Judicial substitution of authentic deed of sale barred without proof of local tax settlement under fiscal code

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 26.03.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să încheie cu reclamantul un contract autentic de vânzare cu privire la imobilul-apartament nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în cartea funciară nr. x Cluj-Napoca, având număr cadastral x şi la două locuri de parcare, identificând, în cuprinsul cererii sale toate elementele acestor bunuri şi ale părţilor comune din imobil, iar în caz de refuz, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare; reclamantul a solicitat să i se înscrie dreptul de proprietate asupra acestor imobile în cartea funciară. În subsidiar, a pretins instanţei ca, în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru pronunţarea unei hotărâri în sensul solicitat, să dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.02.2017 şi să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 450.800 RON, reprezentând dublul celei primite de pârâtă cu titlu de arvună, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1799/24.11.2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să încheie cu reclamantul contractul de vânzare în formă autentică cu privire la imobilul-apartament nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x şi la locurile de parcare nr. 31 şi 32, dar şi cu privire la cotele-părţi comune, identificate pe larg în dispozitivul hotărârii, pentru preţul de 286.400 RON, achitat integral; a mai dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilelor indicate mai sus, a compensat parţial cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 9.539 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea subsidiară.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 300/31.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă; apelanta a fost obligată la plata către intimat a sumei de 4.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a arătat, sub un prim aspect, că decizia a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 1669 alin. (1) C. civ., art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi a deciziei nr. 42/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, afirmând că, în mod nelegal, s-a apreciat că erau îndeplinite condiţiile legale pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Astfel, după evocarea art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, a susţinut că în etapele procesuale anterioare instanţele nu au procedat la solicitarea certificatului de atestare fiscală, care se emitea de compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale şi nici nu au pretins să se facă dovada debitelor la zi ale cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari pentru imobilul în litigiu.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că din coroborarea normelor legale evocate cu cele ale C. civ. rezulta că pentru admiterea acţiunii se impunea a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: să existe o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare valabil încheiată [art. 1.669 alin. (1) C. civ..]; promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în a căror lipsă părţile nu ar putea executa promisiunea [art. 1.279 alin. (1) C. civ..]; una dintre părţi refuză nejustificat încheierea contractului în forma autentică [art. 1.279 alin. (3) C. civ..]; să nu existe o clauză de dezicere [art. 1.276 alin. (1) C. civ..]; reclamantul să-şi fi îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract [art. 1.279 alin. (3) teza I C. civ..]; natura contractului promis să permită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic [art. 1.279 alin. (3) teza a II-a C. civ..].

În acest context, a arătat că în raport cu decizia nr. 42/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, numai în ipoteza îndeplinirii acestor condiţii de validitate a contractului de vânzare, care trebuiau verificate prin raportare la momentul pronunţării hotărârii, instanţa de judecată ar fi putut pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic. În acest sens, a evocat şi decizia nr. 235/04.05.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Astfel, autoarea căii de atac a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor menţionate mai sus, fiind dată fără verificarea întrunirii tuturor condiţiilor de validitate.

În continuare, a apreciat că hotărârea a fost dată şi cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1.669 alin. (2), art. 2.357 şi ale art. 2.358 C. civ.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că faţă de data la care contractul de vânzare ar fi trebuit încheiat în formă autentică, 31.12.2017 şi data introducerii acţiunii, 26.03.2020, termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 1.669 alin. (2) C. civ., era împlinit la data demarării procesului.

În opinia sa, în mod nelegal, s-a apreciat că prescripţia a fost întreruptă, în condiţiile în care predarea apartamentului, intervenită la 03.08.2017, s-a realizat anterior datei de la care termenul de prescripţie începea să curgă, 31.12.2017.

Recurenta a mai afirmat că atitudinea sa care, ulterior promovării de către reclamant a acţiunii civile care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, nu a demarat măsurile legale în vederea evacuării acestuia din imobil, nu putea să aibă semnificaţia unei recunoaşteri, chiar şi tacite, a dreptului material la acţiune.

Mai mult, a apreciat că exerciţiul dreptului material la acţiune nu era influenţat de deţinerea posesiei asupra bunului, având în vedere că obiectul acţiunii intimatului-reclamant nu viza aspecte legate de posesia bunului.

În argumentarea nelegalităţii hotărârii atacate, autoarea căii de atac a mai arătat că ultima acţiune a societăţii recurente, susceptibilă a determina întreruperea prescripţiei şi în raport cu care la data demarării procesului prescripţia era deja împlinită, a fost la 08.06.2018, atunci când i-a comunicat intimatului-reclamant propunerea de încheiere a unei tranzacţii în vederea stingerii litigiului care a format obiect al dosarului nr. x/2018, procedură ce presupunea şi încheierea, în formă autentică, a contractului de vânzare.

De asemenea, recurenta a afirmat că în întâmpinările formulate în cadrul acelui proces, nu a recunoscut dreptul dedus judecăţii, însă instanţa de fond s-a rezumat să reţină numai că s-a arătat dispusă să încheie actul autentic.

Or, a arătat că în lipsa unei recunoaşteri exprese a dreptului intimatului-reclamant, eventualele menţiuni din cuprinsul deciziei pronunţate de curtea de apel nu pot suplini o declaraţie expresă de voinţă din partea sa.

A mai susţinut că pe parcursul litigiului sus-menţionat nu a avut o poziţie procesuală prin care să fie de acord cu executarea antecontractului, aceasta făcând referire la opinii doctrinare numai pentru a arăta că executarea s-ar fi putut realiza şi în timpul procesului şi că intimatul-reclamant nu ar fi trebuit să recurgă la cel mai grav remediu, respectiv să solicite rezoluţiunea antecontractului.

O altă critică adusă de recurenta-pârâtă în argumentarea nelegalităţii deciziei recurate s-a referit la aplicarea greşită a prevederilor art. 1.516 alin. (1), art. 1.552 alin. (4), art. 1.549 alin. (1) şi art. 1.669 alin. (1) C. civ., în ceea ce priveşte refuzul său de a încheia contractul de vânzare în formă autentică.

Sub acest aspect, a arătat că deşi a invocat excepţia neexecutării obligaţiilor contractuale de către intimatul-reclamant, care viza conduita culpabilă a acestuia de a achita restul de preţ şi refuzul lui nejustificat de a încheia contractul de vânzare începând cu luna mai 2018, instanţa a omis să analizeze aceste aspecte. Astfel, a solicitat să se constate că refuzul său a fost justificat, întrucât intimatul-reclamant, sub pretextul iniţierii demersului judiciar de rezoluţiune a antecontractului, a refuzat să încheie contractul de vânzare în formă autentică şi să achite restul de preţ imediat ce acest lucru a fost posibil; a mai apreciat că, solicitând rezoluţiunea antecontractului, partea adversă s-a dezis irevocabil de contract, şi că deşi pe toată durata de desfăşurare a litigiului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, dar şi ulterior respingerii respectivului demers judiciar, antecontractul de vânzare-cumpărare a rămas în fiinţă, nefiind invalidat de către instanţa de judecată.

Totodată, în opinia sa, nu se putea admite ca reclamantul, după ce a refuzat nejustificat timp de doi ani semnarea contractului autentic de vânzare şi, implicit, plata restului de preţ, să solicite executarea de către cealaltă parte contractantă a obligaţiei contractuale.

Aşadar, recurenta a arătat că refuzul său a fost justificat de conduita culpabilă şi abuzivă a părţii adverse care, văzând că nu poate obţine dublul sumei achitate la semnarea antecontractului, a optat să solicite perfectarea contractului autentic, exercitându-şi drepturile contrar scopului urmărit la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Totodată, a precizat că însuşi intimatul-reclamant a recunoscut conduita expusă anterior, în cadrul interogatoriului administrat în faţa instanţei de fond, din care rezultă că acesta nu a mai dorit încheierea contractului de vânzare în formă autentică, întrucât iniţiase deja o acţiune în rezoluţiunea antecontractului încheiat.

A mai afirmat că faţă de prevederile art. 1.549 alin. (1) şi art. 1.552 alin. (4) C. civ., precum şi de opţiunea intimatului-reclamant de a solicita pe cale judiciară rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, acesta nu mai putea reveni asupra deciziei sale de încetare a convenţiei, astfel că, din această perspectivă, acţiunea ar fi trebuit respinsă, întrucât în caz contrar, s-ar da eficienţă unui abuz de drept, în sensul art. 15 şi art. 1.170 C. civ.

În continuare, recurenta a susţinut că în raport cu art. 1.516 alin. (1) C. civ. era îndreptăţită la executarea integrală şi la timp a obligaţiilor contractuale de către partea adversă.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza cu ignorarea clauzelor contractuale care prevedeau că restul de preţ trebuia achitat la data când autoarea căii de atac prezenta extrasul de carte funciară pentru imobilele ce formau obiect al contractului.

În aceste condiţii, a precizat că plata efectuată de către partea adversă pe parcursul procesului a fost efectuată cu depăşirea termenului contractual, din culpa acestuia, aşa încât a susţinut că refuzul său de a încheia contractul a fost unul justificat.

Conchizând, a arătat că instanţa de apel nu a analizat conduita părţii adverse prin prisma art. 1.516 alin. (1) C. civ., rezumându-se a reţine că diferenţa de preţ a fost achitată şi că, faţă de aspectele învederate, excepţia neexecutării contractului era întemeiată, iar refuzul său de a semna contractul a fost unul justificat, nefiind aşadar, îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 1.669 alin. (1) C. civ. în acest sens.

La 30.09.2021 intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în argumentarea căreia a arătat că susţinerile autoarei căii de atac privind încălcarea prevederilor art. 1669 alin. (1) C. civ., art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi a deciziei nr. 42/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost invocate omisso medio.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

La termenul din 10.11.2021 instanţa supremă a pus în dezbatere excepţia nulităţii recursului şi a reţinut cauza, în vederea soluţionării, amânând pronunţarea până la 24.11.2021, când, constatând că sunt necesare lămuriri noi, în temeiul art. 400 C. proc. civ., a dispus repunerea cauzei pe rol.

La termenul de astăzi, văzând obligaţia instituită în sarcina instanţei prin art. 1.247 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1), cu aplicarea art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dacă o parte din criticile expuse în memoriul de recurs, respectiv cele care privesc instituţia prescripţiei, reflectă reluarea integrală a aceloraşi aspecte invocate şi în apel, care au primit deja o dezlegare prin hotărârea atacată, cele care privesc excepţia de neexecutare şi care se referă la caracterul justificat al refuzului recurentei de a încheia contractul de vânzare în formă autentică vizează elemente ataşate situaţiei de fapt rezultate în urma interpretării probatoriului administrat, care nu mai pot fi reevaluate în recurs.

Înalta Curte subliniază că în măsura identităţii dintre argumentele dezvoltate în susţinerea motivului de recurs şi cele deduse judecăţii în apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi priveşte analiza măsurii în care criticile aduse hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Iar în măsura în care criticile vizează aspecte de eventuală netemeinicie, ele scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate.

Iar aspectul pe care memoriul de recurs îl aduce în dezbatere, al incidenţei în cauză a prevederilor art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, constituie o critică invocată omisso medio, care nu a fost sesizată şi în apel.

De aceea, o atare critică nu poate fi primită, căci se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Aşa fiind, pentru a-l reitera şi în recurs, recurenta ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în susţinerea căii de atac prin care o exercitase, să invoce şi acest motiv.

Prin urmare, cum partea interesată nu a supus atenţiei instanţelor devolutive această chestiune, ea nu o mai poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De principiu, pentru a nu goli de conţinut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) C. proc. civ. nu permite nici instanţei să se plaseze într-o poziţie care să răstoarne echilibrul de forţe creat de incidenţa art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentei înseşi îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanţa de recurs poate să invoce motive de ordine publică din oficiu numai "dacă legea nu dispune altfel".

Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., scopul normei este acela de a indica regula cu caracter general a conduitei instanţei, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentei îi este negat dreptul de a discuta aceeaşi chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deşi ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. O asemenea interdicţie, impusă instanţei, vine să consolideze poziţia privilegiată a intimatului, dobândită ca efect al legii, ca urmare a omisiunii recurentei de a fi invocat motivul de nelegalitate prin cererea de apel ori în cursul judecării apelului.

Prin urmare, dacă intimatul are garanţia că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurenta să invoce pentru prima oară în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat şi în apel, este inadecvat să o piardă, prin invocarea aceluiaşi motiv, din oficiu.

Aşadar, de principiu, instanţa de recurs nu ar fi putut să invoce din oficiu vreun motiv pe care însăşi autoarea căii de atac l-a invocat omisso medio.

Cu toate acestea, în materia nulităţii art. 1.247 alin. (3) C. civ. prevede că "Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută."

Această dispoziţie legală, care a instituit în sarcina instanţelor obligaţia citată mai sus, fără să o limiteze în timp, înlătură de la aplicare prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., examinate în precedent şi, în considerarea caracterului imperativ al art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a art. 1.247 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În aceste condiţii, reţinând că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3) - care se referă la ipoteza invocării din oficiu a motivelor de casare de ordine publică -, notând şi că astăzi, un asemenea motiv a fost invocat din oficiu, instanţa supremă va respinge excepţia nulităţii recursului.

Analizând hotărârea atacată, în principal din perspectiva motivului de casare invocat din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 1.279 C. civ. stabilesc regula conform căreia promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea şi statuează că, în ipoteza în care promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.

Iar în conformitate cu art. 1.669 alin. (1) C. civ., "Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite."

Având în vedere specificul prezentei cauze ce derivă din faptul că admiterea acţiunii de faţă are ca efect substituirea consimţământului recurentei la perfectarea vânzării şi transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil, se impune să fie avute în vedere şi dispoziţiile art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, din analiza cărora rezultă că în cazul unei acţiuni prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic cu privire la clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, sub sancţiunea nulităţii de drept, proprietarii bunurilor trebuie să prezinte certificat de atestare fiscală şi să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează.

Aşadar, suplimentar condiţiilor generale de fond pentru validitatea unei convenţii, prevăzute de art. 1.279 şi 1.669 alin. (1) C. civ., dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 instituie, pentru valabilitatea înstrăinării clădirilor, terenurilor şi mijloacelor de transport, şi condiţia lipsei obligaţiilor fiscale către bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află bunul supus impozitării, dovedită prin certificate de atestare fiscală.

Iar art. 159 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 instituie sancţiunea nulităţii de drept pentru ipoteza actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (5), evocat mai sus.

Aceste concluzii se desprind şi din considerentele deciziei nr. 42/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aplicabilă pentru identitate de raţiune şi în materia promisiunii bilaterale de vânzare.

În speţă, pentru menţinerea soluţiei primei instanţe de admitere a acţiunii, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile de validitate pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, impedimentele privind înscrierea imobilelor în cartea funciară şi plata diferenţei de preţ fiind înlăturate.

Analiza considerentelor deciziei relevă că reţinerea acestei concluzii a fost dată ca urmare a examenului realizat de instanţa de prim control judiciar asupra cerinţelor de validitate prevăzute de art. 1669 alin. (1), art. 1279 alin. (1) şi (3) C. civ. şi de art. 35 şi 36 din Legea nr. 7/1996, fără a fi avute în vedere însă şi cerinţele impuse de norma specială reprezentată de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Din această cauză, soluţia instanţei de prim control judiciar a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată instanţei de prim control judiciar, care, ţinând cont de considerentele obligatorii prezentate în cele ce preced, va trebui să evalueze şi cerinţa specială instituită de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act autentic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 300/31.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2022.