Cassation nullity due to factual re-evaluation in retention guarantee dispute

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, sub nr. x/2018, reclamanta APA SERV S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 805.705,12 RON, la care adaugă TVA, conform Garanţiei pentru sume reţinute seria x nr. x/18.09.2015; actualizarea sumei pretinse cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective şi plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 si următoarele din C. proc. civ., art. 2321 C. civ., Publicaţia nr. 758/2010 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris privind Regulile Uniforme pentru Garanţii la Cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 3692/2019 din 11.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 805.705,12 RON, la care se adaugă taxa pe valoare adăugată TVA, conform scrisorii de garanţie pentru sumele reţinute seria x nr. x din 18.09.2015; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.622 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 698/2021 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată; a menţinut dispoziţia de respingere a cererii pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată; a luat act că apelanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

La 28 iunie 2021, reclamanta APA SERV S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 698 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că instanţa de apel nu a avut în vedere mecanismul contractual existent între recurentă şi antreprenor, pe de o parte şi între recurentă şi intimata-pârâtă, pe de altă parte.

Totodată, susţine că instanţa de apel a apreciat în mod eronat faptul că lucrările indicate de recurentă nu sunt lucrări neconforme care intră sub incidenţa garanţiei pentru sume reţinute, ci intră sub incidenţa garanţiei de bună execuţie.

În acest sens, arată că, aşa cum rezultă din sub-clauza 1.1.4.11 din condiţiile de contract, sumele reţinute sunt acele sume oprite antreprenorului din situaţiile de plată potrivit subclauzei 14.3 şi eliberate conform subclauzei 14.9, adică în cuantum de 50% după recepţia de la terminarea lucrărilor şi de 50% după recepţia finală.

Executarea garanţiei pentru neconformităţi în perioada cuprinsă între recepţia la terminare şi recepţia finală era posibilă numai într-o situaţie normală de derulare a contractului, nu în caz de reziliere.

Susţine că, dacă s-ar accepta teza instanţei de apel cu privire la faptul că, în lipsa unei recepţii a lucrărilor, cauzată de rezilierea contractului, beneficiarul nu ar avea dreptul de a activa această garanţie în temeiul subclauzei 15.4 lit. c) din contract, deoarece din aceste dispoziţii contractuale nu rezultă că vizează şi garanţia pentru sumele reţinute, câtă vreme nu este îndeplinită situaţia premisă pentru activarea acestei garanţii, contractual, înseamnă că şi în cazul rezilierii beneficiarul nu ar mai elibera nicio sumă reţinută întrucât nu mai există recepţie conform condiţiilor de contract iar sumele reţinute s-ar fi eliberat doar la recepţie, conform subclauzei 14.9.

Arată că o astfel de interpretare a instanţei de apel este eronată şi că, urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către antreprenor, contractul a fost reziliat de beneficiar, astfel devenind aplicabile prevederile subclauzei 15.4. lit. c) din condiţiile de contract, potrivit cărora beneficiarul poate recupera de la antreprenor orice pierderi şi daune suportate de beneficiar şi orice costuri suplimentare pentru terminarea lucrărilor, după luarea în considerare a sumelor datorate antreprenorului potrivit subclauzei 15.3.

Pe de altă parte, antreprenorul nu a înregistrat nicio creanţă de încasat de la beneficiar, motiv pentru care nu a contestat nici cererea de despăgubire privind executarea garanţiei de sume reţinute.

Arată că instanţa de apel, deşi a considerat că recurenta nu este îndreptăţită la executarea garanţiei pentru sumele reţinute, reţinând că "această garanţie este activată în ipoteza în care antreprenorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a remedia defectele pentru care este răspunzător conform prevederilor contractuale în perioada ulterioară încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor (perioada de garanţie)", a omis un aspect esenţial, respectiv că, după rezilierea unui contract de execuţie lucrări nu se mai fac acte de recepţie cu antreprenorul în culpă. Prin urmare, arată că, în lipsa recepţiei, beneficiarul nu putea elibera sumele reţinute cum prevede subclauza 14.9 decât după recuperarea de la antreprenor a pierderilor, daunelor şi oricăror costuri suplimentare suportate de beneficiar pentru terminarea lucrărilor conform subclauzei 15.4. lit. c).

S-a mai arătat că, din evaluarea emisă de inginer sub nr. CL1-16-2468-DI 1(2) din 21.12.2016, necontestată de antreprenor, a rezultat că există neconformităţi şi sunt necesare remedieri pentru ca lucrările să devină funcţionale, valoarea acestora fiind de 805.705,12 RON.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel potrivit căreia lucrările indicate de recurentă nu sunt lucrări neconforme care ar intra sub incidenţa garanţiei pentru sume reţinute, ci ar intra sub incidenţa garanţiei de bună-execuţie, autoarea prezentei căi de atac precizează că garanţia de bună execuţie a fost executată în considerarea faptului că antreprenorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale prevăzute de subclauza 8.7, respectiv de a plăti beneficiarului penalităţi de întârziere, şi subclauza 3.5, respectiv prejudiciul cauzat beneficiarului prin neîndeplinirea obligaţiilor de a finaliza lucrările în termenul contractual, în timp ce garanţia pentru sume reţinute a fost executată în acord cu neîndeplinirea de către antreprenor a înştiinţărilor de remediere emise de inginer prin adresele CL3-16-1339-rpl(2)/06.07.2016 şi CL3-16-1517-DI1(2)/28.07.2016 privind lucrări neconforme.

Arată că, prin Ordinul nr. 117/1970/2014 a fost aprobată Instrucţiunea privind plata sumelor reţinute din certificatele de plată printr-un mecanism de garantare adecvat, în cadrul programelor de lucrări finanţate prin Programul operaţional sectorial Mediu, potrivit căruia "antreprenorul poate solicita în orice moment ca sumele reţinute, certificate de către inginer şi deduse din certificatele interimare de plată, să fie plătite de către beneficiar, cu condiţia ca antreprenorul să furnizeze beneficiarului, în prealabil, o garanţie bancară/un instrument de garantare pentru sumele reţinute, a cărei valoare să fie egală cu valoarea reţinerilor solicitate la plată".

A concluzionat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că numai în cazul acestui mecanism contractual şi cu respectarea dispoziţiilor legale în ce priveşte atragerea de fonduri europene şi plata acestora în cadrul obiectului contractului, trebuie analizat obiectul litigiului vizând cererea de plată adresată garantului A. S.A.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că ar fi eronată şi concluzia instanţei de apel în acord cu care "prima critică a apelului referitoare la faptul că instanţa de fond a schimbat natura juridică a garanţiei emise, raportându-se la caracteristicile garanţiei bancare este fondată".

Din acest punct de vedere se arată că prima instanţă a concluzionat că indiferent de denumirea pe care părţile au înţeles să i-o confere, ea se comportă ca o garanţie bancară, astfel cum rezultă din cuprinsul acesteia, fiind o garanţie oferită la prima şi simpla cerere a beneficiarului ei, necondiţionată de altceva în afară de cererea scrisă a beneficiarului şi de prezentarea unor documente.

Menţionează recurenta că intenţia instanţei de fond a fost aceea de a evidenţia că, prin garanţie, în sens larg, se înţelege orice metodă, instrument sau angajament, accesoriu unui contract comercial pus la dispoziţie sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivul beneficiar de realizarea drepturilor garantate.

Susţine, evocând un pasaj din decizia recurată, că la aceeaşi concluzie a ajuns şi instanţa de apel, prin decizia atacată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 28 iulie 2021 . Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 30 august 2021, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 03 septembrie 2021 . Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 13 septembrie 2021.

La 15 martie 2022, intimata A. S.A. a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere faptul că, prin sentinţa nr. 507/09.02.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti a dispus deschiderea procedurii insolvenţei societăţii de A. S.A.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 03 mai 2022 s-a dispus comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să îşi exprime un punct de vedere.

Recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere la raport prin care a arătat, în esenţă, că şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar motivele de recurs vizează aspecte de nelegalitate, prin care recurenta arată în ce modalitate decizia din apel nu este conformă legii. Susţine recurenta că instanţa de apel nu a avut în vedere mecanismul contractual existent între recurentă şi antreprenor, pe de o parte şi între recurentă şi pârât, pe de altă parte.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., argumentele recurentei vizând, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, întrucât se urmăreşte o reapreciere a probatoriului administrat în faţa instanţelor devolutive, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a indicat ce texte de lege ar fi fost aplicate greşit de către instanţa de apel, ci s-a cantonat în a face propria prezentare a mecanismului contractual, în opoziţie cu cele reţinute de instanţa de apel. Astfel, a făcut referire la interpretarea clauzelor şi subclauzelor din Contractul nr. x/23.05.2011, cu actele sale adiţionale şi la probatoriul administrat (adrese, evaluări inginer, procese-verbale), urmărind să stabilească o altă stare de fapt decât cea reţinută în decizia atacată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale antreprenorului, cât şi cu privire la încadrarea lucrărilor indicate de recurenta-reclamantă în lucrările neconforme care intră sub incidenţa garanţiei pentru sume reţinute.

Or, recursul urmăreşte să supună instanţei examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

În mod formal au fost invocate şi prevederile Ordinului Ministrului Fondurilor Europene nr. 1117/2014, întrucât recurenta nu a arătat în ce mod au fost încălcate aceste prevederi de către instanţa de apel, ci s-a limitat, în concret, să critice aprecierea realizată de instanţa de apel asupra elementelor de fapt pe care le cuprind dispoziţiile contractuale, în scopul de a obţine o nouă apreciere şi o încadrare a lucrărilor reclamate în lucrări neconforme care intră sub incidenţa garanţiei pentru sume reţinute.

Faţă de precizările recurentei din răspunsul la întâmpinare şi punctul de vedere la raport, instanţa supremă reţine, pe de o parte, că recursul se motivează prin memoriul de recurs, nu prin acte de procedură ulterioare şi, pe de altă parte, că dispoziţiile art. 1270 C. civ. au fost invocate în mod formal, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, recurenta supune atenţiei instanţei de recurs interpretarea clauzelor contractuale şi a probatoriului administrat de instanţele anterioare, pentru a demonstra o altă situaţie de fapt care să justifice pretenţiile recurentei.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Fiind antamate exclusiv aspecte factuale ale cauzei, rezultă că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) sub sancţiunea nulităţii, aspect care primează faţă de soluţionarea altor cereri sau excepţii, instanţa supremă reţine că nu se mai impune soluţionarea cererii de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă APA SERV S.A. împotriva deciziei civile nr. 698/2021 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă APA SERV S.A. împotriva deciziei civile nr. 698/2021 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.