Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1405/2021 AI generated

Abusive clauses in CHF credit contract: bank's cassation allowed, appellate decision quashed and remanded for reassessment of fees and interest mechanisms

Case Number Decizia nr. 1405/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court (High Court of Cassation and Justice) admitted the bank's appeal in cassation, quashed the Court of Appeal's decision, and remanded the case for retrial, effectively ruling in favor of the financial institution on the specific grounds of legal error regarding abusive clauses. The dispute concerned a CHF-denominated consumer loan, where the borrowers challenged various contractual provisions—including the credit granting fee, early repayment commission, and the variable interest rate mechanism (specifically the bank's right to adjust rates without consumer consent)—as abusive under Romanian Law No. 193/2000. The lower courts had found these clauses abusive and ordered the bank to refund excess interest and commissions and to convert the loan to RON; however, the Supreme Court found that the appellate court failed to apply the criteria established by the Court of Justice of the European Union (CJEU) in preliminary rulings C-621/17 (Kiss) and C-269/19 (Oros) for assessing the "clear and intelligible" nature of fees and the legal limits on judicial substitution of abusive interest clauses. Decisive legal bases include Article 4(1) of Law No. 193/2000, Article 4(2) and Article 5 of Directive 93/13/EEC, and Article 6(1) of Directive 93/13/EEC, which prohibit national courts from replacing abusive clauses with discretionary or non-suppletive national provisions unless specific conditions are met, thereby requiring the appellate court to re-analyze the validity of the fees and the interest rate mechanism in light of the CJEU's interpretation of transparency and the prohibition against judicial substitution of the parties' will.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ; Abusive clauses in CHF credit contract: bank's cassation allowed, appellate decision quashed and remanded for reassessment of fees and interest mechanisms: S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 9.4 din contract, în măsura în care întreg riscul valutar este transferat reclamanţilor şi în consecinţă: s-a stabilizat creditul în RON RON, la cursul când CHF a înregistrat o creştere cu 20% faţă de momentul acordării, respectiv 02.08.2007.

Keywords

AI generated
banking law consumer contract repayment of loan interest rate grounds for cassation credit union

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000
a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin.
art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010
Această modificare a dobânzii, indisolubil legată de menţinerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.
articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000
a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin.
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:
art. 493 alin. (2) din C. proc. civ
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
art. 493 alin. (4) C. proc. civ
Prin încheierea din 18 octombrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ
La 16 iunie 2020, cauza a fost repusă pe rol şi, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Focşani sub număr de dosar x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. prin Sucursala Focşani, solicitând instanţei să constatate ca fiind abuzive următoarele clauze din Contractul de împrumut x din 02.08.2007: art. 9.4 privind rambursarea ratelor creditului direct în moneda creditului, respectiv CHF; art. 6.1 privind obligaţia de a plăti dobânda revizuibilă în conformitate cu politica băncii; art. 6.2 privind dreptul băncii de a modifica dobânda în funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţă pentru fiecare valută, fără consimţământul împrumutaţilor; art. 6.3 privitor la modalitatea de comunicare a noii valori a ratei dobânzii; art. 8.3 referitor la comisionul de acordare credit de 2% din valoarea acestuia; art. 8.5 referitor la comisionul de rambursare anticipată de 2,5 % din suma rambursată; art. 8.8 privitor la dreptul băncii de a modifica nivelul taxelor şi comisioanelor, fără consimţământul împrumutaţilor şi fără o prealabilă notificare.

Au solicitat reclamanţii să fie anulate aceste clauze şi, totodată, să se constate faptul că pe parcursul derulării contractului Banca a determinat în mod greşit dobânda, respectiv a procedat doar la majorarea acesteia nu şi la reducerea ei corespunzător involuţiei indicatorilor de referinţă pentru fiecare valută.

Au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în plus cu titlu de dobândă, taxe, comisioane actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda egală celei aplicate prin contractul de credit.

Totodată, au mai solicitat să se constate faptul că Banca a majorat abuziv marja băncii profitând de micşorarea indicelui LIBOR, creând astfel un prejudiciu.

Judecătoria Vrancea, secţia Civilă, prin sentinţa nr. 3190 din 27 aprilie 2017, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 21 din 21 aprilie 2018 a Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi D..

S-a constatat ca fiind abuzive următoarele clauze din Contractul de Credit C 2202/4400/6138 din 02.08.2007, respectiv punctele 6.1, 6.2, în măsura în care majorarea dobânzii se face fără consimţământul reclamanţilor; punctele 6.3, 8.3 şi 8.4; punctele 8.5 şi 8.8 şi s-a dispus anularea acestora; a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor, în moneda CHF, suma de 1500 CHF reprezentând comision acordare credit; 920,23 CHF reprezentând comision rambursare anticipată credit.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 9.4 din contract, în măsura în care întreg riscul valutar este transferat reclamanţilor şi în consecinţă: s-a stabilizat creditul în RON RON, la cursul când CHF a înregistrat o creştere cu 20% faţă de momentul acordării, respectiv 02.08.2007.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele rezultate din diferenţa de curs valutar, în moneda CHF.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 8.994,87 CHF, reprezentând dobândă încasată în plus, din marja LIBOR CHF la 3 luni.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele stabilite la punctele 1-3 din prezenta, în CHF, actualizată cu indicele de inflaţie şi să plătească reclamanţilor şi dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 4000 RON.

Împotriva acestei sentinţe pârâta C. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost admis apelul pârâtei C..; a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 21/2018 a Tribunalului Vrancea, în sensul înlăturării următoarelor menţiuni:

"Constată ca fiind abuzivă clauza de la art. 94 din contract în măsura în care întreg riscul valutar este transferat reclamanţilor şi în consecinţă: Stabilizează creditul în RON la cursul când CHF a înregistrat o creştere de 20% faţă de momentul acordării, respectiv 2.08.2007. Obligă pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele rezultate din diferenţa de curs valutar în moneda CHF".

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta C. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, că, în evaluarea naturii abuzive a clauzelor privind dobânda şi comisionul de acordare, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care atât dobânda cât şi comisionul de acordare fac parte din preţul contractului, fiind exceptate de Legea nr. 193/2000 de la analiză, în speţă devenind aplicabil principiul conform căruia obligaţia împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, nefiind vorba de niciun cost ascuns despre care împrumutatul să nu fi ştiut.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractual, caracterul abuziv al acestor clauze neputând privi nici definirea contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei.

Consideră că instanţa a ignorat complet actul adiţional de conformare la O.U.G. nr. 50/2010, notificările de la dosar şi voinţa părţilor contractuale.

Apreciază că, în ceea ce priveşte modificarea dobânzii, judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive pentru că, dacă ar face-o s-ar substitui voinţelor părţilor ceea ce nu poate fi acceptat între un stat de drept.

În opinia recurentei, dispoziţiile legale nu interzic mecanismul de stabilire a dobânzii contractuale şi chiar îl permit, iar preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negociere individuală a băncii cu fiecare client al său, acesta fiind motivul pentru care banca oferă clienţilor produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceştia să poată alege produsul pe care îl doresc.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micşorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparenţe în piaţa serviciilor financiar-bancare.

Această modificare a dobânzii, indisolubil legată de menţinerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.

În ceea ce priveşte comisioanele, consideră că acestea întrunesc cerinţa limbajului clar şi inteligibil, iar din verificarea condiţiilor prevăzute de articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu se poate reţine existenţa vreunui dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor dat fiind că aceste comisioane au fost prevăzute în contract în mod legal, cu încunoştinţarea împrumutaţilor deplin rezonabil şi proporţional.

Arată că, potrivit articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/2013, caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora nu poate face obiectul verificării, iar excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate - preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu a existat niciun barem sau criteriul juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.

În speţă, mai susţine recurenta-pârâtă, nu poate fi pusă în discuţie proporţionalitatea perceperii comisioanelor raportat la activităţile prestate în contrapartidă, prevederile contractuale specificând în mod clar raţiunea comisionului de acordare, cât şi valoarea acestuia.

Astfel, prevederile contractuale specifică în mod explicit atât raţiunea comisionului de acordare, respectiv "Pentru acordarea creditului", cât şi valoarea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată, plătibil o singură dată "la data tragerii creditului". Prin urmare, stipulaţiile contractuale sub acest aspect sunt clare, transparente, "consumatorii sunt înştiinţaţi de la bun început şi în mod neechivoc" despre existenţa, raţiunea, întinderea şi modul de executare al acestei obligaţii.

Totodată, nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea unor atare comisioane.

De asemenea, având în vedere caracterul clar, inteligibil al clauzelor privitoare la comisionul de procesare; faptul că un atare comision este justificat prin raţiuni obiective, fiind perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate; că a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumator, având reprezentarea acestui cost, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei cu trimitere spre rejudecare, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii formulate.

Intimaţii-reclamanţi D. şi A. nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 14 februarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 3 aprilie 2020.

Prin încheierea din 3 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La 16 iunie 2020, cauza a fost repusă pe rol şi, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte analiza capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de acordare credit (clauzele prevăzute la art. 8.3 şi 8.4 din Contract) şi comisionului de rambursare anticipată (clauza art. 8.5), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, instanţa de apel reţinând că toate aceste comisioane sunt percepute pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii lor ori destinaţiei acestora şi cum aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, s-a apreciat că instanţa de fond a procedat în mod corect la analizarea caracterului abuziv al acestora prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În speţă, instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondată critica prin care pârâta consideră că, acele clauze ale contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată nu sunt abuzive, reţinând că atât sub imperiul legislaţiei comunitare, cât şi al celei naţionale, nu se regăseşte o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar şi inteligibil.

Astfel, se constată că analiza realizată de instanţele de fond şi de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de rambursare anticipată s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de acordare credit şi, respectiv, comision de rambursare anticipată.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare credit şi comisionul de rambursare anticipată şi nu s-a raportat în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de aceste clauze, precum şi faţă de raporturile acestor clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

Potrivit clauzei de la art. 8.3 şi 8.4 din Contract, clientul, pentru creditul acordat a plătit un comision de acordare credit de 2 % din valoarea acestuia, respectiv 1500 CHF.

Înalta Curte constată că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 2% din valoarea creditului - şi că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată.

Prin clauza privind comisionul de rambursare anticipată inserată în contractul de credit la art. 8.5 s-a prevăzut ca în ipoteza în care consumatorul face rambursări anticipate datorează Băncii un comision de rambursare anticipată de 2,5% din suma rambursată, plătibil în moneda creditului, respectiv CHF.

Valoarea comisionului de rambursare anticipată poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurentul-reclamant fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Obligaţia de plată a comisionul de rambursare anticipată în discuţie a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de acordare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Or, în cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de acordare credit şi, pe acela de rambursare anticipată, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acestor clauze.

În altă ordine de idei, nu se poate face abstracţie de faptul că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională, iar reclamanţii au avut posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisioanelor, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestora.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul reţinerii caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de acordare credit şi comisionului de rambursare anticipată, motiv pentru care va admite recursul şi va casa decizia recurată.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea şi aplicarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene deciziei preliminare pronunţată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de rambursare anticipată va fi reanalizată şi solicitarea reclamanţilor privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze şi acordarea dobânzii legale.

Criticile prin care recurenta-pârâtă contestă soluţia instanţei de apel, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda sunt întemeiate.

Se constată că potrivit art. 6.1 din Contractul de împrumut încheiat între părţile litigante, reclamanţii datorează şi au obligaţia să plătească Băncii o rată de dobândă revizuibilă în conformitate cu politica băncii.

Conform art. 6.2 Banca şi-a rezervat dreptul să revizuiască periodic rata dobânzii, în funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţă pentru fiecare valută, EURIBOR, LIBOR şi BUBOR etc., modificările ratei de dobândă fiind aplicabile fără a fi necesar consimţământul clienţilor.

Art. 6.3 din Contract prevedea că noua valoarea a ratei de dobândă şi a ratei lunare de plătit, se va comunica prin intermediul unei scrisori simple, trimisă la adresa de corespondenţă a clientului, menţionată la alin. (16).3, clientul convenind că această metodă de notificare este suficientă şi că renunţă la orice plângere şi apărare ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau insuficientă.

În conformitate cu art. 6.7 rata dobânzii la data încheierii contractului a fost de 5,5% pe an.

La 20 august 2010, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, părţile au încheiat actul adiţional nr. x la acest contract de credit .

Potrivit menţiunilor de la art. 3.3 rata de dobândă este variabilă şi se modifică trimestrial în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă astfel: pentru creditele în CHF dobânda de referinţă este LIBOR CHF la 3 luni.

În speţă, instanţa de control judiciar a reţinut în mod greşit legalitatea soluţiei instanţei de fond de constatare a caracterului abuziv al ultimei părţi din cele stipulate la pct. 6.1, 6.2 şi anume a sintagmei "fără consimţământul clientului", arătând că banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieţei financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece clauza nu a fost negociată direct cu intimaţii consumatori şi a fost încălcat principiul bunei credinţe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ.

Este adevărat că instanţa de judecată trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca, însă este de necontestat că în ceea ce priveşte înlocuirea clauzelor în discuţie, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Totodată, menţinerea unui procent de dobândă, iniţial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

Cu referire strict la mecanismul de variaţie a dobânzii, Înalta Curte subliniază că părţile nu pot fi "legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziţia instanţei, şi aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, aşa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparenţă a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanţa nu poate fixa ea însăşi un anumit nivel al dobânzii, în cazul de faţă prin menţinerea dobânzii de la data creditării, deoarece nu există temei legal în a se substitui părţilor, a căror voinţă a permis variaţia dobânzii.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenţia instanţei de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, aşa cum reţine instanţa de apel, însă atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul clauzei.

Înalta Curte subliniază că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul naţional prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligaţii în sarcina consumatorului dar, în acelaşi timp, un asemenea contract, prin care instituţia de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestaţie esenţială a împrumutatului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanţând soluţia, în cauza Kásler şi Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziţie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conţine clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 şi să fie obligatoriu pentru părţi, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunţării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecinţele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecăţii, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, cum dreptul naţional nu conţine nicio normă care să permită stabilirea de către instanţă a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile, critica recurentei - pârâte apare ca fondată.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-269/19 consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, care va trebui analizat de instanţa de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecăţii şi circumstanţele proprii pricinii, urmând a ţine seama de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunţată în cauza C-269/19.

Evident, toate acestea după deplina lămurire şi a aspectului referitor la existenţa şi efectele actul adiţional nr. x/2010 la contractul de credit, pe care instanţa de apel nu l-a avut în vedere sub niciun aspect şi care prevede la art. 3.3 că rata de dobândă este variabilă şi se modifică trimestrial în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă astfel: pentru creditele în CHF dobânda de referinţă este LIBOR CHF la 3 luni.

Aşa fiind, Înalta Curte constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi sub aspectul nerespectării tuturor criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa CJUE, criterii pe care instanţa naţională este obligată să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile Directivei CEE 93/13.

În consecinţă, potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, urmând a fi reanalizată şi solicitarea reclamanţilor privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze şi acordarea dobânzii legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2021.