Competence to adjudicate service concession compensation claims under special administrative contract jurisdiction

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub număr unic x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. şi DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR VÂLCEA - D.S.V.S.A., a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON, fără T.V.A. (aferentă lunii august), reprezentând drept exclusiv de creanţă dobândit în baza decontului justificativ, facturii şi contractelor în vigoare, aferente acţiunilor sanitar veterinare efectuate de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 117/2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 4147 din 16 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, tribunalul reţinând, în esenţă, incidenţa prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât raportul de drept administrativ dedus judecăţii vizează controlul judecătoresc asupra unui act administrativ asimilat emis de o autoritate publică centrală, respectiv pârâta A.N.S.V.S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub acelaşi număr unic x/2021.

Prin sentinţa nr. 166/F-CONT din 22 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată, din oficiu, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a -II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că reclamanta se plânge împotriva refuzului instituţiei publice de a-şi îndeplini o obligaţie prevăzută de legiuitor, că verificarea şi soluţionarea cererii de plată formulată de reclamantă sunt atributul pârâtei D.S.V.S.A. Vâlcea, iar împrejurarea că alături de aceasta a fost chemată în judecată şi autoritatea centrală coordonatoare nu are relevanţă sub aspectul competenţei, actul administrativ emis în soluţionarea cererii emanând de la instituţia publică judeţeană subordonată, calitatea autorităţii centrale fiind numai aceea de titular al bugetului din care se face plata; de asemenea, faptul că refuzul de soluţionare a cererii reclamantului este încorporat în răspunsul ce emană de la autoritatea publică centrală a fost apreciat de Curte ca fiind lipsit de relevanţă în stabilirea competenţei, motivat de faptul că răspunsul (aflat la dosar) a fost emis faţă de plângerea prealabilă (depusă dosar) ce a fost adresată de reclamant acestei autorităţi în considerarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În raport de aceste considerente Curtea a reţinut că, în speţă, competenţa materială a cauzei se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi, prin urmare, a admis excepţia de necompetenţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal.

Pe rolul Tribunalului Vâlcea cauza a fost înregistrată la data de 10.11.2021 sub acelaşi număr unic de dosar x/2021

Prin sentinţa nr. 16 din 13 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei, în raport cu obiectul cauzei, invocată din oficiu şi, în consecinţă, cauza a fost trimisă spre soluţionare Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamantul a solicitat obligarea celor două pârâte la plata sumei de 10.000 RON în baza contractelor de concesiune/subsecvente de prestări servicii, actelor adiţionale şi acordurilor cadru, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1.350 C. civ. care reglementează răspunderea contractuală; prin urmare, solicitarea de plată ţine de executarea contractului de concesiune sau a celui de servicii, reprezentând prestaţia corelativă la care este ţinut concedentul/achizitorul, fiind lipsit de relevanţă că dreptul reclamantului este reglementat printr-o lege, iar nu printr-o clauză contractuală, întrucât nu se schimbă natura juridică a prestaţiei având în vedere că în cadrul unui contract de concesiune de servicii publice, al cărui caracter de contract administrativ nu poate fi negată, autoritatea concedentă are dreptul de a stabili şi/sau de a modifica unilateral partea reglementară, supusă normelor de drept public a contractului.

În raport de aceste considerente tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) teza finală, din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora litigiile ce decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun, precum şi cele ale art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. care prevăd că judecătoriilor le revine competenţa materială de soluţionare a oricăror cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON, indiferent de calitatea părţilor, urmând a fi avute în vedere şi prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care instituie regula generală conform căreia cererea de chemare în judecată se introduce la sediul pârâtului.

Prin sentinţa civilă nr. 1373 din 5 aprilie 2022, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În esenţă, instanţa a reţinut că, în speţă, obiectul cererii de chemare în judecată vizează solicitarea reclamantei de obligare a celor două pârâte, AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. şi DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR VÂLCEA - D.S.V.S.A., la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând contravaloarea serviciului public prestat de reclamantă şi constând în efectuarea activităţilor sanitar veterinare de interes public naţional conform Programului de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de prevenire a transmiterii de boli de la animale la om şi protecţia mediului, pentru luna august 2020, sumă ce i se cuvine în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-a reţinut că "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON, din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora".

Ca atare, în cauză, se urmăreşte recuperarea unor sume de bani solicitate în temeiul unui act normativ, Legea nr. 236/2019, reclamanta apreciind că se află în prezenţa unui refuz a de soluţionare favorabilă a cererii sale, respectiv că pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. refuză soluţionarea cererii sale în mod nejustificat.

Instanţa a reţinut că obligaţia de acordare a sumei 10.000 RON lunar, despre care vorbeşte art. 15 alin. (7) din O.U.G. nr. 42/2004, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 236/2019, este o obligaţie legală şi nicidecum contractuală, astfel că orice dispoziţii legale care reglementează încheierea şi executarea respectivelor contracte nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Chiar dacă acordarea acestei sume se face cu scopul de a fi sprijinită realizarea anumitor acţiuni necesare desfăşurării activităţilor care fac obiectul prestaţiilor contractuale, în considerarea contractelor existente între medicii veterinari şi direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, instanţa a reţinut că plata acestor sume de bani se face în temeiul legii din bugetul Autorităţii.

Luând în considerare dispoziţiile art. 6 din Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004, denumită Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă, aşa cum este introdusă prin O.U.G. nr 117/2020, aprobată prin Legea nr. 291/2020, instanţa a reţinut că, prin aceste prevederi normative, legiuitorul a stabilit că obligaţia reglementată în cadrul art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, este în primul rând în sarcina A.N.S.V.S.A., în calitate de autoritate centrală.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că solicitarea nu are legătură cu încheierea şi, respectiv, nici cu executarea unor astfel de contracte, pentru a fi aplicabilă distincţia prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că s-a adresat pârâtei AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. cu o notificare ce reprezintă o veritabilă plângere prealabilă, care este şi o procedură administrativă prealabilă obligatorie în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi că aceasta a refuzat nejustificat să îi soluţioneze cererea de acordare a sumei de bani.

Prin urmare, obiectul cererii deduse judecăţii vizează refuzul nejustificat al autorităţii de a soluţiona într-un termen rezonabil cererea reclamantului, respectiv de a achita suma de bani în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, nefiind vorba de un litigiu care decurge din executarea contractelor administrative.

Concluzionând, s-a reţinut de instanţa că, dat fiind faptul că reclamantul a înţeles să se judece şi cu autoritatea publică centrală din al cărei buget, de altfel, se plătesc aceste sume de bani, potrivit legii, iar litigiul priveşte un act administrativ asimilat ce emană de la autoritatea publică centrală, în vederea stabilirii instanţei competente, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Rezultă deci, în temeiul dispoziţiilor legale expuse că aparţine curţii de apel competenţa materială de soluţionare a litigiului, ca instanţă de contencios administrativ şi fiscal, iar competenţa teritorială de soluţionare aparţine instanţei competente material în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului, adică în judeţul Vâlcea.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub număr unic x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR - A.N.S.V.S.A. şi DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR VÂLCEA - D.S.V.S.A., a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON, fără T.V.A. (aferentă lunii august), reprezentând drept exclusiv de creanţă dobândit în baza decontului justificativ, facturii şi contractelor în vigoare, aferente acţiunilor sanitar veterinare efectuate de reclamantă în temeiul Legii nr. 236/2019, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată că pretenţia reclamantei decurge din executarea unui contract administrativ ce a fost încheiat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 42/2004, modificată prin Legea nr. 236/2019 şi că în privinţa acestor contracte legiuitorul a înţeles să reglementeze norme speciale, sub aspectul procedurii de soluţionare a litigiilor născute, în speţă, art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016.

Articolul 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 statuează că "Pentru efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de imobilizare a animalelor care ameninţă viaţa sau integritatea corporală a persoanelor prin utilizarea şi administrarea substanţelor din categoria stupefiante, psihotrope, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pot încheia contracte de concesiune pe o durată de 4 ani cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condiţiile legii, în situaţiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii".

Astfel cum reiese din art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 101/2016 "(1) Prezenta lege reglementează remediile, căile de atac şi procedura de soluţionare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune, precum şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

(2) Prezenta lege se aplică şi cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi celor privind executarea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor".

Pentru a determina competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, faţă de obiectul acţiunii, instanţa supremă va avea în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (1) indice 1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii legale care prevăd: "Procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul".

Înalta Curte reţine că sediul reclamantei se află situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.