Confirmation of property transfer via private deed versus promissory agreement: Devolutive effect scope and appellate obligation to analyze legal nature of contract

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 28 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., constatarea dreptului de proprietate al societăţii reclamante asupra bunurilor imobile reprezentate de: clădire staţie ITP, cabină poartă, clădire sediu şi atelier (1), bancă gresare, clădire atelier şi sediu (2), cabină poartă, împrejmuire gard.

Totodată, a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire Ia bunurile imobile aflate în proprietatea A. S.R.L.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 644, art. 948-968, art. 1073 şi art. 1077 C. civ. de la 1864, art. 13 alin. (1) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară din x iulie 2014 al A.N.C.P.I.

Odată cu întâmpinarea depusă prin care a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile şi, ca prescris, a capătului de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiate a celor două capete de cerere, pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., a formulat şi cerere reconvenţională prin care a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 martie 2010 încheiat între pârâtă, în calitate de vânzător şi reclamanta A. S.R.L., în calitate de cumpărător, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35, art. 205 şi art. 209 C. proc. civ., art. 555 C. civ. (2009), art. 948, art. 969, art. 1020-1021, art. 1073, art. 1077, art. 1361, art. 1365 C. civ. de la 1864, art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Prin încheierea din 2 mai 2018, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., a unit cu fondul atât excepţia prescripţiei dreptului de a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic:de vânzare-cumpărare, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, cât şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei-reclamante de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentinţa civilă nr. 3007/2018 din 5 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată.

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei-reclamante de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată.

A respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., prin lichidator D.., ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă C. S.R.L., prin lichidator D.., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., prin care a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 3007 din 5 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a dispus suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Împotriva încheierii de suspendare, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 955 din 4 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva încheierii din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă pe care a casat-o şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Prin decizia civilă nr. 1487/A din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3007 din 5 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

La 3 decembrie 2020, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1487/A din 27 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care a solicitat casarea deciziei recurate în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim set de critici ale recurentei vizează aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două societăţi.

În acest sens, recurenta arată că, anterior deschiderii procedurii de faliment împotriva C. S.R.L., între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 martie 2010, neautentificat, care face obiectul prezentei acţiuni.

Potrivit prevederilor art. 3, cap. III din contract, "trecerea în proprietate se va face la data întocmirii actelor de vânzare-cumpărare, respectiv la data emiterii facturii de către vânzător".

Mai arată recurenta că, urmare a achitării preţului de către cumpărător, prin procesul-verbal de predare-primire încheiat între părţi la 15 septembrie 2010, vânzătorul C. S.R.L. a predat către cumpărătorul A. S.R.L. bunurile imobile descrise în contractul de vânzare-cumpărare, bunuri pe care acesta din urmă le-a înregistrat în evidenţele fiscale ale Primăriei Berbeşti, jud. Vâlcea.

Recurenta evocă dispoziţiile art. 644 din C. civ. de la 1864, menţionând ca, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 martie 2010, legislaţia în vigoare prevedea încheierea în formă autentică doar a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect înstrăinarea terenurilor, sens în care face trimitere la art. 2 alin. (1) din Titlul X din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi alte măsuri adiacente, precum şi a locuinţelor şi unităţilor individuale, sens în care evocă art. 101 din Legea nr. 114/1996.

Prin urmare, apreciază că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu era necesară încheierea acestuia în formă autentică, actul fiind valabil între cele două părţi.

Evocând dispoziţiile art. 977 C. civ. de la 1864 privind interpretarea contractelor, recurenta susţine că intenţia evidentă a părţilor a constat în înstrăinarea, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, prin încheierea contractului de vânzare din 18 martie 2010 şi nu de a încheia o promisiune de vânzare care ar da naştere doar la dobândirea unui drept de creanţă în favoarea societăţii reclamante.

Arată recurenta că, în actuala reglementare, intabularea dreptului de proprietate poate fi efectuată conform art. 888 din Noul C. civ. şi art. 13 alin. (1) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară din x iulie 2014 al A.N.C.P.I., numai în baza unui înscris autentic notarial sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile, după caz.

Prin urmare, apreciază că unica împrejurare care o împiedică să îşi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară o reprezintă modificarea legislaţiei.

Astfel, susţine că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că efectele actului juridic încheiat între părţi sunt acelea ale unei promisiuni de vânzare, iar refuzul intimatei de a încheia contractul de vânzare în formă autentică a împiedicat dobândirea dreptului de proprietate de către recurentă, pentru că dreptul de proprietate asupra construcţiilor a fost dobândit direct prin convenţia din 18 martie 2010.

Totodată, recurenta evocă şi dispoziţiile art. 1294 şi art. 1295 din C. civ. de la 1864, concluzionând că interpretarea instanţei de apel ar determina, în fapt, o recalificare a contractului .de vânzare, în sensul că recurentei nu i se va mai putea recunoaşte un drept de proprietate dobândit în mod legal, ci, cel mult, un drept de creanţă în procedura de faliment a debitoarei C. S.R.L.

Însă, arată recurenta, acest drept de creanţă ar fi condiţionat de constatarea de către o instanţă de judecată a nevalabilităţii contractului, situaţie care ar impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, spre deosebire de situaţia de faţă, în care recurenta are un drept de proprietate, nu un drept de creanţă.

Al doilea set de critici priveşte aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte condiţia ca vânzătorul să fie proprietarul bunului care formează obiectul contractului.

În acest sens, recurenta susţine că, urmare a dobândirii dreptului de proprietate de către aceasta, începând cu 18 martie 2010, intimata-pârâtă şi-a pierdut calitatea de proprietar asupra construcţiilor în cauză.

Arată recurenta că instanţa de apel s-ar fi aflat într-o situaţie de eroare cu privire la interpretarea normelor de drept material în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale cererii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare, respectiv cele ale art. 1073-1077 din C. civ. de la 1864, în conformitate cu care, instanţa trebuia să verifice următoarele condiţii: existenţa unui contract/antecontract valabil încheiat, refuzul uneia dintre părţi de a încheia forma autentică a actului de vânzare-cumpărare, promitentul vânzător să fie proprietarul bunului care formează obiectul contractului/antecontractului, executarea de către cealaltă parte a obligaţiilor asumate.

În ceea ce priveşte condiţia ca vânzătorul să fie proprietarul bunurilor înstrăinate, în mod evident, aceasta trebuie să fie îndeplinită la momentul încheierii contractului de vânzare, aspect pe care susţine că 1-a dovedit.

După momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, proprietarul bunurilor a devenit recurenta, dreptul de proprietate fiind înscris în evidenţele fiscale ale Primăriei Berbeşti, jud. Vâlcea încă din anul 2010.

Mai arată că bunurile înstrăinate nu au format obiect al inventarierii făcute în procedura insolvenţei C. S.R.L., aşa cum rezultă din raportul de activitate nr. 6 al administratorului judiciar.

Al treilea set de critici priveşte aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte scopul Legii nr. 85/2006.

În acest sens, arată că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat înainte de deschiderea procedurii insolvenţei asupra intimatei-pârâte (29 septembrie 2010), astfel că nu se poate reţine o micşorare a patrimoniului pârâtei, în situaţia admiterii prezentei acţiuni.

Recurenta reiterează faptul că scopul acestei acţiuni nu este aceia de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au format obiectul contractului, ci de a obţine un înscris autentic pe baza căruia să înscrie acest drept de proprietate în Cartea Funciară.

Prin urmare, afirmă că nu deţine un drept de creanţă asupra pârâtei, astfel că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 85/2006 nu i se aplică.

Mai arată că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că recurenta ar fi beneficiat doar de dreptul de a formula cerere de înscriere la masa credală a debitoarei pârâte, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a născut în patrimoniul recurentei un drept de proprietate, nu un drept de creanţă.

Totodată, evocă o parte a considerentelor deciziei civile nr. 955 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care instanţa de recurs a reţinut că "instanţa de apel urmează să verifice consecinţele juridice ale faptului că societatea pârâtă era în insolvenţă anterior introducerii acţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 85/2006, privind modalitatea colectivă (...) modalitate a cărei nerespectare a fost sancţionată cu efectele reglementate de prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006".

Faţa de dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 85/2006, recurenta arată că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu este reprezentat de realizarea unei creanţe anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă a debitoarei C. S.R.L., ci recunoaşterea unui drept născut anterior acestei date în patrimoniul recurentei.

Nu în ultimul rând, arată că, deşi instanţa de apel face aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nu scuteşte instanţa de apel de judecata cauzei şi de aplicarea corectă a normelor de drept material şi procesual.

Mai mult, arată că, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie evocată, instanţa nu a statuat asupra fondului cauzei, ci a indicat instanţei de apel să verifice anumite împrejurări.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 3 mai 2022, recursul declarat de reclamantă a fost admis în principiu şi, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

La termenul din 21 iunie 2022 instanţa de recurs din oficiu, a invocat două motive de casare, de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., după cum urmează:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a invocat încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului, în sensul că instanţa de apel nu a stabilit dacă, prin intermediul căii ordinare de atac, a fost criticată soluţia dată ambelor capete de cerere sau numai cea privind al doilea capăt de cerere.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor contradicţia dintre dispozitivul deciziei recurate, şi considerente, în sensul că, respingându-se apelul, a fost păstrată hotărârea primei instanţe, prin care a fost respinsă ca nefondată acţiunea, însă, din considerente, rezultă că acţiunea ar fi inadmisibilă.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanţa de recurs va lua în analiză, cu prioritate, motivele de casare invocate din oficiu, astfel că, în ce priveşte aspectele subscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. are două capete de cerere, unul principal şi al doilea subsidiar. Prin capătul de cerere principal, reclamanta a solicitat să se constate că, prin contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu pârâta în anul 2010, i s-a strămutat de drept dreptul de proprietate asupra imobilelor-construcţii ce au făcut obiectul convenţiei, din momentul perfectării acesteia. A arătat, în esenţă, că toate condiţiile de validitate ale contractului de vânzare sunt îndeplinite, astfel că efectul translativ automat al proprietăţii de la vânzător la cumpărător s-a produs, întrucât, la data respectivă, doar în ceea ce priveşte terenurile era obligatorie forma autentică, conform art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în forma în vigoare în anul 2010. Reclamanta şi-a justificat interesul promovării acţiunii în constatare prin aceea că înscrierea în cartea funciară se efectuează doar în baza unui înscris autentic, conform art. 888 din Noul C. civ., în vigoare la data la care a făcut demersuri în acest scop. Altfel spus, a justificat interesul promovării cererii prin necesitatea obţinerii unui titlu autentic, respectiv a unei hotărâri judecătoreşti, în sensul de instrumentum probationis, întrucât contractul care îi constată dreptul de proprietate întruneşte forma ad validitatem.

Prin capătul de cerere subsidiar, reclamanta a solicitat, în adevăr, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în condiţiile art. 1073 - 1077 C. civ., însă din argumentaţia cererii de chemare în judecată nu rezultă, în mod explicit, că reclamanta califică titlul pe care îl deţine ca fiind promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

În acest context, instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze conţinutul concret al actului juridic dedus spre analiză şi să stabilească, în raport de drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, dacă vânzătorul a transmis proprietatea unui bun cumpărătorului, în schimbul unui preţ şi dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de validitate ale convenţiei, în raport de normele legale în vigoare la data încheierii acesteia. O atare concluzie ar fi făcut inutilă analizarea capătului de cerere subsidiar.

Doar în situaţia în care primul capăt de cerere ar fi fost apreciat nefondat şi dacă, din evaluarea clauzelor contractuale, ar fi rezultat că părţile şi-ar fi asumat doar obligaţii de a face (de a încheia, în viitor, contractul promis), judecătorul fondului putea să procedeze la soluţionarea capătului de cerere subsidiar.

Fără a stabili, însă, care este natura juridică a actului pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţia dedusă judecăţii, printr-o motivare confuză şi contradictorie, instanţa de fond analizează ambele capete de cerere ca fiind principale şi le respinge, fie pentru că promitentul vânzător nu era proprietarul bunului înstrăinat, fie pentru că reclamanta era titulara unui drept de creanţă, şi nu de proprietate. Din considerentele sentinţei nu rezultă însă nici un indiciu că s-ar fi evaluat clauzele convenţiei, pentru a se stabili dacă este vorba de o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare sau dacă actul dedus judecăţii este un contract de vânzare-cumpărare şi, în acest ultim caz, dacă erau întrunite condiţiile de validitate ale actului juridic.

Învestită cu calea de atac devolutivă declarată de reclamantă, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că la data pronunţării acţiunii de faţă, pârâta se afla în procedura insolvenţei. Dat fiind caracterul colectiv, concursual şi egalitar al acestei proceduri, reclamanta nu îşi putea valorifica dreptul de creanţă născut din antecontractul de vânzare-cumpărare decât în cadrul procedurii insolvenţei şi, ca atare, nu a urmat calea procedurală prevăzută de lege pentru valorificarea dreptului său.

A constatat că hotărârea care tine loc de act autentic de vânzare-cumpărare reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi, întrucât realizează transferul dreptului de proprietate la data la care hotărârea rămâne definitivă, ceea ce ar avea drept consecinţă o micşorare a patrimoniului debitorului insolvent. A mai reţinut instanţa de apel că ar avea în vedere şi existenţa unor chestiuni de drept dezlegate de către instanţa de recurs, prin decizia nr. 955/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi că prin urmare, ar fi incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte pretinsa existenţă a autorităţii de lucru judecat a punctelor litigioase tranşate de instanţa de recurs, ce se impun judecăţii la momentul reluării acesteia de către instanţa de trimitere, în condiţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., constată nefondat acest argument al instanţei de apel. Prin decizia respectivă, instanţa de recurs a analizat numai legalitatea încheierii prin care se dispusese suspendarea judecăţii, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006. Considerentele acestei hotărâri pot fi considerate decizorii numai în măsura în care susţin şi explicitează soluţia prin care s-a apreciat că reclamanta nu urmăreşte, prin acţiunea de faţă, realizarea unei creanţe împotriva debitorului şi bunurilor sale şi, ca atare, nu este incident cazul de suspendare de drept prevăzut de art. 36 din Legea nr. 85/2006, impunându-se continuarea judecăţii.

Aşa fiind, constată că instanţa de apel în condiţiile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac, avea o veritabilă obligaţie de a statua asupra întregului complex de chestiuni de fapt şi de drept ale cauzei, de a reedita judecata fondului. Astfel, dând deplină eficienţă principiului adevărului şi rolului activ al judecătorului, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., trebuia să stabilească toate împrejurările de fapt ale cauzei în deplină concordanţă cu realitatea şi să dea calificarea juridică corectă a actelor deduse judecăţii.

Astfel, instanţa de apel a considerat, fără temei, că a fost criticată, prin intermediul căii de atac, doar soluţia dată capătului de cerere subsidiar, referitor la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prin care reclamanta şi-ar fi valorificat un drept de creanţă (de a obliga promitentul vânzător să încheie contractul promis). Or, reclamanta învestise, în principal, instanţele, cu o cerere prin care solicitase să se constate că este proprietara unor construcţii, dobândite printr-un contract de vânzare-cumpărare constatat prin înscris sub semnătură privată şi o factură fiscală, contract care îndeplinea toate condiţiile de validitate prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lui, în opinia părţii. Pentru a da o dezlegare acestei cereri, instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la o reală analiză a actului juridic dedus judecăţii, a obligaţiilor şi drepturilor asumate de părţi, a normelor legale incidente, contemporane datei încheierii convenţiei, oricât de echivoce ar fi fost solicitările părţii. Altfel spus, instanţa de apel a apreciat că nu se impune analiza criticilor ce vizau capătul principal de cerere, deşi asemenea critici puteau fi cu uşurinţă identificate în cadrul motivelor căii de atac. Pe de altă parte, a procedat la calificarea actului juridic dedus judecăţii, ca fiind antecontract de vânzare-cumpărare, fără o minimă analiză a raporturilor juridice dintre părţi.

Aşa fiind, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a încălcat obligaţiile ce decurg din prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.

Totodată, reţine că decizia atacată este nemotivată, întrucât o motivare sumară şi confuză poate fi echivalată nemotivării. Astfel, fără a reveni asupra celor arătate în considerentele precedente, instanţa de prim control judiciar se limitează la a arăta că reclamanta îşi valorifică, prin acţiunea de faţă, un drept de creanţă şi că, prin urmare, avea la îndemână o altă cale procesuală, reglementată de Legea nr. 85/2006, fără a identifica însă natura acestui demers procesual. Or, aşa cum s-a mai arătat, susţinerea că reclamanta este titulara unui drept de creanţă nu se fundamentează pe analiza raporturilor juridice dintre părţi, a motivelor de fapt şi de drept ale cererilor şi apărărilor părţilor, ci este redată axiomatic, ca un fapt necontestat. De altfel, nici indicarea existenţei unei alte căi procedurale, pe care reclamanta a omis a o urma pentru valorificarea dreptului său, nu se bazează pe prezentarea unui raţionament logico juridic.

Nu în ultimul rând, deşi s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva unei hotărâri prin care instanţa de fond analizase, în maniera descrisă în precedentele considerente, fondul raporturilor juridice dintre părţi, totuşi întreaga motivare a deciziei este canalizată spre pretinsa inadmisibilitate a acţiunii. Or, aceasta reprezintă o veritabilă contrarietate între dispozitiv şi considerente, în condiţiile în care nu se explicitează de ce judecătorii din apel sunt îndrituiţi să menţină soluţia atacată, dar să înlocuiască, în întregime, considerentele ce o susţin.

Faţă de cele mai sus arătate, întrucât au fost găsite întemeiate viciile de nelegalitate subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., nu se mai impune analiza criticilor fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Acestea vor fi avute în vedere de instanţa care, după casare, va judeca fondul.

În consecinţă, conform art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1487/A din 27 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 21 iunie 2022.