Exclusion of currency risk clauses from Directive 93/13 scope as reflecting national nominalism norms

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-A civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu C. S.A. să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din contractele de credit nr. x/7.08.007 şi nr. x/11.09.2007, eliminarea acesteia din contracte şi denominarea creditelor; stabilizarea prin îngheţarea cursului de schimb CHF -leu de la momentul semnării contractelor cursa care să fie valabil pe toată durata derulării contractului şi restituirea diferenţelor plătite rezultate din denominare pentru ambele contracte.

La solicitarea Tribunalului, reclamanţii au precizat acţiunea în sensul că au indicat clauza de risc valutar: pct. 1 lit. c) din condiţiile speciale, pct. 6 lit. a) şi b) din condiţiile speciale, secţiunea 4, pct. 4.2 şi 4.3 din condiţiile generale, secţiunea 10 "costuri suplimentare" din condiţiile generale.

Prin sentinţa civilă nr. 816 din 14 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1647/A din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. împotriva sentinţei civile nr. 816 din 14 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect nulitate act juridic, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei curţii de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat în principal, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond şi în subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi admiterea apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe.

Printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al convenţiei, întrucât instanţa de apel în mod nelegal nu a dispus în dispozitivul deciziei că respectiva hotărâre este atacabilă cu recurs, având în vedere dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. raportat la faptul că soluţia din apel a fost pronunţată la o dată ulterioară deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017.

Recurenţii-reclamanţi arată că în motivarea deciziei instanţa nu se pronunţă asupra motivelor de apel referitoare la faptul că "instanţa îmbrăţişează punctul de vedere al pârâtei raportându-se cu analiza direct la dispoziţiile C. civ. art. 1578,1584,1585, fără să analizeze cererea din perspectiva legislaţiei speciale a Legii nr. 193/2000 şi fără să analizeze în concret clauzele denunţate" şi nu vorbeşte absolut nimic despre garanţia contractului,ipotecă constituită pentru valoarea creditului.

Astfel, consideră că instanţa nu a pronunţat o soluţie bazată pe analiza actelor din dosar, pe care nu le-a identificat şi despre care nici nu face vorbire.

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a analizat cauza prin prisma considerentelor CJUE reţinute în cauza C-186/16 Andriciuc si alţii, fără a pune în discuţie sau a solicita apelantilor precizări cu privire la acest aspect.

Totodată, consideră că instanţa de apel a pronunţat o decizie prin care nu analizează apelul formulat decât dintr-un singur punct de vedere, respectiv a existenţei unei norme supletive exprimată în clauza de risc valutar, dând o interpretare trunchiată, eronată şi incompletă cauzei Andriciuc, reluând, de fapt, motivarea primei instanţe şi arătând că nu analizează clauzele denunţate de reclamanţi ca fiind abuzive, decât din perspectiva dreptului comun.

Arată că instanţele fondului au reţinut în mod nelegal, săvârşind o denegare de dreptate, atât faptul că reiese cu certitudine din al 13-lea considerent al Directivei 93/13, că excluderea prevăzurtă la art. 1 alin. 2 din Directivă cuprinde clauze care reflecta dispoziţii din dreptul naţional şi care se aplică între părţile contractante, cât şi faptul că în cauza Andriciuc se indică că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul national (indiferent de alegerea părţilor şi indiferent de Directivele europene referitoare la analiza din oficiu, ca obligaţie pentru instanţa naţională).

De asemenea, începând de la pagina 11 a motivării deciziei şi terminând cu pagina 16, instanţa de apel, în mod nelegal, nu face decât să explice de ce nu este incidentă în cauză Directiva 93/13, Legea nr. 193/2000 şi de ce analizează practic apelul din perspectiva dreptului comun.

În final, după o întreagă expunere a incidenţei dispoziţiilor dreptului comun, a existenţei în speţă a principiului nominalismului, instanţa de apel a reţinut (pagina 14, paragraful 2) că "...prevederile contractuale contestate-clauza de risc valutar -reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii, Curtea apreciază că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora"; s-a mai retinut nelegal (pagina 14, paragraful 3) că nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, a caracterului clar şi inteligibil sau dezechilibrul, a lipsei informării reclamanţilor de către bancă,deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit ca o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE in cauza Andriciuc.

Recurenţii consideră că nelegală este şi respingerea de la analiză a incidenţei impreviziunii (art. 1271 C. civ.), instanţa de apel reiterând practic motivarea primei instante, fara să reţină sau să analizeze motivele invocate de reclamanţi, adică solicitarea constatării impreviziunii şi suprapunerea pe cea a constatării caracterului abuziv ca primă solicitare.

Consideră că, în speţă, a fost dovedit supra-riscul suportat exclusiv de către recurenţi raportat la lipsa informării împrumutaţilor cu privire la suportarea creşterii cursului de schimb al CHF de la voloarea de 1,9 la 3,4, 4, 4,5% fără a se discuta de consecinţele economice negative ce derivă din aceste modificări şi fără ca banca să prezinte vreo dovadă a discuţiilor, informărilor, a simulărilor precontractuale sau bunelor sale intenţii în timpul derulării relaţiei contractuale şi apariţiei situaţiei de supra-risc.

Recurenţii mai susţin că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât nu a motivat absolut nimic legat de critica reclamanţilor privind încălcarea de către pârâta-bancă a Legii nr. 296/2004 privind codul consumatorului, prin existenţa în contract a clauzelor de risc valutar neclare, incomplete, astfel lăsând loc de interpretări echivoce, interpretări care, în opinia recurenţilor, şi potrivit art. 77 din lege, trebuie să profite consumatorului (cazul de dubiu asupra interpretării clauzelor) totul raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000. Toate aceste motive si invocări formulate de apelanţi nu numai că nu au fost avute în vedere, însă nici măcar nu au fost amintite în considerentele deciziei recurate.

Arată că, în aceeaşi modalitate, instanta de apel a lăsat neanalizată critica cu privire la nerespectarea principiului corelativităţii drepturilor şi obligaţiilor şi implicit a solidarismului contractual, toate acestea conducând la un dezechilibru contractual evident, pe care instanţa de apel l-a lăsat neanalizat într-un mod total nelegal.

Cu privire la aplicarea deciziei CJUE din cauza C-186/16, recurenţii susţin că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât întreaga motivare se axează pe explicaţia lipsirii de analiză juridică a apelului formulat din perspectiva clauzelor abuzive raportat la legislaţia specială, Directiva 93/13 şi Cauza 186/16-Andriciuc, motivând în pagina 12, paragraful 2 din decizie, printr-o interpretare total eronată a legii şi a deciziei pronunţate în cauza C-186/16, la care însăşi instanţa de apel s-a raportat, că nu mai poate analiza apelul, clauzele deduse judecaţii din perspectiva cerinţelor potrivit cărora "clauza să facă parte din obiectul principal al contractului", să fie exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, "să respecte principiul bunei-credinţe şi să analizeze dezechilibrul produs, cu motivaţia stupefiantă pentru recurenţi că nu s-a trecut la analiza celorlalte condiţii întrucât, poţrivit cauzei Andriciuc şi considerentului 13 din Directiva 93/13 "analiza îndeplinirii condjtiilor se face în ordinea indicată de CJUE iar în măsura în care una din condiţii nu este îndeplinită nu se trece la analiza celorlalte condiţii", situatia de mai sus fiind doar interpretarea instanţei de apel, decizia din Cauza 186/16 necuprinzând un asemenea criteriu sau ordine de eliminare, de excludere, ci redând doar un mecanism foarte punctual.

Astfel, chiar dacă instanţa de apel a reţinut că în sfera excluderii intră aceste clauze în continuare trebuia să aibă în vedere aserţiunile din paragrafele 43-51 din Decizie, prin care instanţa europeană obligă instanţa naţională să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor CJUE, trebuind a fi analizată si din perspectiva sintagmei "redactate clar şi inteligibil", prin aceasta neînţelegându-se doar o redactare corectă gramatical, ci o informare corectă, deplină pentru asigurarea înţelegerii pe deplin a implicaţiilor, cu efecte asupra intereselor economice pe termen lung ale recurenţilor-reclamanţi.

De asemenea, fără nicio ordine de excludere, paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, chestiuni de drept şi de fapt neanalizate de instanţa de apel, prin aplicarea si interpretarea greşită a legii; curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenţii susţin că aceste clauze pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive şi chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Consideră că aceste clauze sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contractul de credit al recurenţilor în modalitatea in care acestea nu au fost nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, dezechilibrul manifestându-se în timpul executării şi le-a creat un mare disconfort material prin distrugerea iremediabilă a intereselor economice.

Arată că dispoziţia din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări in extenso, deoarece, aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16, la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie a consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat (la alin. (13), teza a doua că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie" .

Pe aceeaşi linie de interpretare şi aplicare juridică, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte.

În aceste condiţii, revine instanţelor naţionale obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai aşa se poate asigura nivelul minim de protecţie al consumatorilor instituit prin Directivă, obligaţie ce poate fi realizată atât prin legislativ sau executiv, cât şi prin puterea iudecătorească a statului.

De altfel, această obligaţie a instanţelor rezultă şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie:

"dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne; au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."

Per a contrario excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, rezultă 2 consecinţe: clauzele contractuale ce reflectă norme supletive, pot face obiectul analizei caracterului abuziv şi clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă.

În acest sens, recurenţii susţin că instanţa trebuia sa aplice prioritar Directiva 93/13 şi Tratatul de Funcţionare a UE, aşa cum obligă art. 20 alin. (2) djn Constituţie.

Excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, aşa cum a arătat CJUE în Decizia din Cauza C-186/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Dată fiind competenţa partajată între Uniune şi statele membre în materia protecţiei consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)", însă, aşa cum arată art. 169 din TFUE mai sus evocat, normele obligatorii din dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, trebuie să respecte măcar minimul stabilit prin Directivă sau să instituie un nivel de protecţie mai mare a consumatorului.

Analizând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 prin prisma argumentelor arătate, rezultă că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), dar, evident, sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

Regula nominalismului monetar a fost şi a rămas o normă cu valoare supletivă, majoritatea autorilor de drept civil şi întreaga jurisprudenţa a perioadei anterioare anului 2015 fiind în acest sens. De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Prin urmare, instanţele naţionale trebuie să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, de unde reiese şi nelegalitatea hotărârilor recurate. Or, consideră recurenţii că, în mod nelegal, instanţa de apel, ca şi cea de fond nu au analizat clauzele deduse judecaţii din perspectiva existentei caracterului abuziv al acestora şi efectelor negative ale acestora asupra recurenţilor.

Recurenţii sunt implicaţi, pe termen lung, în rambursarea unui contract, un contract preformulat, standard, care nu a fost negociat şi în legătura cu care nu au fost informaţi în mod clar (informarea asupra supra riscului contractual), în speţă fiind important de analizat obligaţia băncii de a avertiza (de a informa) consumatorii-recurenţi, în mod individual, cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora. În ce priveşte această analiză trebuie reţinut din start capacitatea băncii de a avertiza, ce trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general. Toate aceste situaţii nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel care a pronunţat o hotărâre nelegală.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi consideră că decizia recurată este dată în mod nelegal, deoarece instanţa de apel deşi a susţinut că a analizat speţa din perspectiva cauzei Andriciuc nu a făcut-o în drept, în fapt doar a dat o interpretare proprie, nelegală şi trunchiată acestei cauze C- 186/16 precum şi Directivei 93/13, prejudiciind grav interesele reclamanţilor şi lăsând cauza nesoluţionată şi neanalizată din perspectiva caracterului abuziv al acestor clauze.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar recurenţii-reclamanţi au depus un punct de vedere, susţinând că recursul este admisibil.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 20 septembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 08 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1647/A din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru urătoarele considerente:

Prima critică formulată de recurenţi, prin care aceştia invocă aplicarea unui tratament discriminatoriu, contrar art. 14 al CEDO coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, prin neindicarea de către instanţa de apel în dispozitivul deciziei a căii de atac la care erau îndreptăţiţi, este susceptibilă de a fi examinată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea unei norme de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Această critică este nefondată.

Împrejurarea că în hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se indică calea de atac şi termenul în care aceasta poate fi exercitată nu are efect în ceea ce priveşte dreptul de a exercita calea de atac întrucât acesta are reglementare legală.

Art. 457 C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac", în cadrul primelor două alineate, consacră expres principiul legalităţii căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziţie cu eventualele menţiuni inexacte din cuprinsul hotărârii.

Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Legalitatea căilor de atac implică totodată şi consecinţa ca menţiunea greşită în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părţii o cale de atac pe care legea însăşi n-a prevăzut-o sau dimpotrivă, nu-i răpeşte părţii calea de atac pe cale legea i-a conferit-o.

În aplicarea acestui principiu, partea este obligată să ţină cont exclusiv de prevederile legale, iar menţionarea greşită de către instanţa de fond in dispozitivul hotărârii a căii de atac nu poate conduce la înfrângerea acestei norme de procedură.

Critica circumscrisă de recurenţii-reclamanţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

În cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanţi, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina considerentelor CJUE care s-a pronunţat în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit hotărârii CJUE pronunţată în data de 20.09.2017 " Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că revine instanţei naţionale sarcina de a aprecia, ţinând seama de natura, de economia generală şi de prevederile contractelor de împrumut în discuţie, precum şi de contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea din urmă, dacă clauza în discuţie, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă în care a fost acordat, reflectă actele cu putere de lege ale dreptului naţional în sensul articolului 1 alin. (2) din această directivă. În caz contrar, instanţa naţională trebuie să considere că această clauză se circumscrie noţiunii «obiect principal al contractului», ceea ce exclude clauza menţionată de la examinarea caracterului potenţial abuziv. Aceasta poate fi situaţia în ceea ce priveşte o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut potrivit căreia împrumutatul trebuie să ramburseze suma în aceeaşi monedă în care a fost acordată."

În aplicarea statuărilor CJUE, s-a considerat că instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept, dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi deşi face parte din obiectul principal al contractului, este exprimată într-un mod clar şi inteligibil (pgf. 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţei şi, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

Analizând îndeplinirea primei condiţii, respectiv dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziţie de drept intern, Curtea a constatat că aceasta este îndeplinită în cauză deoarece prevederile contractuale contestate transpun, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. 1864, potrivit căruia "Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

A punctat instanţa de apel asupra faptului că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Instanţa de apel a statuat asupra faptului că textul art. 1578 C. civ. are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens, principiul nominalismului neaplicându-se acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din C. civ. sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor.

Pentru aceste considerente, reţinând considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii şi a apreciat că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare, instanţa de apel nu a mai examinat criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar şi inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

În concluzie, Înalta Curte Constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fără a încălca vreo normă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă, iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă)

Prin urmare, reţine CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurenţi).

De asemenea, mai reţine instanţa europeană, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, se mai reţine, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, CJUE a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurenţi, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

De altfel, aşa cum am mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii - reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conţine dispoziţii care să permită instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare iniţiate. Asupra acestui aspect jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenţilor, de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) şi contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON).

Argumentele aduse de recurenţi ce susţin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator.

Nici teza denominării propusă de recurenţi nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1647/A din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1647/A din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2021.