Exclusion of cassation remedy for insurance matters under Art. 483(2) CPC despite erroneous appeal instruction

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19.08.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale şi a penalităţilor de întârziere, aferente debitului pretins, de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data achitării despăgubirii, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 10.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus, din oficiu, introducerea în cauză a intervenientului forţat C., iar prin sentinţa civilă nr. 306/17.03.2020, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 105.000 RON, cu titlu de daune morale, a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei acordate, începând cu 19.08.2019 şi până la data plăţii debitului, precum şi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A mai obligat pârâta şi la plata către stat a sumei de 3.205 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 219/10.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de S.C. B. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţei, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate şi a respins ca nefondat apelul declarat de A..

Împotriva acestei decizii civile, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte şi rejudecând apelul, respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere.

În motivare, autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (4) şi (5) teza I din Legea nr. 132/2017, întrucât, în opinia sa, modalitatea în care textul de lege a fost interpretat conduce la concluzia ca acesta nu se aplică în nicio situaţie în care despăgubirea s-ar stabili pe cale judecătorească, aspect ce lipseşte de efect norma legală enunţată.

Evocând prevederile legale pretins încălcate, a afirmat că interpretarea gramaticală a alin. (4) din textul de lege arătat mai sus relevă că pentru situaţia avizării daunei anterior promovării cererii de chemare în judecată există două momente alternative de la care începe să curgă termenul de 10 zile instituit de această dispoziţie legală şi anume, pe de o parte, de la data depunerii ultimului document necesar cuantificării daunei, atunci când aceasta se stabileşte pe cale amiabilă, iar, pe de altă parte, de la momentul la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit valoarea despăgubirii.

În acest context, a susţinut că, în speţă, este incidentă cea de-a doua ipoteză, întrucât părţile nu au putut stabili de comun acord valoarea despăgubirii, iar cuantificarea ei s-a efectuat de instanţa de judecată prin hotărâre şi a subliniat că în acelaşi sens este şi practica constantă a instanţelor judecătoreşti.

A mai afirmat că penalităţile de întârziere reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea de către asigurător a obligaţiilor legale; or, în cauză nu a existat nicio prevedere legală încălcată de societatea recurentă, aceasta acţionând cu bună-credinţă şi în acord cu prevederile legale aplicabile, astfel că ofertele pe care le-a emis nu pot fi apreciate ca diminuând nejustificat despăgubirea.

Sub acest aspect, a susţinut că, în cauză, nu se poate reţine culpa sa, atât timp cât a dat curs cererii de despăgubire, a emis şi a înaintat intimatei-reclamante două oferte de despăgubire în sumă de 45.000 RON şi respectiv de 50.000 RON, oferte care, însă, au fost refuzate.

În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat că din considerentele instanţei de apel rezultă că asigurătorul este obligat să achite orice sumă pretinsă de partea vătămată în cuantumul liber apreciat, pentru a nu se putea reţine că au fost emise oferte care diminuează nejustificat despăgubirile solicitate.

A mai arătat că sumele ofertate cu titlu de daune morale au fost stabilite prin raportare la practica sa şi a instanţelor judecătoreşti din dosare similare.

În opinia autoarei căii de atac, faţă de împrejurarea că cererea intimatei-reclamante nu a putut fi soluţionată pe cale amiabilă, erau incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017.

În concluzie, a arătat că în absenţa unei conduite culpabile din partea sa, nu putea fi obligată la plata penalităţilor de întârziere începând cu data de 19.08.2019, întrucât sancţiunea penalităţilor de întârziere nu putea urma decât unei hotărâri judecătoreşti definitive, fiind un accesoriu al debitului principal stabilit cu titlu de despăgubire prin hotărâre judecătorească, care se acordă începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a acesteia.

În drept, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.07.2021 intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

La termenul din 10.11.2021, instanţa supremă, faţă de lipsa părţilor şi a unei cereri de soluţionare a cauzei şi în lipsă, a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata fiind reluată la termenul de astăzi, ca urmare a cererii recurentei-pârâte din 11.11.2021.

Tot astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ. în art. 457.

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 219/10.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în apel, într-o cauză în materia asigurărilor.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (…) în materia (...), a asigurărilor (...)".

Interpretarea acestor dispoziţii legale relevă că legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului pentru hotărârile date în apel în litigiile de asigurări.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 219/10.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, împotriva căreia s-a declarat prezentul recurs, este o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nesusceptibilă de exerciţiul căii de atac a recursului, chiar dacă, în speţă, curtea de apel, în mod greşit, a indicat în dispozitiv posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii pe care a pronunţat-o.

Cum recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ar fi de natură să încalce principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, urmează ca, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 219/10.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2022.