Exclusion of foreign exchange risk and loan approval fee clauses from the scope of Directive 93/13/EEC based on supletive domestic monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 24 martie 2017 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub număr de dosar x/2017, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în monedă toxică), clauze inserate în contractele de credit şi eliminarea acestora; obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 4.5 privind dobânda penalizatoare care este în cuantum de 10 puncte procentuale peste dobânda prezentă stabilită; constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare, reprezentând 1% din valoarea totala a creditului; obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către aceasta peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza comisioanelor abuzive inserate în cadrul contractului.

Reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008, precum pe dispoziţii relevante din C. civ. de la 1864.

Pârâta B. S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal: admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; admiterea excepţiei lipsei de interes; admiterea excepţiei inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 de cerere, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 20 din 10 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., care a fost obligat la plata sumei de 4.038,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respins apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 20 din 10 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) raportat la art. 518 şi art. 27 din C. proc. civ., în raport cu decizia nr. 52/18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Directiva nr. 93/13/CCE şi actul normativ de transpunere a acesteia în legislaţia românească, anume Legea nr. 193/2000, fiind indicate, în mod expres, art. 4 şi art. 6 din legea menţionată.

Cu referire la clauza de risc valutar, apreciază că şi în cazul în care această clauză ar face parte din obiectul principal al contractului, aceasta nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Or, această clauză trebuie să fie înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte consecinţele juridice ale acesteia.

Conform Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia care acordă credite în monedă străină este obligată să avertizeze asupra riscului valutar şi asupra posibilelor variaţii ale cursului de schimb valutar, dar şi asupra potenţialelor dificultăţi de plată antrenate de potenţialele hiper-valorizări.

În opinia sa, existenţa dezechilibrului semnificativ rezultă vădit, fiind, de altfel şi prezumat, conform jurisprudenţei CJUE:

"Jurisprudenţa CJUE instituie o prezumţie de dezechilibru al prestaţiilor, prezumţie pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influenţeze natura clauzelor şi, în plus, că şi-a respectat obligaţia de informare în faza precontractuală".

Cu privire la principiul nominalismului, arată că acesta nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, iar potrivit art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 dacă a exista o variaţie a "preţului" monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în "specia" aflătoare în curs la data plăţii.

Totodată, creşterea accelerată a valorii CHF faţă de moneda naţională, cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum şi a comisioanelor de schimb valutar, din RON în CHF au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbă în sarcina recurentului obligaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-a exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi, în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractul de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - Banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi, implicit, cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, conform art. 57:

"în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin".

Apreciază că au fost încălcate în mod vădit dispoziţiile legale în vigoare la epoca semnării contractului de credit şi anume, art. 6 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractului de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice.

Deşi la momentul semnării contractului de credit s-au făcut menţiuni în articolele contractuale a căror nulitate se solicită a fi constatate cu privire la restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul, nu au fost oferite în contrapartidă reglementări şi proceduri clare de stopare, diminuare, a riscului valutar, astfel încât acest risc a dus la un total dezechilibru contractual ce a fost pus în sarcina exclusivă a debitorilor, oricum situaţi pe o poziţie de inferioritate în raport de creditorul bancar.

Conchizând, subliniază că s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că, în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate fală de cele în considerarea cărora şi-au manifestat voinţa de a contracta.

Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi, nu au fost negociate direct cu reclamanţii, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractului de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la acest contract tipizat, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lui.

Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă, în toate cazurile, contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Banca nu a acţionat cu bună-credinţă, anterior semnării contractului de credit, funcţionarilor bancari revenindu-le obligaţia de a explica clienţilor riscurile privind fluctuaţiile cursului de schimb, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditului.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractul de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - Bancă, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi, implicit, cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

Aşa cum prevede art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Conform art. 54 din Constituţie, orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul şi în limitele sale.

Or, prin clauza de risc valutar, apreciază recurentul-reclamant, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident, în detrimentul consumatorilor.

În opinia recurentului, în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi.

Clauza de risc valutar, care incumbă în mod exclusiv consumatorilor, denaturează însă raportul juridic obligaţional, prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorilor şi conferirea Băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că instanţele naţionale se pot pronunţa asupra caracterului abuziv al acestor clauze. În anumite condiţii, instanţele trebuie să ia în calcul nu numai redactarea într-un limbaj clar şi inteligibil a unor astfel de clauze, dar şi faptul că băncile trebuie să arate în mod transparent în contract cum funcţionează mecanismul cursului de schimb şi consecinţele asupra consumatorului; că instanţele pot să completeze clauzele abuzive cu norme legislative interne, dacă contractul nu mai poate continua altfel şi ar fi în defavoarea consumatorilor.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către recurentul-reclamant, apreciază că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin "îngheţarea"/stabilizarea cursului de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamant, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

În ceea ce priveşte clauza care prevede comisionul de acordare solicită instanţei a se avea în vedere faptul că dispoziţiile contractuale care prevăd comisionul de acordare poate face obiectul controlului instanţei, deoarece aceasta nu este esenţială existenţei contractului de credit.

Dezechilibrul contractual indus de aceasta clauză şi lipsa bunei-credinţe a Băncii invocate de către recurent trebuie analizată în funcţie de justeţea acestui comision, faţă de costurile suportate de bancă, în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobânda mascată care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al recurentului, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă, sub denumirea de comision, aceasta disimulare a dobânzii echivalând cu un dol. Chiar dacă s-ar considera că existenţa acestui comision este justă, cuantumul său ar trebui să fie fix, iar nu proporţional cu creditul, deoarece analiza este aceeaşi pentru fiecare viitor împrumutat.

Cuantumul comisionului de acordare de 1% din valoarea totală a creditului, apare în flagrantă disproporţie faţă de serviciile pe care pârâta le acordă cu ocazia încheierii unui contract de credit şi nu poate fi justificat de costul imprimării unor înscrisuri şi de operarea unui program informatic prin introducerea unor date, în scopul verificării bonităţii clienţilor.

Clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere, fiind o clauză abuzivă conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992. În conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, precizează că art. 35 alin. (1) lit. d), fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit, interzice perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) raportat la art. 518 şi art. 27 din C. proc. civ., în raport cu decizia nr. 52/18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petentul-reclamant A. în dosarul nr. x/2017.

Prin încheierea din 22 martie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 18 octombrie 2019, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă B. S.A.; a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A., fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 6 decembrie 2019.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a susţinut caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare; caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar, precum şi stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reţinut în mod corect a reţiut de instanţa de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate cu referire la riscul valutar, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale şi a jurisprudenţei CJUE relative la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale privind "riscul valutar", prin aducerea în discuţie a obligaţiei de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei, se reţine că publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/leu, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei vizând comisionul de acordare.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În cauză, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că valoarea acestui comision este indicată în mod clar în contract, că acesta reprezintă 1% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data încheierii contractului, sau cel mai târziu primei trageri din creditul aprobat, în sumă fixă de 1457,61 CHF, iar situaţia că nu se indică în mod expres contraprestaţia băncii pentru perceperea acestui comision, nu imprimă acestuia caracter abuziv, esenţial fiind că acest tip de comision era permis de legislaţia în vigoare la data încheierii convenţiei părţilor, că a fost indicat în mod clar şi inteligibil.

Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

În plus, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

De altfel, s-a apreciat cu justeţe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, comisionul în cauză nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, chiar denumirea comisionului relevând, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, nefiind necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat - şi anume acordarea creditului.

Perceperea acestuia se datorează modalităţii în care banca a înţeles să ofere împrumutatului creditul în cauză, respectiv fără a include în dobândă şi costurile sale legate de acordare a creditului.

De asemenea, comisionul de acordare nu disimulează o dobândă, cum în mod eronat pretinde recurentul, dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru activitatea de acordare a creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, iar prevederile O.U.G. nr. 50/2010, de care se prevalează recurentul, reglementau posibilitatea perceperii unui astfel de comision, fără a fi impusă detalierea în contracte a activităţilor prestate de bancă.

Cuantumul comisionului nu poate face însă obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5659,52 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A.., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5659,52 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 iunie 2021.