Abusiveness of unilateral interest rate modification clauses in foreign currency consumer credit and transparency requirements for administrative fees

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. (fostă D. SA), solicitând instanţei să dispună: constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 4.1 din contractul nr. x din data de 15.06.2007 şi obligarea Băncii la recalcularea si perceperea dobânzii începând cu data de 15.06.2008 în raport cu marja fixă; constatarea nulităţii absolute a clauzei 4.3 din contractul de credit cu nr. x din data de 15.06.2007 privitoare la dreptul Băncii de a modifica dobânzile, comisioanele si taxele bancare; constatarea nulităţii absolute a clauzei 4.11 cu privire la comisionul de administrare; restituirea tuturor sumelor ce au fost plătite în plus faţă de dobânda stabilită iniţial în contract raportat la valoare LIBOR 6M şi marja de la data încheierii contractului; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate sub titlu de comision de administrare - 4368 CHF sau 81007 RON, la care se vor adauga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; cu cheltuieli de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3655/18.03.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27.04.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1268 din 11 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 4.1 teza II în ceea ce priveşte sintagma "dobânda se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referinţă al băncii se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România"; art. 4.3 în ceea ce priveşte sintagma "nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă" art. 4.11 lit. b), referitoare la comisionul de administrare din contractul de credit nr. x/15.06.2007 şi s-a dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanţi cu titlu de dobândă, comision de administrare lunară, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plăţii efective a acestui debit; s-a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată; s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor suma de 1.240 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 581A/2018 din 21 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, în ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

S-a anulat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1268/11.04.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. (fostă D. SA), pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant. A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. (fostă D. SA) împotriva sentinţei civile nr. 1268/11.04.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi A. şi B.. A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: s-au respins capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei inserate în art. 4.11 lit. b) referitoare la comisionul de administrare, restituirea sumei achitate cu titlu de comision de administrare şi plata dobânzii legale aferente, ca neîntemeiate. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. (fostă D. SA) au formulat cereri de recurs împotriva deciziei civile nr. 581A/2018 din 21 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea atacată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, instanţa de apel aplicând în mod greşit textele de lege aplicabile situaţiei de fapt.

Totodată, recurenţii arată că, în mod greşit, instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant pe care a analizat-o cu prioritate şi că nu a aplicat corect dispoziţiile legale aplicabile situaţiei de fapt.

Referitor la comisionul de acordare credit, recurenţii-reclamanţi arată că această clauză este abuzivă, întrucât perceperea acestui comision nu este justificată în mod clar şi neechivoc în cadrul contractului şi nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi apreciază că acest comision este abuziv, nefiind negociat şi nici definit în contract, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, este necesar ca în contractul de credit să se indice în mod transparent motivele care determină acest comision, neputând fi justificat prin simple supoziţii - explicaţii ale instanţei.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, caracterul clar al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punct de vedere al modului de calcul al acestui comision, dar şi raportat la serviciile prestate de către bancă.

Astfel, recurenţii-reclamanţi arată că noţiunea generică ce rezultă din denumirea acestui comision, respectiv administrare, nu justifică perceperea lui, fiind incidente dispoziţiile Legii 193/2000 şi impunându-se restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Recurenţii-reclamanţi susţin că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, contractul nefiind negociat.

De asemenea, potrivit recurenţilor-reclamanţi, caracterul clar al clauzei contractuale trebuie raportat nu numai la modul de calcul, ci şi la servicii prestate de bancă, din denumirea acestui comision, respectiv de administrare, nejustificând perceperea lui.

Recurenţii-reclamanţi critică aplicarea în mod greşit a prevederilor dispoziţiilor art. 1 lit. B) din Anexa Legii 193/2000 cu privire la dobândă, arătând că instanţa trebuia să aibă în vedere ca potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 banca avea obligaţia să precizeze în contracte compunerea clară a dobânzii, respectiv să fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă şi o marjă a băncii, care urmează să fie fixă pe toată perioada de derulare a contractului.

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în Cauza Andriciuc contra României.

În memoriul de recurs se mai arată că banca este obligată să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligaţiilor sale financiare viitoare, atunci când îi acordă un împrumut în monedă străină, şi că instanţa naţională este obligată să verifice dacă această obligaţie de informare a fost îndeplinită. În speţă, susţin autorii căii de atac, banca nu poate face dovada îndeplinirii obligaţiei de informare.

Se mai afirmă că banca a prezentat oferta de credit în franci elveţieni ca fiind singura variantă de creditare ce putea fi accesată de recurenţi, fără ca aceştia să fi solicitat în mod expres contractarea unui credit în această monedă şi fără a îi informa, în calitatea sa de profesionist, despre eventualele fluctuaţii ale monedei străine.

Astfel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor asumate, precum şi în obligaţia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar.

Recurenţii-reclamanţi arată că intimata-pârâtă trebuia să le prezinte riscurile unui astfel de contract.

În ceea ce priveşte solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune admiterea cererii, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii actului.

Recurenţii-reclamanţi afirmă că, întrucât s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

În ceea ce priveşte denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din contract să se facă în RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C. (fostă D. SA) a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea deciziei atacate.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, prin încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969 C. civ. din 1864 întrucât a calificat clauza contestată ca fiind abuzivă analizând numai una dintre condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ignorând caracterul cumulativ al acestora. Recurenta-pârâtă susţine că inserarea clauzei în discuţie nu creează un dezechilibru şi că au fost respectate exigenţele bunei-credinţe.

Autoarea căii de atac consideră că instanţa de apel a interpretat greşit noţiunea de "negociere directă" din perspectiva dispoziţiilor art. 953 C. civ. din 1864 întrucât nu a avut în vedere faptul că reclamanţii au fost mulţumiţi de oferta băncii, nu au solicitat o negociere şi au semnat contractul de credit, ceea ce face dovada consimţământului lor.

Se mai afirmă că la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă. Astfel, recurenta susţine că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil.

Recurenta-pârâtă susţine că nu îî este permis judecătorului să stabilească cu titlu definitiv cuantumul dobânzii contractuale. În opinia recurentei, este exclusă intervenţia instanţei pentru modificarea contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 13 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din 05 iunie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 12 mai 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

Analizând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi de anulare a apelului formulat de către aceştia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sunt nefondate.

Potrivit art. 83 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 85 alin. (3) C. proc. civ., în faţa primei instanţe, în apel, precum şi în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată unui avocat se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei.

Instanţa supremă constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că cererea de apel a fost semnată de către avocatul E. fără să fi anexat acesteia şi împuternicirea avocaţială, astfel cum prevede art. 151 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine că deşi instanţa de apel a pus în vedere recurenţilor să facă dovada calităţii de reprezentare a semnatarului cererii de apel, aceştia au depus la dosarul cauzei o împuternicire avocaţială pentru declararea căii de atac din care rezultă că mandatul a fost acordat avocatului F., care nu este şi semnatarul cererii de apel.

Prin urmare, în mod judicios a constatat Curtea de Apel că nu s-a făcut dovada calităţii de reprezentant, anulând apelul formulat de reclamanţii A. şi B., în temeiul art. 82 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Înalta Curte constată că faţă de soluţia de anulare a apelului recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu a analizat pe fond criticile recurenţilor cu privire la clauza de risc valutar şi cele cu privire la dobândă, acestea au intrat în puterea de lucru judecat, sens în care nu vor fi analizate în etapa procesuală a recursului.

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 cu privire la comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat instanţa de apel că, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în condiţiile în care acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea administrării creditului, iar obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat şi scadenţa acestuia, nu se poate considera că împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor în sensul că acesta a fost prevăzut în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data scadenţei rezultă din stipulaţiile contractuale, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din denumirea acestuia, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisioanelor în ceea ce îi priveşte.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Astfel, în cauză, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte.

Instanţa supremă reţine că banca efectuează diferite activităţi necesare acordării şi derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii. Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, termenul neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termen comun, uzual, des utilizat în limbajul curent, aşa încât nu poate pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă fiind cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, nu poate duce la concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii nu se poate reţine nemotivarea sau motivarea contradictorie, aşa cum susţin recurenţii, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o analiză corespunzătoare a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aşa cum acestea sunt reglementate de legislaţia privind protecţia consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cauză, instanţa de prim control judiciar a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de apel invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate invoca nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi invocat de către recurenţii-reclamanţi nu este întemeiat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă şi la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, negociere, care în opinia recurentei-pârâte reiese din modul de redactare al clauzelor, care este diferit în contractele încheiate cu clienţii.

Trebuie subliniat că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, aspecte ce excedează limitelor analizei instanţei de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 15.06.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract."

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.1. din contract, "Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 12.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Banca pentru creditele ipotecare acordate în CHF." Totodată, art. 4.3 dispune:

"Pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei menţionate la punctul 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 şi 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Astfel, nu pot fi reţinute argumentele recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecinţă a dobânzii variabile pentru care clientul a optat şi că esenţa acesteia constă în înregistrarea unor fluctuaţii şi nici cele cu privire la înmânarea graficului de rambursare recurenţilor-reclamanţi, în sensul că aceştia au cunoscut sumele plătite cu titlu de dobândă.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferită recurenţilor de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs (indicele Euribor, Libor, Robor sau condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative ce derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costurile cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă), reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la incidenţa în cauză a art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu poate fi, de asemenea, reţinută.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit: 15.06.2007 şi de principiul neretroactivităţii legii, această dispoziţie legală nu este incidentă în cauză.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi reţinut.

Deşi obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

În lumina acestor aceste statuări ale instanţei europene, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 2002 din 17 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. (FOSTĂ D. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 581A din 21 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 septembrie 2021.