Bank credit contract abusive clauses: management fee and variable interest rate; cassation allowed, decision quashed and remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 30 iunie 2014, sub număr de dosar x/2014, pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat: să se constate caracterul abuziv al clauzei care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea creditului din contractul de credit nr. x/23.09.2008 şi să se constate nulitatea absolută a acestei clauze; obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare ca urmare a înlăturării clauzei privind comisionul de administrare calculat la valoarea contractului; obligarea pârâtei să restituie reclamantului sumele plătite cu titlu de comision de administrare; să se constate caracterul abuziv al clauzei privind dobânda internă a pârâtei B. din contractul de credit nr. x/23 09 2008 şi să se constate nulitatea absolută a acestei clauze. A solicitat cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia nulităţii petitelor II şi IV pentru nemotivare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor indicate şi excepţia inadmisibilităţii restituirii prestaţiilor percepute în baza clauzelor pretins a fi abuzive. Pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat înlocuirea clauzelor constatate ca fiind abuzive cu dispoziţiile legale aplicabile prevăzute de art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, referitor la formula de calcul a dobânzii şi art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 referitor la comisionul de administrare, cu luarea în considerare şi a următoarei oferte comerciale: dobândă contractuală calculată potrivit formulei Euribor la 6 luni + marja fixă de 7 puncte procentuale, iar pentru comisionul de administrare - procentul de 0,05%, calculat la soldul creditului de la data formulării acţiunii şi în viitor până la momentul achitării integrale a împrumutului acordat.

Instanţa a invocat şi a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Braşov, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 3989 din 22 aprilie 2016 şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată sub număr de dosar x/2016

La solicitarea instanţei, reclamantul a depus la dosar trei note de şedinţă, precizând obiectul acţiunii astfel:

1. Să se constate caracterul abuziv al clauzei care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea creditului din contractul de credit nr. x/23.09.2008;

2. Nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea creditului din contractul de credit nr. x/23.09.2008;

3. Obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit data de constatarea nulităţii absolute a clauzei care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a contractului;

4. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în baza clauzei contractuale care prevedea perceperea comisionului de administrare - 4.945 euro;

5. Să se constate caracterul abuziv al clauzei privind dobânda internă a B. din contractul de credit nr. x/23.09.2008;

6. Nulitatea absolută a clauzei care prevede dobânda internă a B. din contractul de credit nr. x/23.09.2008, art. 5, art. 6; eliminarea acestei clauze abuzive din contractul aflat în derulare şi obligarea paratei la înlocuirea acestei clauze cu dobânda Euribor 6M la care se adaugă marja de 1,50 astfel cum este prevăzut la art. 5 din contract;

7. Să se constate caracterul abuziv al clauzei care prevede perceperea unui comision de risc, prevăzută la art. 6 din contract;

8. Nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de risc;

9. Eliminarea clauzelor abuzive din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/23.09.2008;

10. Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului prin rate de capital descrescătoare.

11. Obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând dobânda percepută abuziv, potrivit art. 5 din contractul de credit nr. x/23.09.2008 - 36.381,28 euro;

12. Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele reţinute nejustificat, de la momentul perceperii lor şi până la momentul restituirii integrale a sumelor datorate -4.096,28 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 1064/C din 5 octombrie 2017, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., şi, în consecinţă, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit bancar nr. x/23.09.2008, încheiat de părţi, în art. 5 şi 6 - cu privire modul de calcul al dobânzii variabile; art. 9 lit. b) - cu privire la comisionul de administrare a creditului. A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca abuzive şi a dispus înlăturarea acestora din Contractul de credit bancar nr. x/23.09.2008, încheiat de părţi. A obligat pârâta să restituie reclamantului 36.381,28 euro, reprezentând dobândă încasată în plus, în perioada 24.09.2009 -30.11.2015, prin modificarea unilaterală a ratei dobânzii variabile, precum şi la restituirea sumelor încasate ulterior cu acelaşi titlu, conform graficului de rambursare aferent contractului, până la data rămânerii definitive a hotărârii; 4.945 euro, percepută cu titlu de comision de administrare a creditului; 4.096,28 euro cu titlu de dobânda legală calculată la sumele de mai sus până la data de 31.05.2017 şi care se va calcula în continuare până la data restituirii efective a debitului principal. A respins restul pretenţiilor reclamantului. A respins cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională B. S.A..

Împotriva sentinţei civile nr. 1064 din 5 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta B. S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 274/Ap din 6 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a fost respins. A fost obligată apelanta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată în apel, către intimatul-reclamant A..

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 274/Ap din 6 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

În argumentarea recursului, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică decizia atacată, motivat de împrejurarea că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele Contractului de credit nr. x/27.10.2006 referitoare la dobânda variabilă şi la comisionul de administrare, prin schimbarea naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale, această clauză contractuală având un conţinut de deplin inteligibil pentru orice consumator rezonabil informat, atent şi precaut, ţinând seama de factorii sociali, culturali şi lingvistici, fiind astfel respectate cerinţele de transparenţă contractuală, noţiune autonomă a dreptului european, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale, contrar prevederilor art. 4 C. proc. civ. şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, care instituie un principiu fundamental al procedurii de judecată referitor la supremaţia normelor obligatorii ale Uniunii Europene.

Susţine, în esenţă, că, potrivit principiului supremaţiei dreptului comunitar, consacrat legislativ prin art. 148 alin. (2) din Constituţia României şi prin art. 4 C. proc. civ., judecătorul naţional este obligat, ca într-o cauză ce intră în jurisdicţia sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea prevederilor sale şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetăţenilor, fiind totodată obligat să nu aplice prevederile din dreptul naţional, care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie adoptată anterior sau ulterior intrării în vigoare a normei comunitare.

Hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, întrucât analiza clauzelor contractuale din perspectiva pretinsului caracter abuziv, nu poate conduce la lipsirea Contractului de credit de clauzele sale esenţiale, astfel cum au fost acestea agreate prin negotium-ul părţilor.

În cauza C-187/07 Dirk Endendijk Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că dispoziţiile comunitare trebuie interpretate şi aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Comunităţii Europene, iar formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziţii comunitare nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziţii sau să i se atribuie, în această privinţă, un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice, întrucât o asemenea abordare ar fi, într-adevăr, incompatibilă cu cerinţa de aplicare uniformă a dreptului comunitar.

Principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii a fost reafirmat în cauza T-61/13 Melt Water/OAPI (Nueva).

De asemenea, în cauza C-307/13 Ivansson şi Alţii Curtea a subliniat că potrivit unei jurisprudenţe constante, nu este posibil ca formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziţii din dreptul Uniunii să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziţii sau ca acesteia să i se atribuie un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Astfel, dispoziţiile dreptului Uniunii trebuie interpretate şi aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii. În caz de divergenţă între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziţia în cauză trebuie interpretată în raport cu economia generală şi cu finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea Kurcums Metal, C-558/11).

Din această perspectivă, între prevederile art. 6 alin. (1) ale variantei în limba română a Directivei nr. 93/13 şi prevederile corespondente din celelalte versiuni lingvistice, există o deosebire esenţială de nuanţă (ignorată de instanţa de control judiciar), care însă a permis interpretarea abuzivă şi contrară ordinii de drept a prevederilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, ceea ce este nelegal.

În speţă, subliniază recurenta, instanţa de apel a concluzionat că după constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale esenţiale (referitoare la dobândă şi comisioane), Contractul de credit se va derula în continuare la simpla cerere a consumatorului, fără clauzele referitoare la componenta de cost, ceea ce conduce la schimbarea naturii juridice a Contractului de credit, o asemenea soluţie fiind inadmisibilă.

Prin urmare, în temeiul interpretării conforme a prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, Contractul de credit bancar poate continua, însă numai cu menţinerea termenilor şi condiţiilor iniţiale, respectiv cu respectarea negotium-ului avut în vedere la încheierea contractului, hotărârea recurată fiind nelegală din această perspectivă.

Această interpretare uniformă a fost avută în vedere de CJUE la soluţionarea cauzei C-26/13, Arpâd Kâsler şi Hajnalka Kâslerne Râbai împotriva OTP Jelzâlogbank Zrt.

Conchizând, recurenta apreciază că art. 6 alin. (1) din Directivă trebuie desluşit/interpretat în sensul că, ulterior constatării caracterului abuziv, părţile urmează să stabilească noi clauze în acord cu prevederile legale în materie, concluzie statuată şi de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 245/19.04.2016.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 1, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 şi art. 981-985 C. civ. de la 1864; art. 5 din Legea nr. 193/2000, art. 969 şi art. 1.073 C. civ. de la 1864 raportat la art. 1 din Protocolul Adiţional la CEDO.

În dezvoltarea acestui motiv susţine, în esenţă, că magistraţilor nu le este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i alt înţeles decât cel voit de părţi.

Din interpretarea clauze contractuale prevăzute la art. 5 din contract, rezultă foarte clar şi inteligibil că dobânda curentă este revizuibilă semestrial şi este supusă unor modificări în raport de costul resurselor de creditare, iar acest mecanism este cât se poate de clar şi neechivoc, pe de o parte, şi îndeajuns de detaliat, pe de altă parte.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 1 şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care permit controlul şi evaluarea caracterului abuziv, numai în măsura în care în cauză s-ar constata încălcarea/neîndeplinirea cerinţei de transparenţă a clauzelor contractuale, astfel cum a fost definită şi circumstanţiată de Curtea Europeană de Justiţie, întrucât Legea substanţială invocată nu a are ca şi finalitate, ocolirea dispoziţiilor art. 954 C. civ. sau a acelor menţionate la art. 1165 C. civ., pentru lipsirea contractului de credit de clauzele sale esenţiale referitoare la costuri.

În opinia recurentei, instanţa a ignorat faptul că înţelegerea părţilor a fost în sensul că dobânda contractuală va varia în funcţie de costul resurselor de creditare, iar nu în funcţie de indicele EURIBOR, deşi, intimatul reclamant a avut posibilitatea alegerii unei dobânzi variabile în funcţie de acest indice, alegând în schimb condiţiile contractuale contestate în prezent, deşi acestea fuseseră înţelese şi acceptate ca fiind corecte, complete şi transparente la semnarea Contractului de credit.

De altfel, criteriul variabilităţii dobânzii în funcţie de modificările din piaţa monetară a fost subliniat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Contrar instanţei de apel, inserarea unei clauze privind variabilitatea dobânzii nu a avut drept scop îndatorarea consumatorilor, ci exclusiv păstrarea unui echilibru contractual faţă de fluctuaţiile de pe piaţa de capital, astfel încât activitatea de acordare a creditelor (esenţială pentru economia unei ţări) să nu devină prea oneroasă, specificul comercial şi oneros al activităţii de acordare a creditelor fiind ignorat cu desăvârşire.

Recurenta apreciază că decizia atacată este nelegală şi din perspectiva condiţiilor impuse de art. 5 din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia profesioniştilor le revine obligaţia, în măsura utilizării unor contracte standard preformulate, de a remite la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care ii propune.

În acest sens, subliniază că prevederile legale stabilesc numai obligaţia informării prealabile a consumatorului cu privire la condiţiile contractuale, aspect reţinut şi de Curtea Europeană de Justiţie. Examenul pretins întreprins de către instanţa de apel este nelegal şi din perspectiva condiţiei impuse de legiuitor pentru evaluarea caracterului abuziv, constând în dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin raportare la jurisprudenţa Curtea Europeană de Justiţie, consideră că instanţa de apel avea obligaţia identificării acelei situaţii conservate de dreptul naţional, căreia i s-ar fi adus atingere prin intermediul clauzei contractuale referitoare la dobânda variabilă şi la comisionul de administrare.

Consumatorul este protejat de norma comunitară şi de legea naţională, dar nu într-atât încât să aleagă ce anume respectă din contract, şi ce nu. Din această perspectivă, analiza clauzelor contractuale deduse judecăţii nu trebuie să pornească de la premisa că acestea reprezintă clauze abuzive, pentru ca recurenta să fie nevoită să dovedească contrariul, cum nelegal a procedat instanţa de fond.

Nefiind în situaţia unor clauze îndoielnice şi în condiţiile în care intimatul reclamant/instanţa sesizată cu judecarea apelului nu a reuşit să răstoarne prezumţia de valabilitate a clauzelor contractuale, prin dovedirea condiţiilor cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000, hotărârea recurată se impune a fi casată, cu consecinţa admiterii apelului formulat de pârâtă.

Totodată, cu referire la încălcarea art. 969 şi art. 1.073 C. civ. de la 1864 raportat la art. 1 din Protocolul Adiţional la CEDO, consideră că, modificarea clauzelor contractuale ulterior constatării caracterului abuziv, prin restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă şi comisioane ca efect al hotărârii judecătoreşti recurate conduce invariabil la încălcarea dreptului la proprietate al recurentei, contrar garanţiilor legale şi convenţionale.

Referitor la comisionul de administrare, redând şi cele reţinute prin decizia nr. 608/23.03.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arată că acesta se percepe pentru administrarea contului de credit; cuprinde costuri cu operaţiunile bancare privind întreţinerea aplicaţiilor informatice de gestiune a creditului şi informarea permanentă a clientului,

Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum şi intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeaşi valoare, constantă, pe întreaga perioadă.

Sub un alt aspect, recurenta apreciază că, în ceea ce priveşte dobânda legală, hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 1535 C. civ.

Susţine că solicitarea reclamanţilor (admisă de către instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de apel) de a se achita o dobândă legală din partea recurentei, în eventualitatea unei restituiri a unor sume pretinse pe calea acţiunii introductive, este lipsită de temei legal şi chiar de logică juridică.

În plus, precizează că în contextul în care solicitarea vizând constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale este vădit neîntemeiată, pentru motivele arătate în cuprinsul prezentului recurs, şi solicitarea vizând restituirea sumelor reprezentând contravaloarea comisioanelor de gestionare a creditului, inclusiv solicitarea de restituire a dobânzii legale aferente acestor sume este vădit neîntemeiată.

Sub un ultim aspect, recurenta arată că plata dobânzilor este de esenţa contractului de credit bancar, neexistând posibilitatea instituţiilor de credit de a scuti pe împrumutaţi de aceasta plată decât prin încălcarea normelor de prudenţă bancară.

În acord cu exigenţele legale în această materie, clauza 5 din contractul de credit deduse judecăţii denotă faptul că ambele părţi şi-au exprimat consimţământul în sensul că acesta este un contract cu titlu oneros, reclamantul asumându-şi obligaţia de a restitui nu doar suma împrumutată, ci şi dobânda aferentă.

În plus, deşi se admite că o instanţă nu are dreptul să intervină în prevederile contractuale, cu toate acestea s-a dispus restituirea sumelor achitate peste suma calculată de către reclamant, respectiv restituirea valorii dobânzii achitate peste valoarea indicelui Euribor 6 luni şi dobânda de referinţă Euribor 6 luni.

În acest sens, solicită instanţei de recurs să constate că stabilirea cuantumului dobânzii este un aspect de preţ, care poate fi obiectivat exclusiv pe baza acordului părţilor şi nu de către organul judiciar, sens în care solicitarea de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă trebuia respinsă în integralitate.

Pe de altă parte, nu se poate admite teza instanţei de apel că s-ar impune restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă achitate peste formula de calcul a dobânzii în funcţie de Euribor, în contextul în care nu a fost admisă această solicitare.

Nu în ultimul rând, urmare a respingerii capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comisioane de către bancă, se impune respingerea capătului accesoriu privind dobânda legală pretinsă faţă de aceste sume, conform principiului de drept accesorium sequitur principale.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu luarea în considerare a principiului supremaţiei dreptului comunitar şi a normelor convenţionale, în temeiul cărora constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale esenţiale din instrumentum, nu conduce la lipsirea Băncii de sumele datorate şi asumate de intimatul reclamant prin negotium, în discuţie fiind pretinsa redactare neclară a clauzelor contractuale, iar nu golirea de conţinut patrimonial al raportului juridic.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 15 februarie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 7 iunie 2019.

Prin încheierea din 7 iunie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 274/Ap din 06 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte analiza capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei care stipulează perceperea comisionului de administrare credit (clauza 9 lit. b), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, deoarece instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate de pârâtă în cadrul motivelor de apel, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei în discuţie, menţionate din convenţia de credit.

Se constată că instanţa de prim control judiciar s-a rezumat să reţină că apelanta-pârâtă nu a justificat în ce ar consta contraprestaţia sa legată de perceperea acestui comision, că aceasta nu a reuşit să clarifice de ce costurile legate de acordarea împrumutului, precum şi beneficiul pe care şi l-a propus, nu pot fi acoperite prin perceperea dobânzii, mai ales că, potrivit legislaţiei naţionale cât şi legislaţiei UE, băncile sunt obligate să introducă conceptul de dobândă anuală efectivă (DAE), tocmai pentru ca banca să nu mai poată ascunde, sub forma unor diverse comisioane, dobânda reală percepută, cât şi mărimea beneficiului pe care şi l-a propus.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanţele de fond şi de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare a creditului s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi nu s-a raportat în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de aceste clauze, precum şi faţă de raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit la art. 9 lit. b) are următorul conţinut:

"Pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare: b) comision de administrare de 57,50 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1

Motivele perceperii comisionului de administrare sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Or, în cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care prevede comisionul de administrare, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acestei clauze.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul reţinerii caracterului abuziv al clauzei care stipulează perceperea comisionului de administrare, motiv pentru care va admite recursul şi va casa decizia recurată.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea şi aplicarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene deciziei preliminare pronunţată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de de administrare va fi reanalizată şi solicitarea reclamantului privind restituirea sumelor achitate în baza acestei clauze şi acordarea dobânzii legale.

Sunt fondate şi criticile prin care recurenta-pârâtă contestă soluţia instanţei de apel, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda.

Este adevărat că instanţa de judecată trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca, însă este de necontestat că în ceea ce priveşte înlocuirea clauzelor în discuţie, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Totodată, menţinerea unui procent de dobândă, iniţial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

Cu referire strict la mecanismul de variaţie a dobânzii, Înalta Curte subliniază că părţile nu pot fi "legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziţia instanţei, şi aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, aşa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparenţă a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanţa nu poate fixa ea însăşi un anumit nivel al dobânzii, în cazul de faţă prin menţinerea dobânzii de la data creditării, deoarece nu există temei legal în a se substitui părţilor, a căror voinţă a permis variaţia dobânzii.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenţia instanţei de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, aşa cum reţine instanţa de apel, însă atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul clauzei.

Înalta Curte subliniază că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul naţional prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligaţii în sarcina consumatorului dar, în acelaşi timp, un asemenea contract, prin care instituţia de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestaţie esenţială a împrumutatului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanţând soluţia, în cauza Kásler şi Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziţie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conţine clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 şi să fie obligatoriu pentru părţi, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunţării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecinţele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecăţii, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, cum dreptul naţional nu conţine nicio normă care să permită stabilirea de către instanţă a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile, critica recurentei - pârâte apare ca fondată.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-269/19 consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, care va trebui analizat de instanţa de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecăţii şi circumstanţele proprii pricinii, urmând a ţine seama de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunţată în cauza C-269/19.

În consecinţă, constatând că sunt incidente motivele de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, în temeiul art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, urmând a fi reanalizată şi solicitarea reclamantului privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze şi acordarea dobânzii legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 274/Ap. din 6 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2021.