Liability of de facto company administrators under the business judgment rule: failure to prove fault in delictual civil liability for commercial losses

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă sub număr de dosar x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., solicitând instanţei să-i oblige pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 642.508,10 RON, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei, prin perfectarea şi derularea relaţiei comerciale cu societatea S.C. K. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 746 din 3 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor B., H., D., C., G., E., F., J. şi I., invocată prin întâmpinările depuse de aceşti pârâţi, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., ca neîntemeiată.

S-a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 1628,58 RON către pârâtul B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal: a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 746 din 3 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C., D., F., H., E., G., I., J., ca nefondat.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata sumei de 4.138,70 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa a judecat apelul cu depăşirea limitelor apelului, deoarece a statuat asupra temeiului juridic aplicabil acţiunii de fond, încălcând astfel prevederile art. 477 alin. (1) şi 479 alin. (1) C. proc. civ., şi totodată, i-a provocat o înrăutăţire a situaţiei în propria cale de atac, încălcând prevederile art. 481 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că acele considerente ale hotărârii de fond cuprinse în filele x, prin care Tribunalul Constanţa a analizat temeiul juridic al acţiunii şi a constatat ca acţiunea este admisibilă din perspectiva temeiului juridic invocat, se bucurau de autoritate de lucru judecat, atâta timp cât apelul formulat de reclamantă nu a vizat acele considerente, motiv pentru care consideră că temeiul juridic rămânea câştigat cauzei.

În contextul în care, în rejudecarea fondului ca urmare a soluţionării apelului formulat doar de reclamantă, instanţa de apel, în contradicţie cu considerentele instanţei de fond, a statuat că acţiunea nu a fost corect întemeiată în drept, apreciază că s-a încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac - non reformatio in pejus. Astfel, deşi prin hotărârea instanţei de fond, s-a statuat că acţiunea reclamantei a fost corect întemeiată în drept, fiind respinsă şi excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâţi, după soluţionarea apelului formulat de reclamantă, s-a constatat că acţiunea nu a fost corect întemeiată în drept, ceea ce echivalează cu o agravare a situaţiei în propria cale de atac.

De asemenea, recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, respectiv prevederile art. 13, art. 14 alin. (4) (5) şi (6), art. 22 alin. (4) şi (7) C. proc. civ., deoarece instanţa s-a pronunţat cu privire la incidenţa art. 1915 C. civ. direct prin considerentele hotărârii, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor acest temei juridic.

Recurenta a mai arătat că instanţa a încălcat regulile de procedură cu privire la soluţia pronunţată în cauză, respectiv nu a făcut aplicarea prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., având în vedere că, în fond, s-a apreciat că în cauza erau incidente prevederile vizând răspunderea civilă delictuală, iar în apel, s-a apreciat că acest text de lege nu era aplicabil (faţă de prevederile art. 1915 din C. civ. care, reţine instanţa, constituie legea specială ce nu derogă de la legea generală -răspunderea civilă delictuală).

Astfel, recurenta apreciază că, dacă instanţa de apel a constatat că la fondul cauzei s-a greşit când s-au aplicat anumite dispoziţii legale, soluţia care trebuia să fie pronunţată era aceea de anulare a hotărârii apelate şi de rejudecare a fondului, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a considerat că motivarea instanţei de apel este confuză şi ambiguă, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din data de 23.12.2015 şi a considerentelor hotărârii instanţei de fond, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva temeiului juridic invocat şi s-a constatat că acţiunea a fost corect întemeiată, încheierea şi considerentele nefiind atacate cu apel de către niciuna dintre părţi, procedându-se la o reanalizare a temeiului juridic.

Instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti care au fost depuse la dosarul cauzei, prin care s-a constatat că intimaţii au acţionat nelegal, prin preluarea controlului asupra S.C. A. S.A. începând cu data de 16.09.2011, prin menţinerea controlului asupra societăţii în perioada 16.09.2011-24.07.2012, prin împiedicarea administratorilor legal aleşi de a pătrunde în sediul societăţii şi prin perfectarea de acte juridice în numele şi pe seama societăţii A. S.A.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat o normă care nu era incidenţă în speţă, respectiv art. 1915 C. civ., făcându-se o interpretare greşită a concursului dintre art. 1915 C. civ. şi art. 1349 C. civ., instanţa apreciind greşit că art. 1915 este norma specială care înlătură aplicarea art. 1349 C. civ., care este norma generală.

De asemenea, recurenta arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat ca nefiind incidente dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală şi că nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii intimaţilor, deşi a dezvoltat pe larg în cererea de chemare în judecată aceste aspecte.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurenta este că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că principiul "business judgement rule" înlătură răspunderea intimaţilor din prezenta cauză, acest principiu fiind consacrat în materia societăţilor pe acţiuni în art. 1441 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, text de lege care se aplică numai administratorilor legal aleşi, nu şi administratorilor de fapt.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimaţii-pârâţi D., G., E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin rezoluţia din 7 mai 2019 s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care face obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea nr. 1889 din 23 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A fost scoasă cauza de pe rol şi a fost trimisă, spre competentă soluţionare, secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată de rolul secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub număr de dosar x/2015

Prin încheierea din 14 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. A fost stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 12 iunie 2020.

Prin încheierea din 15 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată de la data de 12 iunie 2020, la data de 16 iunie 2020, judecarea cauzei fiind amânată în vederea indicării şi introducerii în cauză a moştenitorilor intimatului-pârât F..

La 23 septembrie 2020, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a transmis o cerere de introducere în cauză a moştenitorilor defunctului F., respectiv: J., care este parte în cauză şi L., iar, la termenul din 21 octombrie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor defunctului F., şi anume: J. şi L..

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se impune precizarea faptului că acest motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă se constată ca fiind nefondate criticile recurentei subsumate acestui motiv de casare.

Totodată, se constată că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă, nefiind incident nici motivul de casare instituit de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea cerinţelor art. 477 alin. (1), art. 479 C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", faţă de limitele în care reclamanta a înţeles să învestească instanţa de fond şi să-şi argumenteze pretenţiile, verificând aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanta a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea regulilor de procedură.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că reclamanta A. S.A. a formulat o acţiune îndreptată împotriva intimaţilor-pârâţi B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., întemeiată pe prevederile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, prin care a solicitat repararea prejudiciului cauzat de pierderea suferită prin nerecuperarea contravalorii mărfii livrate către S.C. K. S.R.L., în temeiul contractului nr. x/23.01.2012, urmare a intrării acestei societăţi în faliment şi a radierii acestei societăţi.

Ceea ce s-a criticat pe întregul parcurs al litigiului (inclusiv în recurs) a fost modul de exercitare a administrării de fapt a societăţii recurente, de către intimaţii-pârâţi care ar fi uzurpat aceste calităţi şi ar fi deţinut controlul efectiv asupra afacerilor S.C. A. S.A., pentru o perioadă de timp, reclamanta subliniind existenţa faptei ilicite, condiţie a îndeplinirii atragerii răspunderii civile delictuale, rezultată, în opinia sa, din preluarea, în mod nelegal, a conducerii societăţii A. S.A., în data de 16.09.2011 şi perfectarea de acte juridice în numele şi pe seama societăţii recurente, precum şi nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti prin care au fost suspendate efectele unor hotărâri AGA sau au fost anulate anumite hotărâri AGA, privind administrarea A. S.A.

În mod greşit, recurenta se prevalează de împrejurarea că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a concursului dintre art. 1915 C. civ. şi art. 1349 C. civ. şi a reţinut că art. 1915 este norma specială care înlătură aplicarea art. 1349 C. civ., care este norma generală.

În speţă, instanţa de apel nu a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C. civ., cum în mod eronat pretinde recurenta, ci a arătat, în raport de obiectul cauzei, cu respectarea principiului generalia specialibus non derogant, că prevederile art. 1349 C. civ. se pot aplica doar cu privire la aspectele nereglementate de art. 1915 C. civ., respectiv că norma specială se completează cu cea generală.

Câtă vreme pretenţiile reclamantei A. S.A. au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a administratorului, este de necontestat că în cauză, pe lângă dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., relevante în materia răspunderii civile delictuale a administratorului sunt şi prevederile art. 1915 C. civ., conform cărora:

"(1) Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii. (2) Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii", aspect reţinut legal de instanţa de control judiciar.

Instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, pornind de la susţinerile A. S.A. privind existenţa faptei ilicite constând în nelegala administrare, iar faptul că soluţia adoptată nu a corespuns voinţei reclamantei nu poate conduce la casarea hotărârii atacate.

Sunt nefondate susţinerile recurentei vizând schimbarea temeiului juridic, încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, respectiv a prevederilor art. 13, art. 14 alin. (4) (5) şi (6), art. 22 alin. (4) şi (7) C. proc. civ., motivat de împrejurarea că instanţa de apel s-ar fi pronunţat cu privire la incidenţa art. 1915 C. civ. direct prin considerentele hotărârii, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor acest temei juridic, întrucât, astfel cum rezultă din actele aflate la dosar, art. 1915 C. civ. a fost invocat prin întâmpinarea depusă în primă instanţă de intimatul B..

Nu se poate face abstracţie de aplicarea prevederilor art. 1915 C. civ., deoarece întreaga acţiune s-a fundamentat pe ideea de administrare abuzivă a societăţii, în sensul că este îndeplinită condiţia faptei ilicite prin raportare la faptul că toate acele hotărâri AGOA, emise de acţionarii ce i-au numit pe pârâţi în consiliul de administraţie, au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti, iar conducerea societăţii de către pârâţi a avut loc de facto, şi nu de drept.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă se impune a se preciza că administratorul de fapt are aceeaşi răspundere civilă faţă de societate ca şi administratorul de drept (în funcţie), iar motivele pentru care poate fi antrenată răspunderea reparatorie a administratorului sunt precizate de art. 1915 alin. (1) C. civ.

Este ştiut că răspunderea civilă a administratorilor este o răspundere subsidiară posibilă, ce poate interveni atunci când societatea a epuizat orice alt remediu de reparaţie, fără satisfacerea creanţei sale.

Potrivit dispoziţiilor C. civ., răspunderea administratorilor este o răspundere directă faţă de asociaţii societăţii reclamante şi poate fi angajată doar în anumite cazuri: a) încălcarea legii, b) încălcarea mandatului, c) culpa în administrare, angajarea răspunderii administratorilor fiind posibilă atât în temeiul art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990, cât şi în temeiul răspunderii civile delictuale, în măsura în care se încalcă însăşi legea, şi nu doar contractul de mandat.

Cum în mod legal a constatat şi instanţa de apel, în speţă nu a fost invocată încălcarea legii şi nici încălcarea vreunui mandat, ceea ce impută reclamanta intimaţilor-pârâţi fiind culpa în administrare.

În acest context, în limitele învestirii, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă, că imposibilitatea recuperării contravalorii mărfii livrate nu echivalează cu o culpă a persoanelor care au angajat societatea reclamantă în acest raport juridic, deoarece legea nu oferă, acţionarilor unei societăţi, protecţie împotriva riscurilor inerente ale afacerilor, iar reclamanta nu a dovedit că pierderea a fost produsă ca urmare a unei judecăţi neglijente sau frauduloase a intimaţilor, pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestora.

Astfel, din moment ce reclamanta nu a dovedit că o altă persoană, aflată în poziţia intimaţilor, care ar fi acţionat cu diligenţa unui bun proprietar (bonus pater familias), nu ar fi încheiat un astfel de contract cu S.C. K. S.R.L., s-a arătat că nu se poate vorbi despre dovedirea culpei intimaţilor la încheierea acestui contract, fiind de necontestat că simpla încheiere a unui contract de vânzare produse potrivit obiectului de activitate al societăţii nu poate fi reţinută ca având un caracter ilicit.

Se impune precizarea faptului că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, aspectele de temeinicie neputând constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Fără a relua cele anterior expuse, se reţine ca fiind nefondat şi motivul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 C. proc. civ., neputând fi primite susţinerile recurentei vizând autoritatea de lucru judecat a încheierii din data de 23.12.2015 şi a considerentelor hotărârii instanţei de fond, din perspectiva temeiului juridic invocat, întrucât simpla referire la art. 1915 C. civ. nu echivalează cu o schimbare a temeiului juridic ori cu o agravare a situaţiei în propria cale de atac, astfel cum pretinde recurenta, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, instanţa a analizat îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale, pe care s-a întemeiat acţiunea, din perspectiva propusă de reclamanta A. S.A.

În egală măsură, sunt lipsite de justificare criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti prin care s-a constatat că intimaţii au acţionat nelegal, prin preluarea controlului asupra S.C. A. S.A. începând cu data de 16.09.2011, prin menţinerea controlului asupra societăţii în perioada 16.09.2011-24.07.2012, prin împiedicarea administratorilor legal aleşi de a pătrunde în sediul societăţii şi prin perfectarea de acte juridice în numele şi pe seama societăţii A. S.A.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că regula privind buna judecată în luarea deciziilor de afaceri, "business judgement rule", cuprinsă de art. 1441 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990 (la care face referire recurenta), reflectă o prezumţie că în luarea unei decizii de afaceri directorii/administratorii unei societăţi au acţionat în cunoştinţă de cauză bine informaţi, cu bună-credinţă şi în convingerea sinceră că acţiunea a fost luată în interesele societăţii.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că deciziile luate cu celeritate, pe baza unor informaţii rezonabile, nu atrag răspunderea administratorilor, oricât ar fi de mare prejudiciul suferit de societate, iar, în cauză, reclamanta nu a dovedit existenţa unor informaţii rezonabile, accesibile intimaţilor, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2012, care să conducă la concluzia că încheierea acestui contract cu K. S.R.L. poate avea drept rezultat prejudicierea vânzătorului cu suma reprezentând contravaloarea mărfii livrate, aspecte de fapt care nu mai pot fi evaluate în recurs.

Aşa fiind, s-a arătat în mod corect că neacoperirea unei creanţe, urmare a incapacităţii de plată a debitorului, se încadrează în noţiunea de "risc inerent în afaceri".

Pentru raţiunile înfăţişate, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea.

Aşa fiind, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatului B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei-reclamante S.C. A. S.A. la plata sumei de 2898,90 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 2898,90 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2021.