Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1601/2021 AI generated

Lease-back owner's title void; rent award of RON 16.2M for civil fruits upheld on appeal.

Case Number Decizia nr. 1601/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (Second Civil Section) rejected as unfounded the appeal brought by the defendant against the appellate court's decision and the related procedural order, thereby upholding the appellate judgment that ordered the defendant (as the apparent owner of real estate under a lease-back arrangement) to pay the plaintiff (the actual owner) RON 16,201,180 representing civil fruits (rents) as and when those sums are distributed in the plaintiff's insolvency proceedings, plus RON 3,500 in costs; the award was thus confirmed, with the plaintiff prevailing on the merits. The underlying dispute concerned the plaintiff's claim for restitution of unpaid rents (and related penalties and interest) for the period 2005–2012, following the retroactive annulment of the defendant's title, after earlier litigation had established the plaintiff's rent debt and the parties' respective rights. The court rejected the defendant's procedural objections (breach of procedural rules and of the adversarial principle through an alleged change of legal classification, and refusal of an accounting expert report), found no contradictory or extraneous reasoning, and held that the appellate court correctly applied the relevant rules on restitution of fruits by a bad-faith possessor (former Civil Code art. 485 and Civil Code art. 948), because the defendant, knowing its title was void, was and would remain in bad faith at the moment the rents were actually received, and the plaintiff, as precarious holder under the lease, did not possess the property for itself; the appeal court's factual findings on this point could not be re-examined on appealchen. The court further held that the conditional nature of the award (payment only upon actual distribution in insolvency) was lawful, that prior final judgments were not infringed, and that the equitable principles invoked by the defendant did not apply.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ, art. 485 din C. civ, art. 948 din C. civ, art. 14 din C. proc. civ, art. 5 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ; Lease-back owner's title void; rent award of RON 16.2M for civil fruits upheld on appeal: The underlying dispute concerned the plaintiff's claim for restitution of unpaid rents (and related penalties and interest) for the period 2005–2012, following the retroactive annulment of the defendant's title, after earlier litigation had established the plaintiff's rent debt and the parties' respective rights. The court rejected the defendant's procedural objections (breach of procedural rules and of the adversarial principle through an alleged change of legal classification, and refusal of an accounting expert report), found no contradictory or extraneous reasoning, and held that the appellate court correctly applied the relevant rules on restitution of fruits by a bad-faith possessor (former Civil Code art. 485 and Civil Code art. 948), because the defendant, knowing its title was void, was and would remain in bad faith at the moment the rents were actually received, and the plaintiff, as precarious holder under the lease, did not possess the property for itself; the appeal court's factual findings on this point could not be re-examined on appealchen. The court further held that the conditional nature of the award (payment only upon actual distribution in insolvency) was lawful, that prior final judgments were not infringed, and that the equitable principles invoked by the defendant did not apply.

Keywords

AI generated
restitution of property payment of rent civil judgment insolvency real estate right to property

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Ground for dismissing the appeal as unfounded.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Basis for awarding litigation costs to the respondent.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 2 decembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea societăţii pârâte la plata sumei totale de 16.828.666 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 10 iunie 2005 - 31 decembrie 2012, pentru imobilele identificate în CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, sumă pretinsa de pârâta B. S.A., în calitate de proprietar aparent, în baza contractului de închiriere nr. x/10.06.2005;

- obligarea societăţii pârâte la plata sumei de 13.188.310,09 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei de 16.828.666 RON, de la data de 10 iunie 2005 până la data introducerii prezentei acţiuni, calculată conform tabelului anexat;

- obligarea societăţii pârâte la plata sumei de 5.994.521,7 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 16.828.666 RON, de la data de 10 iunie 2005 până la data introducerii prezentei acţiuni, calculată conform tabelului anexă; - obligarea societăţii pârâte la plata dobânzii legale aferente sumei de 22.823.187,71 RON, reprezentând chirie şi penalităţi, de la data introducerii acţiunii până la data plaţii efective;

- obligarea societăţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei autorităţii de lucru de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 1102 din 30 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2006, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 534/R din data de 6 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în acelaşi dosar, în ceea ce priveşte suma de 13.440.960 RON reprezentând chirii (neîncasate) şi penalităţi de întârziere datorate de către reclamanta-debitoare ca urmare a calităţii acesteia de chiriaş şi respingerea pretenţiilor reclamantei cu privire la această sumă pe acest temei, iar pentru diferenţa de 3.387.706 RON, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În subsidiar, a solicitat respingerea, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, ca fiind vădit nefondată, cu obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Tribunalul Timiş a pronunţat sentinţa civilă nr. 1075 din 29 noiembrie 2016, prin care a admis în parte acţiunea, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.828.666 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 10 iunie 2005 - 31 decembrie 2012, precum şi la plata oricăror alte sume ce au fost încasate sau urmează a fi încasate de către pârâtă cu titlu de penalităţi sau dobânzi aferente acestei sume.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată din apel, constând în taxa judiciară de timbru.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă sub numărul de dosar x/2015

În faţa instanţei de apel, creditoarea S.C. C. S.A. a depus o cerere de intervenţie în interesul reclamantei, solicitând respingerea apelului pârâtei şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legala şt temeinică.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. - prin lichidator judiciar D. în consorţiu cu S.C. E., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a sentinţei atacate, solicitând cheltuieli de judecată constând în onorariul avocaţial, în cuantum de 1000 de RON.

Şi administratorul special al intimatei reclamante, doamna F., a depus o cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei reclamante, cerere formulată în numele acţionarilor societăţii.

Prin decizia civilă nr. 353/A din 22 mai 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis cererile de intervenţie accesorie în interesul intimatei-reclamante SC A. S.A., formulate de intervenienţii F. şi S.C. C. S.A. şi a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1075 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei instanţei de apel a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin decizia civilă nr. 3658 din data de 26 septembrie 2018, instanţa supremă casând decizia atacată şi dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Rejudecând apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1075 din data de 29 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2015, în limitele ce rezultă din decizia de casare nr. 3658 din 26 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 844/A din 6 noiembrie 2019, prin care a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1075 din data de 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2015, având ca obiect pretenţii, în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.A. - prin lichidator judiciar D., în consorţiu cu S.C. E. şi cu intervenientele F. şi S.C. C. S.A.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei B. S.A. la plata către reclamanta S.C. A. S.A. a sumei de 16.201.180 RON, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvenţă nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiş. A respins, în rest, acţiunea.

La data de 22 ianuarie 2020, pârâta S.C. B. S.A., prin administrator S.C. G.. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 844/A din 6 noiembrie 2019 şi încheierii din data de 22 octombrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei, în ceea ce priveşte partea din dispozitiv referitoare la admiterea cererii reclamantei-intimate privind obligarea B. S.A. la plata către reclamanta A. S.A. a sumei de 16.201.180 RON, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvenţă nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiş.

În ceea ce priveşte încheierea din data de 22 octombrie 2019, a solicitat admiterea recursului şi casarea soluţiei de respingere a probei cu expertiză de specialitate.

A solicitat trimiterea spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel Timişoara, în limitele casării, în parte, a deciziei civile nr. 844 din data de 6 noiembrie 2019 pronunţată de această instanţă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 februarie 2020, sub numărul de dosar x/2015

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivare, sub aspectul cazului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susţinut că, atât decizia recurată, cât şi încheierea din data de 22 octombrie 2019 sunt nelegale, întrucât instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

A arătat că acţiunea introductivă, nemodificată, s-a întemeiat pe dispoziţiile prevăzute de art. 485 din C. civ. din 1864, nu pe dispoziţiile art. 948 din C. civ.

Totodată, a susţinut că instanţa, deşi avea această posibilitate şi obligaţie legală, nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor schimbarea încadrării juridice, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialităţii.

În plus, a precizat că instanţa a motivat admiterea în parte a cererii reclamantei pe dispoziţiile C. civ., fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor acest temei juridic, aşa cum reiese din actele procesuale, în special din încheierea din data de 22 octombrie 2019, când au avut loc dezbaterile finale în rejudecarea apelului.

Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ. privind principiul contradictorialităţii procesului civil, care, la rândul său, este strâns legat de principiul legalităţii şi de dreptul la apărare.

Ca atare, a apreciat că hotărârea pronunţată, motivată în raport cu dispoziţiile C. civ., este nelegală, încălcarea acestor principii imperative ale procesului civil atrăgând nulitatea actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea acestora, nulitate care nu mai poate fi acoperită.

A precizat că, la termenul din data de 22 octombrie 2019, la care cauza a fost dezbătută pe fond, instanţa de judecată a respins cererea recurentei-pârâte de efectuare a unei expertize de specialitate, situaţia de fapt nefiind lămurită.

Prin respingerea probei cu expertiză, instanţa de judecată a încălcat, în opinia recurentei-pârâte, dreptul acesteia la apărare şi dispoziţiile art. 5 din C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea încheierii de şedinţă din data de 22 octombrie 2019.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

A susţinut că există o contradictorialitate între dispozitiv şi considerente, iar, în plus, sunt prezentate, în exclusivitate, considerente noi, străine de temeiul de drept invocat de reclamantă.

În acest sens, a arătat că acţiunea introductivă este întemeiată pe dispoziţiile art. 485 din C. civ. din 1864, iar prin hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a sumei de 16.201.180 RON, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvenţă nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiş, prin raportare la dispoziţiile C. civ.

A considerat că, în măsura în care, prin absurd, s-ar aprecia că sunt aplicabile dispoziţiile C. civ., în ciuda temeiului de drept şi obiectului cererii de chemare în judecată formulat explicit de reclamantă, cererea trebuia respinsă ca prematur introdusă, deoarece recurenta-pârâtă încă nu a încasat chiriile şi, de asemenea, o astfel de soluţie ar fi fost în conformitate cu obiectul cererii, din moment ce reclamanta a cerut expres plata sumei de 16.828.666 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 10 iunie 2005 - 31 decembrie 2012 pretinsă de pârâtă, în calitate de proprietar aparent, de la chiriaşul A. S.A., în baza contractului de închiriere nr. x din 10 iunie 2005 (adică a cerut chiriile pretinse de recurenta-pârâtă).

A menţionat că, din moment ce se reţine că:

"prin prezenta hotărâre se tranşează raporturile dintre proprietarul real al imobilelor şi proprietarul aparent al acestora, ulterior momentului încasării efective a respectivelor chirii", dar cererea este totuşi introdusă anterior acestui moment, cu un petit specific, rezultă că singura soluţie corectă procedural era respingerea acţiunii ca prematur introdusă, iar nu admiterea ei şi obligarea pârâtei la plata sumei de 16.201.180 RON, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvenţă nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiş.

Aşadar, din această perspectivă, a susţinut că există o contrarietate între considerente şi dispozitiv (admiterea cererii de obligare la plata unei sume de bani, numai în măsura în care aceasta se va încasa).

A mai menţionat că, obligarea proprietarului aparent să restituie fructele nepercepute, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor, este contrară celor solicitate de reclamantă în mod expres (anume plata unei sume certe de bani, de la data pronunţării hotărârii, necondiţionată sau necircumstanţiată de vreun termen, condiţie sau alt element).

În situaţia în care s-ar aprecia că instanţa a dat ceea ce s-a cerut, a considerat că motivarea soluţiei (bazate pe obligaţia legală de a restitui fructele de către posesorul de rea-credinţă către proprietarul real, justificată de argumentul dedus din interpretarea art. 948 alin. (2) C. civ.) se întemeiază pe considerente străine de pricină, anume pe interpretarea că doar la momentul perceperii fructelor se poate aprecia buna-credinţă, ceea ce contravine temeiurilor invocate de reclamantă şi dezbătute pe parcursul celor 2 cicluri procesuale.

A mai susţinut recurenta-pârâtă, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că decizia civilă nr. 844 din data de 6 noiembrie 2019 este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor art. 948 din C. civ., în loc de cele ale art. 485 din C. civ. din 1864, referitor la:

- noţiunea de folosire şi cea de lipsă de folosinţă - condiţie pentru naşterea obligaţiei de restituire;

- respingerea probei cu expertiză contabilă, cu obiectivul solicitat (care a condus la imposibilitatea stabilirii daunei reale pretins suferite de reclamantă);

- momentul aprecierii bunei-credinţe a posesorului şi cel al naşterii obligaţiei de restituire;

- aplicarea greşită a legii civile, cu încălcarea principiilor generale de drept -principiul echităţii şi nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii civile, a menţionat că intimata-reclamantă nu ar fi beneficiat de proprietatea imobilelor, folosind gratuit imobilele în cadrul operaţiunii de sale lease-back în perioada iunie 2005 - decembrie 2012. Aşadar, indiferent de perceperea sau nu a fructelor civile de către B., a precizat că folosinţa imobilelor de către intimata-reclamantă a avut loc sub imperiul C. civ. din 1864 (cu o singură perioadă de aproximativ 1 an).

Ca atare, aplicarea noului C. civ., pe baza unui artificiu juridic, anume momentul perceperii viitoare a fructelor civile, este greşită, deoarece ignoră şi celelalte condiţii legale care duc la naşterea dreptului la restituire.

Recurenta-pârâtă a apreciat că legea civilă aplicabilă este C. civ. din 1864, cel puţin pentru perioada cuprinsă între iunie 2005-1 octombrie 2011, în care B. a fost proprietar aparent.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a textului art. 485 din C. civ. din 1864, precum şi a art. 948 din C. civ., a arătat următoarele:

Referitor la noţiunea de folosire, lipsă de folosinţă - condiţie pentru naşterea obligaţiei de restituire, a susţinut că textul art. 485 din C. civ. din 1864 (inclusiv art. 948 din C. civ.), nu defineşte noţiunile sau condiţiile pentru naşterea obligaţiei de restituire a fructelor de către posesorul de rea-credinţă. A precizat că doctrina şi jurisprudenţa au conturat următoarele elemente pentru a fi întrunită ipoteza textului de lege:

a. Pârâtul trebuie să fi posedat bunul;

b. Posesorul trebuie să fie de rea-credinţă;

c. Buna credinţă se prezumă, fiind rolul reclamantului proprietar să facă dovada relei credinţe prin orice fapte;

d. Buna-credinţă în această materie are o semnificaţie aparte;

e. Posesorul trebuie să restituie numai din momentul în care cunoaşte că titlu său este viciat. În consecinţă, posesorul nu răspunde de plano de la momentul încheierii contractului translativ anulabil-rezoluţionat, el nu este prezumat de rea-credinţă, ci dimpotrivă;

f. Pentru a se putea vorbi de fructe civile, este necesar în mod logic să existe un contract încheiat de către posesor (proprietar aparent) cu un terţ (iar nu cu reclamantul proprietar real); per a contrario, în cazul unui contract de închiriere încheiat între proprietarul aparent şi proprietarul real (în calitate de chiriaş), nu se poate vorbi de o lipsă de folosinţă şi de restituirea fructelor civile culese de către posesor;

g. Posesorul are dreptul la toate cheltuielile efectuate cu perceperea fructelor;

h. Posesorul de rea credinţă trebuie să restituie, în limitele respectării principiului echităţii, adică să-1 recompenseze pe adevăratul proprietar, care a fost lipsit în mod efectiv de posibilitatea de a exercita atributul dreptului său de proprietate, prin restituirea chiriilor efectiv încasate. Altfel, s-ar ajunge ca proprietarul real să fie dublu recompensat, atât de posesorul de rea credinţă, cât şi prin exercitarea în fapt a lui jus fruendi, în baza aceluiaşi temei.

A arătat că textul de lege aplicabil nu distinge după cum proprietarul real a folosit sau nu bunul, însă rezultă din principiul echităţii că teza textului nu acoperă situaţia în care proprietarul real ar fi folosit bunul. Altfel, nu s-ar putea vorbi de o lipsă de folosinţă.

A mai susţinut că, acelaşi text de lege nu distinge după cum este vorba de o simplă lipsă de folosinţă sau de o folosinţă făcută cu intenţia de a poseda, cu alte cuvinte, nicăieri în textul de lege sau în aplicarea lui în practică nu s-a făcut distincţia, pentru naşterea obligaţiei de restituire, după cum proprietarul real a folosit bunul ca un simplu detentor precar sau ca un adevărat posesor.

A precizat că, dimpotrivă, ipoteza de faţă este una atipică, neacoperită de textul legal. Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

A considerat, astfel, greşită motivarea instanţei de judecată în apel, prin care se limitează şi circumstanţiază noţiunea de folosinţă a lucrului, întrucât ceea ce contează pentru a vorbi de obligaţia de restituire a fructelor de către proprietarul aparent către proprietarul real este ca acest ultim subiect de drept să nu fi avut folosinţa, adică stăpânirea materială a bunului său, iar nu posesia acestuia.

În situaţia în care s-ar accepta raţionamentul absurd al instanţei de judecată, anume că folosinţa bunului trebuie să îmbrace forma posesiei, noţiune de drept distinctă, a precizat că aceasta ar însemna că proprietarul aparent nu ar mai avea posesia bunului şi nu s-ar mai putea vorbi de posesor de bună-credinţă, respectiv posesor de rea-credinţă, adică s-ar exclude, de plano, aplicabilitatea textului art. 485 C. civ. din 1864 (art. 948 C. civ.).

Susţinând că interpretarea şi aplicarea textului de lege de către instanţa de apel a fost greşită, a arătat că instituţia juridică conturată de art. 485 din C. civ. din 1864 implică, în ceea ce priveşte condiţia existenţei lipsei de folosinţă a bunului de către proprietarul real, simpla stăpânire materială a bunului, iar nu posesia, astfel încât, atâta timp cât reclamanta a folosit imobilele, chiar ca un detentor precar, nu se naşte obligaţia recurentei-pârâte de a restitui, chiar dacă ar fi fost de rea-credinţă.

A considerat, în subsidiar, că reclamanta s-a comportat ca un posesor, nu ca un detentor precar, deoarece pe parcursul existenţei contractului de închiriere, actele şi faptele sale pot fi calificate ca acte de rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar.

În acest sens, a indicat faptul că intimata-reclamantă a folosit bunul şi a refuzat să plătească chiria, faptul că aceasta a cules chirii de la terţe părţi, subînchiriind imobilul, fără a plăti vreo sumă de bani către recurentă, concluzia fiind, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv o parte din contractele de subînchiriere încheiate de S.C. A. S.A. cu terţe părţi, că intimata-reclamantă s-a comportat ca un posesor încasând în mod direct fructe civile.

Recurenta-pârâtă a considerat că aceste acte şi fapte juridice menţionate fac parte din cazurile de intervertire a detenţiei precare în posesie, astfel încât, dacă s-ar accepta interpretarea (incorectă de altfel) a instanţei de apel, legea a fost, oricum, aplicată greşit deoarece S.C. A. S.A. nu a fost un simplu detentor precar în perioada de închiriere, ci s-a comportat cu intenţia de a poseda imobilele.

În consecinţă, decizia recurată a fost apreciată ca fiind nelegală, întrucât a fost dată cu interpretarea greşită a noţiunii de folosinţă (lipsă de folosinţă), premisă a obligaţiei de restituire a fructelor civile de către posesorul de rea-credinţă şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 485 din C. civ. din 1864 şi art. 948 din C. civ.), deoarece S.C. A. S.A., proprietar real a stăpânit imobilele ca un adevărat proprietar, iar nu ca un simplu detentor precar.

Tot din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susţinut, în legătură cu respingerea probei cu expertiză contabilă, cu obiectivul solicitat, că această măsură a condus la imposibilitatea stabilirii daunei reale pretins suferite de reclamantă, fiind aplicate eronat dispoziţiile legale.

A arătat că, aşa cum rezultă din jurisprudenţă, "pentru calcularea fructelor ce urmează să se restituie proprietarul, trebuie a se avea în vedere dauna reală ce a suferit proprietarul prin reaua-credinţă a posesorului", astfel că hotărârea civilă nr. 844 din data de 6 noiembrie 2019 este nelegală, întrucât a fost dată cu interpretarea greşită a legii (condiţiile de naştere a dreptului de a restitui fructele) şi a modului în care practica judecătorească a stabilit limitele acestei restituiri (daunele reale suferite de proprietarul real).

Cu privire la momentul aprecierii bunei-credinţe a posesorului şi a naşterii obligaţiei de restituire, a arătat că, potrivit Noului C. civ., momentul aprecierii relei-credinţe este legat de momentul perceperii fructelor civile, pentru că se porneşte de la premisa că ipoteza normei juridice se referă la situaţia în care proprietarul aparent foloseşte bunul sau îl închiriază unui terţ, percepând chirii (culegând chirii), iar proprietarul real este lipsit de folosinţa bunului.

A precizat că, în speţă, situaţia este una atipică, proprietarul real fiind şi chiriaş, fiind în prezenţa unei operaţiuni de sale-lease back, o operaţiune comercială modernă care presupune vânzarea activului fix (clădiri, echipamente), cu posibilitatea de a-1 folosi în continuare prin plata unei chirii.

A susţinut că, deşi sunt 2 contracte încheiate în mod distinct între părţi, este indubitabil că scopul urmărit de A. S.A. la înstrăinarea imobilelor din str. x a fost acela de a obţine o finanţare de la B. (preţul imobilelor), asigurând-şi în continuarea folosinţa imobilelor.

Deşi textul de lege privind restituirea fructelor civile de către proprietarul aparent de la momentul în care ar fi fost de rea-credinţă are un fundament mai vechi, a apreciat că el ar putea fi incident în speţă numai în măsura în care s-ar lua în considerare toate ipotezele situaţiei atipice din cauză.

Cu alte cuvinte, aplicând tale quale aceste reguli ale restituirii, aşa cum a făcut Curtea de Apel Timişoara, s-ar încălca principiul echităţii, principiu care stă la baza naşterii dreptului de a păstra fructele şi, respectiv, a obligaţiei de restituire a acestora de către posesorul de rea-credinţă către proprietarul real.

A considerat că s-ar ajunge la situaţia ca proprietarul aparent, de bună credinţă pe toata durata de valabilitate a titlului său, care a făcut demersuri pentru a încasa chirii, dar nu le-a putut percepe din culpa chiriaşului-proprietar real, să nu poată niciodată beneficia de textul de lege şi să păstreze fructele, fiind astfel privat de protecţia juridică conferită de art. 485 C. civ. Vechi, respectiv art. 948 C. civ. Nou.

A menţionat că, în ipoteza absurdă pe care o analizează Curtea de Apel Timişoara, proprietarul real al imobilului, folosindu-se tot timpul cu rea-credinţă de bun, cu neplata chiriilor aferente folosirii, urmează să beneficieze şi de fructele cuvenite proprietarului aparent, de bună-credinţă în timpul folosirii bunului de chiriaşul său, deşi acest proprietar aparent a avut recunoscut dreptul său de a încasa chiriile, cu titlu irevocabil şi în contradictoriu cu A. S.A.

A mai menţionat că dreptul de creanţă al B. (contravaloarea chiriilor neîncasate) nu a putut fi exercitat în perioada de existenţă valabilă a contractului de vânzare-cumpărare (adică cât B. a fost de bună-credinţă) din culpa exclusivă a A. S.A., care nu a plătit chiriile şi nici nu a executat hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x şi nr. y.

Ca atare, în această interpretare a textelor de lege s-ar ajunge la încălcarea principiului echităţii - piatră de temelie a dreptului de a păstra fructele civile - şi a principiului nemo auditur propriam îurpitudinem allegans.

În privinţa acestui ultim principiu de drept, a reamintit că:

- începând din iunie 2005,A. S.A şi-a asigurat finanţarea de la B. şi a continuat să folosească şi activele deţinute; nu a plătit niciun moment chiriile cuvenite către B.; a perceput chirii de la terţe părţi, cărora le-a subînchiriat o parte din imobile, chirii pe care le-a ţinut pentru sine, neprocedând la distribuirea lor parţială către B. (posesor şi proprietar al imobilelor în acea perioadă); a fost condamnat prin hotărâri definitive la plata către B. a chiriilor neplătite, dar datorate către acesta; a intrat în insolvenţă pentru a putea înjumătăţi toate drepturile de creanţă aflate în patrimoniul B.; a fost condamnat penal, prin conducerea sa, pentru săvârşirea unor fapte penale în legătură cu încheierea actelor juridice din 2005; nu a restituit niciodată preţul încasat de la B. şi nici taxele, impozitele şi orice alte cheltuieli legate de imobile (plătite de proprietarul aparent pe toată durata valabilităţii titlului său); a obţinut, prin acţiuni în justiţie, obligarea B. la plata sumei de 3.074.486,41 RON, cu titlu de chirii încasate de la terţe părţi; a solicitat restituirea de către B. a chiriilor neîncasate pentru o pretinsă lipsă de folosinţă a imobilelor.

Raportat la aceste fapte şi acte (acţiuni), admiţând în parte prezenta acţiune în justiţie, instanţa de apel a protejat juridic doar reclamanta A. S.A., care a fost de rea-credinţă pe tot parcursul celor 17 ani în relaţia cu B., iniţial prin neplata chiriilor agreate pentru folosinţa bunului, apoi prin neexecutarea hotărârilor prin care este protejat dreptul de creanţă al B., prin nerestituirea preţului încasat şi a cheltuielilor efectuate de B., în calitate de proprietar aparent, prin încasarea unei sume de aprox. 3 milioane RON de la B., şi mai apoi prin promovarea acestei acţiuni prin care pârâta este obligată la plata sumei de aprox. 16 milioane RON.

A considerat că această protecţie juridică a fost acordată pe baza unei aplicări greşite a textului de lege, care a fost interpretat necircumstanţiat la speţă, în privinţa momentului de la care trebuie să se aprecieze reaua-credinţă a posesorului-proprietar aparent, şi cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii civile, cu încălcarea principiilor generale de drept - principiul echităţii si nemo auditur propriam turpitudinem allegans, a arătat că între părţi au mai existat mai multe cauze care au pus în discuţie, fie obligarea B. la plata fructelor civile pentru închirierea acestor imobile, fie obligarea A. S.A. la plata către B. a chiriilor restante.

Raportat la aceste dosare, dar mai ales la petitul cererii de chemare în judecată, care formează obiectul prezentului dosar, a subliniat că A. S.A. a obţinut o soluţie judecătorească prin care B. a fost deja obligat, în mod irevocabil, să restituie A. S.A. suma de 3.074.486,41 RON, percepută de la terţe părţi, de la care percepuse anterior chirii pentru o mică parte din imobile.

Aşadar, a considerat că nu mai poate fi pusă în discuţia părţilor din nou această cerere, din moment ce este deja tranşată prin decizia nr. 315/A din 12 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă (rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte).

Totodată, a apreciat că redeschiderea discuţiilor cu privire la buna/reaua credinţă a B. este tardivă, cu încălcarea efectelor obligatorii ale hotărârilor din dosarele x/2006 şi nr. y/2006, deoarece, la acel moment şi în acel cadrul procesual, A. S.A. trebuia şi putea să facă apărări şi cereri reconvenţionale pentru a refuza recunoaşterea şi protecţia dreptului de creanţă al B..

A susţinut că toate aceste elemente - acţiuni in justiţie şi omisiuni ale reclamantei A. S.A. - nu fac decât să dovedească reaua ei credinţă, iar prin prin soluţia pronunţată prin hotărârea recurată, instanţa de judecată a protejat un asemenea demers judiciar, iniţiat cu încălcarea principiul echităţii şi nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ajungându-se la situaţia în care B. este sancţionat de două ori:

• deşi a plătit preţul vânzării imobilelor, finanţând activitatea A. S.A., începând cu iunie 2005, nu a primit niciodată înapoi de la A. S.A. această sumă de bani ca urmare a desfiinţării contractului, sens în care a menţionat că, în prezent, contravaloarea preţului vânzării reprezintă o simplă creanţă chirografară, trecută în tabloul creditorilor A. S.A., însă redusă la jumătate;

• a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin desfiinţarea titlului său în 2012;

• nu s-a folosit în integralitate de imobilul cumpărat, deoarece, încă de la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, 1-a închiriat (în baza operaţiunii comerciale sale-lease back) A. S.A.;

• nu a obţinut nicio plată, cu titlu de chirie de la A. S.A. Deşi a iniţiat demersuri judiciare pentru a-i fi recunoscut dreptul de creanţă împotriva A. S.A., aceste soluţii sunt practic ineficace din moment ce creanţele sunt doar înscrise - la jumătate din sumă- în tabelul creditorilor A. S.A., iar, potrivit prezentei soluţii, ele trebuie restituite (dacă vor fi vreodată încasate) către A. S.A.;

• are de plătit o creanţă de 3.074.486,41 RON către A. S.A. pentru partea din imobil care a fost închiriată către terţe părţi;

• B. a fost cel care a suportat toate cheltuielile legate de imobil (taxe şi impozite), aceste sume nefiind restituite de către A. S.A.

Aşadar, a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, în care a analizat exclusiv temeiul de drept, fără a avea în vedere situaţia reală între părţi şi ignorând cu desăvârşire principiul echităţii şi culpa gravă a A. S.A., societate care este astfel protejată contrar principiului că nimeni nu se poate prevala de propria culpă.

Pentru toate aceste considerente, a precizat că hotărârea civilă nr. 844 din data de 6 noiembrie 2019 este nelegală, întrucât a fost dată cu interpretarea greşită a momentului la care se naşte obligaţia de restituire (aprecierea relei-credinţe), cu încălcarea altor principii generale de drept şi aplicarea incorectă a acestor reguli la situaţia atipică a speţei.

La data de 16 martie 2020, intervenienta F. a formulat întâmpinare şi a depus în dovedire înscrisuri, solicitând, în esenţă, respingerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 844/A din 6 noiembrie 2019 şi încheierii din data de 22 octombrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Nu a solicitat judecata în lipsă.

Şi intervenienta S.C. A. S.A a formulat, la data de 18 martie 2020, întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea recursului declarat, ca nefondat.

Nu a solicitat judecata în lipsă.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. - prin lichidator judiciar D.., în consorţiu cu S.C. E.. a formulat, la data de 16 martie 2020, întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată şi încheierea din 22 octombrie 2019 sunt nelegale, întrucât instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, neregularităţi invocate în legătură cu schimbarea încadrării juridice a acţiunii şi cu respingerea probei cu expertiza contabilă în apel.

S-a susţinut pe de o parte, faptul că greşit s-a judecat apelul sub regimul legal al dispoziţiilor art. 948 din C. proc. civ., iar nu al celor prevăzute de art. 485 din C. proc. civ. de la 1864, iar pe de altă parte că, nesocotind îndatoririle ce-i reveneau relative la punerea în discuţia părţilor a calificării litigiului, curtea de apel a încălcat principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C. proc. civ. şi al dreptului la apărare.

Prezentul litigiu se împarte în două perioade de timp, cea cuprinsă între 10.06.2005-30.09.2011 (perioada de timp unde efectele juridice produse sunt guvernate de prevederile C. civ. de la 1864) şi cea cuprinsă între 01.10.2011-31.12.2012 (perioada de timp unde efectele juridice produse sunt guvernate de prevederile noului C. civ.).

Identitatea de reglementare a dreptului proprietarului real al imobilului la fructele civile ale bunului, culese cu rea-credinţă de proprietarul aparent, sub ambele legi civile aflate în discuţie justifică concluzia asupra inexistenţei oricărei vătămări a recurentei-pârâte decurgând din stabilirea dreptului material incident cauzei şi din calificarea dată de instanţă litigiului sub acest aspect.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în respectarea principiului contradictorialităţii, prin încheierea de dezbateri din 22 octombrie 2019, instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor prezente asupra apelului, apărătorii apelantei-pârâte susţinând necesitatea lămuririi regimului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, a stabilirii în concret a existenţei bunei sau relei-credinţe a pârâtei S.C. B. S.A., dacă este aplicabilă în speţă teza îmbogăţirii fără justă cauză şi care este regimul penalităţilor şi al dobânzilor, atât reprezentantul lichidatorului judiciar al intimatei-reclamante SC A. S.A. - prin lichidator judiciar D., cât şi intimata-intervenientă F., punând, pe rând, concluzii asupra acestor aspecte.

Principiul contradictorialităţii, a cărei încălcare o susţine recurenta-pârâtă, este un principiu fundamental al dreptului procesual civil şi o componentă a dreptului fundamental la apărare, în temeiul căruia, părţile pot să formuleze cereri, să administreze probe şi să pună concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei părţilor ori al instanţei de judecată.

Din această perspectivă, se constată că în speţă, instanţa de apel a respectat principiul contradictorialităţii şi, implicit, dreptul la apărare al tuturor părţilor, ce au fost legal citate şi care au avut, astfel, posibilitatea de a-şi formula punctul de vedere şi apărările necesare pe toate cererile formulate în cauză.

În acord cu aspectele puse în discuţie şi cu dispoziţiile instanţei de casare, curtea de apel a apreciat că regimul remiterii fructelor civile de care recurenta-pârâtă ar beneficia este guvernat atât de dispoziţiile C. civ. de la 1864, pentru fructele produse de imobile în perioada 10.06.2005-30.09.2011, cât şi de dispoziţiile noului C. civ. pentru fructele produse în perioada 01.10.2011-31.12.2012, în raporturile dintre proprietarul real şi proprietarul aparent neavând relevanţă data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de închiriere, întrucât dreptul la remiterea fructelor civile izvorăşte din lege.

Prin urmare, corespondenţa făcută de instanţa de apel între articolele din vechiul C. civ. şi noul C. civ. nu afectează dreptul la apărare al recurentei-pârâte, deoarece instanţa a aplicat prevederile legale în funcţie de data la care acestea au fost generate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea încheierii din 22 octombrie 2019, întrucât respingerea probei cu expertiza contabilă i-a încălcat dreptul la apărare.

Înalta Curte constată că respingerea probei cu expertiza de specialitate contabilă nu a condus la încălcarea dreptului la apărare al recurentei, utilitatea şi relevanţa probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei.

De altfel, instanţele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenţei şi utilităţii probelor solicitate de părţi, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Astfel, prin respingerea probei cu expertiza instanţa nu a încălcat prevederile art. 5 C. proc. civ. şi nici dreptul de apărare al recurentei-pârâte, atâta vreme cât utilitatea, concludenţa şi pertinenţa acestora a fost pusă în discuţia părţilor, în şedinţa publică din 22 octombrie 2019, în cadrul unei dezbateri ample, în care fiecare parte şi-a expus argumentele şi contraargumentele, soluţia de respingere pronunţată de judecător fiind rezultatul evaluării şi aprecierii acestuia asupra oportunităţii şi necesităţii unei asemenea probe.

Prin urmare, curtea de apel a respins proba solicitată ca nefiind concludentă în cauză, motivat de faptul că prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii, respectiv remiterea de către proprietarul aparent şi de rea-credinţă către adevăratul proprietar a fructelor civile ale imobilelor, cuantumul sumelor pentru care acesta a fost înscris la masa credală a debitoarei S.C. A. S.A. rezultând din tabelele de creanţă; totodată, deşi pârâta a invocat această probă pentru a dovedi propriile apărări legate de compensaţie, curtea de apel a apreciat că nu poate fi primită, în condiţiile în care compensaţia legală nu a fost invocată nici prin apărările formulate în faţa instanţei de fond şi nici prin cererea de apel, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) şi (5) C. proc. civ.

Aprecierea şi administrarea probatoriului sunt atribute ale instanţei de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă şi posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la nelegalitatea deciziei recurate şi a încheierii din 22 octombrie 2019, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sunt nefondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. care se referă la motivarea contradictorie şi străină de natura cauzei şi la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând pe larg considerentele care au condus instanţa de apel la pronunţarea deciziei atacate, de o manieră clară şi precisă de natură a înţelege integral silogismul instanţei. Nu subzistă niciun temei real pentru a considera motivarea instanţei ca fiind contradictorie sau străină cauzei, recurenta invocând în realitate o excepţie de prematuritate a acţiunii direct în faţa instanţei de recurs, fapt inadmisibil din punct de vedere procedural.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu îşi motivează hotărârea pe un alt temei juridic decât cel invocat de reclamantă, ci doar explică faptul că "fructele nu sunt culese până la data prezentei, pârâta având doar o vocaţie la culegerea lor" şi că:

"Înscrierea pârâtei la masa credală a reclamantei cu aceste fructe nu înseamnă şi culegerea lor, întrucât, până la data distribuirilor efectuate în procedura insolvenţei Societăţii A. S.A., pârâta B. S.A. nu este decât titulara unui drept de creanţă - ale cărui şanse de realizare sunt dependente de valoarea activului şi pasivului patrimonial."

Aşadar, recurenta-pârâtă nu are doar o vocaţie, ci are un drept de creanţă validat/recunoscut de instanţa de judecată prin hotărâri judecătoreşti definitive, care a fost exercitat de către societatea recurentă prin înscrierea în tabelul de creanţe al societăţii A. S.A. şi care depinde doar de derularea procedurilor în cadrul litigiului de insolvenţă a acestei societăţi.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conţinut clar şi concret cu referire la actele din dosar, precum şi la argumentele şi apărările părţilor. Conţinutul considerentelor este lipsit de ambiguităţi ori contradicţii şi permite relevarea raţionamentului care a condus la soluţia pronunţată, atât în motivare cât şi în dispozitiv instanţa de apel precizând faptul că recurenta-pârâtă este obligată la plata sumei de 16.201.180 RON către intimata-reclamantă, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvenţă nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiş.

Nu reprezintă o motivare străină de pricină statuarea instanţei de apel potrivit căreia "acţiunea reclamantei nu poate fi admisă astfel cum a fost formulată, întrucât fructele produse de imobile nu se află în mâna pârâtei, nefiind culese încă. Aşa fiind, până la încasarea lor efectivă, pârâta nu are ce să-i remită reclamantei. Cu toate acestea, odată culese, pârâta nu poate păstra aceste fructe pentru sine, întrucât titlul său de proprietate a fost desfiinţat retroactiv, aşa încât, pe măsura culegerii, aceasta urmează a remite respectivele fructe adevăratului proprietar, reclamanta A. S.A., întrucât nu este şi nu va fi de bună-credinţă la epoca perceperii lor efective."

Prin urmare, soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii sau străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată.

Simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 485 C. civ. din 1864 şi a dispoziţiilor art. 948 C. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că a fost interpretată greşit noţiunea de lipsă de folosinţă ca premisă a obligaţiei de restituire a fructelor civile de către posesorul de rea-credinţă, având în vedere faptul că intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a stăpânit imobilul ca un adevărat proprietar, iar nu ca un simplu detentor precar.

Prezentul litigiu a fost promovat de proprietarul real SC A. S.A. împotriva proprietarului aparent S.C. B. S.A., prin care a solicitat obligarea acestuia la restituirea fructelor civile pe care le va culege (aferente bunurilor imobile închiriate), întrucât a ştiut de viciile actului juridic care i-a transmis dreptul de proprietate.

Deşi recurenta susţine că lipseşte ipoteza legală prevăzută de articolele evocate, respectiv nu există o lipsă de folosinţă a imobilelor pe care proprietarul S.C. B. S.A. să o poată reclama, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a statuat că reclamanta S.C. A. S.A. datorează acestuia chirii, reprezentând contraprestaţia pentru folosinţa imobilului (exercitată de altcineva decât titularul dreptului de proprietate), fiind, în fapt, tocmai contravaloarea lipsei de folosinţă.

În acest context, se reţine că judecătorii apelului au aplicat corect dispoziţiile art. 485 C. civ. de la 1864 conform cărora posesorul de rea-credinţă datorează restituirea tuturor fructelor bunului, percepute şi nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat, precum şi ale art. 948 din Noul C. civ. potrivit cărora posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.

Prin urmare, conform textelor legale menţionate, posesorul este de rea-credinţă, atunci când posedă un bun fără titlu sau, deşi are titlu, ştie ca acesta este viciat la momentul încheierii actului juridic, fiind prezumat că este de rea-credinţă de la momentul introducerii acţiunii de către proprietarul real. Acesta trebuie să restituie odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute.

Posesorul bunului ar fi putut păstra fructele acestuia doar în situaţia în care ar fi fost de bună-credinţă, ipoteză de care nu se poate prevala recurenta-pârâtă, cea care a fost obligată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să predea imobilele reclamantei.

În speţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că posesorul de rea-credinţă este obligat să restituie fructele încasate, respectiv contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o încasa în condiţiile exploatării imobilelor, indiferent dacă acesta a exercitat sau nu folosinţa materială a bunului.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, curtea de apel a reţinut că intimata-reclamantă SC A. S.A. nu are doar calitatea de proprietar real al imobilelor, fiind şi fostul chiriaş al recurentei-pârâte S.C. B. S.A. în aceste imobile (în perioada 10.06.2005-31.12.2012), astfel că nu a posedat imobilele pentru sine, în nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar, în baza contractului de închiriere încheiat cu recurenta-pârâtă, astfel că S.C. B. S.A. a avut folosinţa bunului imobil prin intermediul intimatei-reclamante SC A. S.A., cunoscând permanent că imobilele se găsesc în proprietatea S.C. B. S.A. şi folosindu-le ca urmare a contractului de închiriere încheiat cu proprietarul, aspecte de fapt care nu mai pot fi reevaluate în recurs.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-pârâte conform cărora în speţă este incident un caz de intervertire a detenţiei precare în posesie - întrucât din actele de rezistenţă neechivoce reiese intenţia intimatei-reclamante SC A. S.A. de a se comporta ca un adevărat proprietar - sunt formulate "omisso medio" şi nu pot fi analizate de instanţa de recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că aceste argumente nu au fost invocate şi analizate în apel.

Totodată, din coroborarea prevederilor art. 485-487 C. civ. de la 1864 şi a prevederilor art. 948 C. civ., culegerea fructelor civile presupune în mod obligatoriu şi încasarea acestora.

Or, în speţă, chiriile nu au fost încasate efectiv de pârâtă de la reclamantă până la data introducerii acţiunii, recurenta-pârâtă fiind înscrisă la masa credală a reclamantei cu valoarea lor, existând, aşadar, cadrul juridic necesar pentru a le culege în viitor, pe măsura distribuirilor făcute în procedura insolvenţei.

Astfel, referitor la momentul de la care trebuie să se aprecieze reaua-credinţă a posesorului-proprietar aparent, câtă vreme recurenta-pârâtă era pe deplin conştientă că titlul său de proprietate a fost desfiinţat cu efect retroactiv, instanţa de apel în mod legal a statuat că atât la data introducerii acţiunii, cât şi la epoca la care aceasta va "percepe" fructele civile ale imobilelor, respectiv la data la care va beneficia de distribuiri de sume, cu titlu de chirii, în procedura insolvenţei debitoarei A. S.A., recurenta-pârâtă este şi va fi de rea-credinţă.

Totodată, excede considerentelor instanţei de apel şi critica formulată, în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat principiul echităţii şi principiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", neaplicabile în speţă.

Curtea de apel în mod legal a reţinut că soluţia de obligare a recurentei-pârâte la remiterea către intimata-reclamantă a fructelor pe care le va culege în procedura insolvenţei nu înfrânge puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2006 şi nr. y/2006, prin care s-a dispus înscrierea pârâtei S.C. B. S.A. la masa credală a debitoarei A. S.A. şi nici nu afectează cu nimic drepturile pârâtei recunoscute prin aceste hotărâri, aspect tranşat şi prin decizia de casare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din acest punct de vedere, în mod corect s-a arătat că în litigiul pendinte se tranşează raporturile dintre proprietarul real al imobilelor şi proprietarul aparent al acestora, respectiv raporturile de proprietate în legătură cu imobilele ce au făcut obiect al locaţiunii, ulterior momentului încasării efective a respectivelor chirii, în timp ce prin hotărârile anterioare s-au tranşat raporturile de locaţiune dintre cele două părţi, fiind valorificat dreptul pârâtei la încasarea chiriilor - derivat din contractul de închiriere, iar criticile recurentei-pârâte sunt nefondate din perspectiva punctului 8 al art. 488 C. proc. civ., instanţa de apel argumentând corect acest aspect, şi prin trimiterile la hotărârile intrate în puterea lucrului judecat.

Critica pârâtei referitoare la neadministrarea completă a probatoriului, din perspectiva respingerii probei cu expertiză contabilă, nu poate fi reţinută, neputându-se dispune casarea deciziei de apel pentru acest considerent, întrucât constituie o critică de netemeinicie ce excede dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei-reclamante S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar D. în consorţiu cu E. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3500 RON, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. - prin administrator judiciar G. împotriva încheierii din 22 octombrie 2019 şi deciziei civile nr. 844/A din 6 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. - prin administrator judiciar G. la plata sumei de 3500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar D. în consorţiu cu E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2021.