Unpaid consulting fees and contractual right of retention; inadmissibility of factual re-evaluation in cassation

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia Civilă la 22 aprilie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 232.678,09 RON, reprezentând debit neachitat - contravaloare rest de plată - comision restant cuvenit reclamantei pentru transferul contractelor de arendă preluate în posesie de debitoare în cursul anului 2014, conform documentelor justificative întocmite şi acceptate de părţi, datorat de pârâtă în baza "Contractului de consultanţă şi prestări de servicii" din 2 aprilie 2014, să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 12.908.75 RON, calculată începând cu data de 30 aprilie 2015 până la data de 18 aprilie 2016, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare datorată în continuare începând cu data înregistrării acţiunii, până la achitarea integrală a debitului de către pârâtă, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 354.625,07 RON, reprezentând debit neachitat care include dobânda legală penalizatoare şi dobânda legală penalizatoare conform contractului.

Pârâta S.C. B. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 351.836,94 RON, conform dispoziţiilor Contractului de Prestări Servicii, respectiv partea din preţ egală cu valoarea subvenţiei pe suprafaţa obţinută de către A. în cuantum de 191.501,91 RON şi suma de 160.335,03 RON rămasa de achitat conform Actului adiţional nr. x din 5 februarie 2015 la Contractul de Prestări Servicii; obligarea A. la plata sumei de 51.994,73 RON reprezentând dobânda penalizatoare conform dispoziţiilor Contractului de Prestări Servicii pentru neplata la termen a facturilor nr. x/30.04.2014, y/31.05.2014, z/30.06.2014, w/31.07.2014, t/31.08.2014, s/30.09.2014; obligarea A. la plata dobânzii legale penalizatoare pentru suma de 351.836,94 RON neachitată în termenul prevăzut de dispoziţiile Contractului de Prestări Servicii şi actul adiţional nr. x la acesta; obligarea A. la plata părţii din preţ egale cu subvenţia la motorină, conform dispoziţiilor art. 3.1 lit. b) din Contractul de Prestări Servicii; obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 492 din 18 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a fost admisă cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. Furculeşti si a obligat pârâta-reclamantă S.C. B. la plata către reclamantă a sumei de 338.259,66 RON reprezentând debit principal, precum şi a sumei de 96.102,33 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare. A fost respinsă cererea reconvenţională.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 10 ianuarie 2019.

Prin încheierea din 6 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei şi dispus înaintarea cauzei registraturii generale în vederea repartizării aleatorii între secţia a V-a sau a VI-a Civilă.

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 9 mai 2019, sub dosar nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 2216 din 20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. împotriva sentinţei nr. 492 din 18 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru a se dispune: admiterea apelului, în principal, reţinerea dreptului de retenţie al S.C. B. asupra tuturor şi oricăror sume pretinse şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, admiterea acestuia în raport de răspunsul la obiecţiunile formulate de către S.C. B. la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză; admiterea cererii reconvenţionale cu obligarea reclamantei la plata sumelor datorate către pârâtă şi obligarea intimatei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei pricini.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că motivarea instanţei de apel a fost dată printr-o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material, întrucât motivarea respingerii cererii de apel este extrem de sumara echivalând cu nemotivarea faţă de toate aspectele expuse de pârâtă, fiind încălcate, totodată regulile de procedură, context în care se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel S.C. B. a invocat şi a reiterat, în mod întemeiat dreptul de retenţie pe care îl are asupra sumelor aşa-zis datorate către A. în raport de convenţia părţilor şi dispoziţiile legale în materie.

În acest sens, consideră că argumentele de instanţei de apel se circumscriu motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa procedând la o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material privind forţa obligatorie a contractului şi recunoaşterea existenţei neîndoielnice de altfel, a dreptului de retenţie.

Mai susţine recurenta, că au fost reţinute nereguli de către autorităţile fiscale în urma controlului la societăţile C. S.R.L. şi B., aspect care în opinia sa reprezintă o încălcare a declaraţiilor si garanţiilor acordate în cadrul contractului-cadru de S.C. Cerere S.R.L., Dna D. şi A..

De asemenea, se arată că ulterior încheierii şi implementării contractului-cadru prin încheierea diverselor contracte prevăzute de contractul-cadru, APIA a emis procese-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru perioada 2007-2011 în cuantum total de 940.988,57 RON ca urmare a neregulilor constatate cu privire la suprafeţele declarate pentru societatea C. S.R.L. în vederea obţinerii subvenţiei.

Recurenta susţine că această situaţie reprezintă o încălcare a declaraţiilor şi garanţiilor acordate în cadrul contractului-cadru, în contextul în care la art. 6.27 s-a prevăzut expres că toate documentele şi informaţiile depuse, înregistrate, declarate, raportate în legătura cu aplicarea, completarea, prezentarea documentelor pentru programe guvernamentale sau de sprijin pentru agricultura (incluzând, dar fără a se limita la schemele de plată unică pe suprafaţă) sunt (şi au fost în trecut) adevărate, corecte şi complete (incluzând, dar fără a se limita la toate informaţiile şi documentaţia cu privire la mărimea şi descrierea suprafeţelor înscrise în cereri, depuneri şi documentaţii). In plus, cei trei vânzători au declarat, în solidar, că orice sume primite sau care trebuie primite prin orice program guvernamental sau de sprijin pentru agricultură sunt (sau au fost) în mod valabil datorate şi plătite către C. S.R.L. şi B..

Ca urmare, în baza dispoziţiilor art. 8.2 din contractul-cadru, S.C. Cerere S.R.L., Dna D. şi A. datorează, în mod solidar, către E. S.A. (in prezent E. SRL), F. S.A. (în prezent E. SRL), C. S.R.L. şi B. suma totala de 2.090.136,57 RON, la care se adaugă dobânzi si penalităţi de întârziere, conform dispoziţiilor legale în materie fiscală.

Având în vedere acest context şi prevederile contractuale cu putere de lege între părţi, B. a invocat, pentru acoperirea sumelor menţionate datorate în solidar de către S.C. Cerere S.R.L., Dna D. şi A., în mod întemeiat, dreptul de retenţie agreat din punct de vedere contractual, asupra oricăror sume datorate de către A..

În acest context, recurenta consideră că în mod nelegal, instanţa de apel a interpretat, printr-o argumentare generală, că nu ar fi fost învestită cu analiza dreptului de retenţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care instanţa a fost învestită cu o acţiune în pretenţii ce are la bază exclusiv raporturile contractuale stabilite între părţi, în conformitate cu prevederile art. 1.270 alin. (1) C. civ.

Astfel, dreptul de retenţie în discuţie a reprezentat voinţa expresa a părţilor cu privire la întreaga tranzacţie dintre acestea ce avea ca finalitate achiziţionarea părţilor sociale ale societăţilor C. S.R.L. şi B.. În consecinţă, întregul mecanism de implementare al acestei tranzacţii concretizat prin încheierea mai multor contracte subsecvente trebuia să respecte întocmai voinţa părţilor din cadrul contractului-cadru. În plus, chiar temeiul acţiunii reclamantei are la baza aşa-zisul debit neachitat în temeiul contractului de consultanţă, contract subsecvent contractului-cadru.

Aşadar, din punct de vedere al normelor de drept material ce trebuiau avute în vedere în apel, analiza dreptului de retenţie trebuia realizată de instanţa de judecată în temeiul art. 1.270 C. civ., obiectul procesului fiind stabilit tocmai prin cererile şi apărările părţilor, deci inclusiv prin cele cuprinse în întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate de B. prin care a fost invocat expres dreptul de retenţie al B., iniţial ignorat de instanţa de fond.

Prin urmare, dreptul de retenţie există din punct de vedere contractual, iar cum instanţa a procedat la analiza dispoziţiilor contractuale în vederea pronunţării deciziei atacate, instanţa trebuia să procedeze şi la analiza clauzelor care consacrau expresis verbis dreptul de retenţie în favoarea B..

În acest context, recurenta solicită instanţei de recurs să constate faptul că, în mod neîntemeiat şi nefondat, instanţa de apel a respins capătul trei de apel, respectiv solicitarea admiterii apelului şi constatarea faptului că A. datorează către B. suma de 179.365,46 RON conform raportului de expertiză validat de instanţa de fond, în cauză neexistând niciun temei de drept care să susţină respingerea cererii reconvenţionale care este confirmată practic prin raportul de expertiză validat de către instanţe.

Într-o altă critică, recurenta susţine că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu indică motivele care au dus la respingerea celui de-al treilea motiv de apel.

Astfel, prin cererea de apel, la punctul II.3 s-a indicat instanţei de apel că în cadrul sentinţei, instanţa de fond reia concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză numai în ceea ce priveşte sumele pretins datorate de către B. către A., omiţând în mod flagrant concluziile cu privire la sumele datorate de către A. către B..

Mai mult, instanţa de fond în mod complet neîntemeiat a susţinut că "instanţa reţine că între părţi au fost efectuate anumite compensări, pretenţiile pârâtei vizând subvenţia la motorină, expertul s-a pronunţat în sensul realizării compensării, astfel încât nu a rezultat o datorie a reclamantei către pârâtă", fapt ce nu este susţinut de concluziile expertului desemnat în cauză.

Ca urmare, conform raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiunile formulate de către B., datoria totală a A. către recurentă este de 179.356.46 RON, sumă nereţinută de către instanţa de fond, deşi aceasta reţine celelalte sume menţionate în cadrul raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiunile formulate de către S.C. B..

Aceste aspecte au fost indicate prin cererea de apel, solicitându-se instanţei să dispună admiterea apelului şi constatarea faptului că A. datorează către S.C. B. suma de 179.365,46 RON, conform raportului de expertiză validat de instanţa de fond. Însă, instanţa de apel nu a indicat motivele respingere a acestui motiv de apel, mai mult, nici măcar nu a reţinut că acest motiv de apel există.

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel nu a indicat motivele respingerii celui de-al doilea motiv de apel, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a procedat la o motivare efectivă a respingerii celui de-al doilea motiv de apel, considerând pur si simplu că acesta nu ar putea constitui un motiv de netemeinicie şi nelegalitate a sentinţei, iar pe de altă parte nu a procedat la analiza propriu-zisă a compensărilor.

În acest sens, consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părţilor au fost respinse sau parţial admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluţionare pe fond a acestora.

Recurenta susţine, printr-o altă critică că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, solicită instanţei de recurs să observe că instanţa de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită şi nu a administrat probele solicitate de S.C. B., necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului, după cum chiar instanţa de apel recunoaşte în decizia atacată. Din această perspectivă, se precizează petitul din cererea reconvenţională prin care s-a solicitat obligarea A. la plata părţii din preţ egale cu subvenţia la motorină, conform dispoziţiilor art. 3.1 lit. d) din contractul de prestări servicii.

Deoarece instanţa de fond nu a dispus nicio măsură în acest sens, solicitarea a fost reluată de S.C. B. în fata instanţei de apel pentru a se depune la dosarul cauzei informaţiile solicitate sau pentru a se emite o adresa către APIA pentru furnizarea informaţiilor necesare.

Or, în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond a fost criticată în ceea ce priveşte acest aspect, instanţa de apel era obligată să statueze asupra a ceea ce părţile au dedus judecaţii, cu respectarea cadrului procesual stabilit.

Prin urmare, recurenta consideră că, din această perspectivă, tocmai pentru că S.C. B. a solicitat probe, respectiv înscrisuri în dovedire, instanţa, în baza rolului activ şi în vederea respectării dreptului la apărare trebuia să dispună obligarea A. la prezentarea, respectiv furnizarea înscrisurilor privind solicitarea şi soluţionarea cererii de acordare a subvenţiei de motorină.

In susţinerea acestei interpretări, recurenta invocă şi aplicabilitatea art. 22 C. proc. civ., care consacră rolul judecătorului în soluţionarea litigiului şi aflarea adevărului.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, la 15 decembrie 2020, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 februarie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 8 martie 2021, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 8 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 2216 din 20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 24 iunie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentei-pârâte, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. Se observă că partea a criticat neanalizarea solicitării privind instituirea unui drept de retenţie asupra sumelor datorate intimatei-reclamante din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1270 C. civ., vizând forţa obligatorie contractului. Se reţine, însă, că dezvoltarea acestei critici nu respectă exigenţele prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora instanţa supremă este învestită cu analizarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicate. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, sub aparenţa criticii de nelegalitate dedusă din greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., recurenta-pârâtă expune situaţia de fapt, modalitatea de desfăşurare a raporturilor contractuale dintre părţi, tinzând, astfel, spre o reapreciere a acestora. Or, în cadrul recursului de competenţa instanţei supreme nu este admisibilă reevaluarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, având în vedere limitarea impusă de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Sub o altă perspectivă, recurenta-pârâtă critică neanalizarea solicitării instituirii dreptului de retenţie asupra sumelor datorate intimatei-reclamante sub aspectul încălcării normelor de procedură, fără a indica textul legal pretins încălcat de către instanţa de apel, arătând doar că a formulat respectiva cerere şi în faţa instanţei de fond, astfel încât instanţa devolutivă de atac era obligată să o analizeze.

Examinând critica, încadrată de instanţa supremă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel, instanţa devolutivă de atac reţinând în mod legal că prima instanţa nu a fost investită, prin cererea reconvenţională, cu o solicitare în sensul instituirii dreptului de retenţie. Se observă că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, recurenta-pârâtă nu a solicitat instanţelor devolutive să se pronunţe sub acest aspect, retenţia fiind menţionată doar în întâmpinare, ca un drept al acesteia dedus din prevederile contractuale.

Se reţine, totodată, că acest drept, fundamentat pe prevederile contractuale, a fost invocat de recurenta-pârâtă doar în contextul formulării unor pretenţii proprii faţă de intimata-reclamantă, aspect ce a făcut obiectul de analiză al instanţelor inferioare, fiind constatat că intimata-reclamantă are o creanţă superioară celei invocate de recurenta-pârâtă.

În final, subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei de apel raportat la soluţia de respingere a unui capăt de cerere în pretenţii, invocat prin calea devolutivă de atac. Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu arată care sunt normele de drept încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel, critica fiind raportată la probatoriu, respectiv la unele concluzii ale raportului de expertiză întocmit în cauză.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel pentru nemotivare, arătând că nu au fost indicate motivele care au condus la respingerea celui de-al treilea motiv de apel, prin care se aduceau critici modalităţii în care prima instanţa a valorificat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Înalta Curte reţine că argumentarea adusă în sprijinul acestei critici este identică celei inserate în memoriul de apel, recurenta-pârâtă neindicând în ce constă nelegalitatea deciziei de apel, prin raportare la considerentele proprii ale instanţei devolutive de atac. Se reţine, totodată, că, în fapt, recurenta-pârâtă critică modalitatea de întocmire a raportului de expertiză.

Tot în cadrul aceluiaşi motiv de casare, se susţine nemotivarea deciziei de apel în ce priveşte respingerea celui de-al doilea motiv de apel, vizând operaţiunea compensării datoriilor reciproce.

Înalta Curte reţine că şi în cadrul acestei critici recurenta-pârâtă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a valorificat materialul probator administrat în cauză, nefiind indicate acele norme juridice care ar fi fost greşit aplicate sau interpretate.

Cu titlul general, Înalta Curte reţine, totodată, că decizia de apel este motivată, prin considerentele expuse fiind analizate toate susţinerile şi apărările părţilor, expunerea fiind logică, conducând la soluţia adoptată.

În consecinţă, instanţa supremă reţine că deşi formal a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dezvoltarea acestei critici prin memoriul de recurs implică analiza situaţiei de fapt prin raportare la probatoriul administrat. Or, aşa cum s-a menţionat deja, recursul este limitat, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la examinarea conformităţii deciziei atacate cu normele de drept aplicate.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub aspectul respingerii cererii de probatoriu.

Înalta Curte reţine că în cadrul recursului poate fi analizată, ca o critică de nelegalitate, doar admisibilitatea probelor, întrucât doar acest aspect ar atrage incidenţa dispoziţiei art. 483 alin. (3) C. proc. civ., oportunitatea administrării probelor neputând constitui motiv de examinare a deciziei atacate. Din această perspectivă, instanţa supremă observă că probatoriul solicitat de recurenta-pârâtă a fost respins de instanţa de apel motivat de caracterul neutil al acestuia în raport de cel administrat deja, conform celor consemnate în încheierea de şedinţă din data de 11 octombrie 2019. În consecinţă, nefiind reţinut caracterul inadmisibil al probelor solicitate, instanţa devolutivă de atac pronunţându-se doar asupra oportunităţii administrării acestora, Înalta Curte apreciază că nu se află în faţa unei veritabile critici de nelegalitate care să determine analiza sub acest aspect a deciziei de apel.

În sfârşit, Înalta Curte reţine că deşi recurenta-pârâtă critică decizia de apel şi sub aspectul neadministrării unei probe cu înscrisuri, la momentul acordării cuvântului asupra probatoriului în cadrul apelului partea a solicitat doar un supliment la raportul de expertiză (încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2019), la momentul încheierii dezbaterilor arătând că nu mai are alte probe de administrat (încheierea de şedinţă din 29 noiembrie 2019). În consecinţă nu se reţine o nelegalitate a deciziei de apel, în condiţiile în care nu fost formulată o solicitare de administrare a unei probe cu înscrisuri.

Pentru considerentele arătate, reţinând şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 2216 din 20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. FURCULEŞTI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2021.