Interest-rate adjustment and arrangement-fee clauses found abusive, but restitution claims rejected and loan re-denomination denied.

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 noiembrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând:

1. să se constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2 si 5.1 din contractul de credit cu nr. x din data de 19.03.2008 referitoare la dobânda şi al clauzei din actul adiţional nr. x/21.05.2009 prin care se modifica marja băncii de la 4.1 la 6.1 puncte procentuale cu obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, în temeiul plăţii nedatorate, cu titlu de dobândă excedentară percepută de bancă în cuantum de 214,30 CHF echivalentul a 888,30 RON;

2. să se constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 1.3 lit. a) din contractul de credit mai sus menţionat referitoare la comisionul de acordare, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate abuziv, în temeiul plăţii nedatorate, cu titlu de comision de acordare în valoare de 1.910,40 CHF echivalentul a 4.556,87 RON

3. să se constate caracterului abuziv şi nul absolut al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit la art. 2.2 si art. 6.3;

4. să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

5. Să se dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte în monedă naţională.

Prin sentinţa nr. 2688 din 29 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 1.3, lit. a) din Contractul de credit nr. x/19.03.2008 şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor echivalentul în RON la cursul valutei BNR din ziua plăţii a sumei de 1910,40 CHF percepută cu titlu de comision de acordare, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei înscrise în art. 5.1 din Contractul de credit numai în privinţa posibilităţii băncii de a revizui dobânda prin modificarea marjei iniţiale conform deciziei sale unilaterale şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de dobândă variabilă prin modificarea marjei stabilite în art. 1.2 din contractul de credit în cuantum de 4.1 puncte procentuale, în perioada 19.04.2009 - 21.05.2009, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 1136 din 18 mai 2018 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 2688 din 29 iunie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privitoare la comisionul de acordare şi cele referitoare la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi de "dobândă variabilă modificată".

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

A obligat intimaţii-reclamanţi la 295,70 RON cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Sub un prim aspect, în argumentarea recursului, se susţine, în esenţă, că decizia recurată conţine motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Astfel, constatând caracterul abuziv al clauzei prin care banca şi-a arogat dreptul de a modifica unilateral dobânda, se arată că aceasta a respins solicitările recurenţilor în ceea ce priveşte obligarea intimatei la restituirea sumelor de bani percepute în temeiul acestei clauze.

După ce a reţinut că reclamanţii nu au avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzelor contractuale nici în ceea ce priveşte existenţa şi cuantumul comisioanelor,dar nici în ceea ce priveşte marja de dobândă şi modalitatea în care aceasta avea să fluctueze, instanţa de prim control judiciar a motivat în cuprinsul hotărârii că instanţa nu poate fixa ea însăşi vreun nivel al dobânzii pentru perioada când dobânda a variat, deoarece nu se poate substitui părţilor.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că modalitatea în care a fost stabilită dobânda în contractul de credit în discuţie, este una care contravine normelor de drept, atât cele în vigoare la data încheierii contractului de credit, cât şi cele din prezent.

Prin modul în care au fost redactate clauzele referitoare la dobândă, intimata putea modifica după bunul plac procentul de dobândă, reclamanţii neavând vreun control sau măcar o posibilitate de a verifica temeinicia modificării marjei de dobândă. Practic, consideră că intimata şi-a arogat dreptul de a creşte în mod arbitrar dobânda aplicată împrumutului acordat recurenţilor-reclamanţi.

Solicitarea recurenţilor a fost aceea ca instanţa să constate modalitatea abuzivă în care au fost redactate clauzele referitoare la dobândă, clauze în temeiul cărora banca a modificat după bunul plac dobânda aplicabilă împrumutului acordat nouă şi să dea eficienţă acordului de voinţă manifestat de recurenţi la încheierea contractului de credit cu privire la cuantumul dobânzii, dipunând ca acest cuantum să se aplice pe întreaga perioadă contractuală.

Consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit cererea reclamanţilor cu privire la dobândă şi că aceasta nu este o solicitare în sensul de a se interveni în contract, ci au cerut doar ca instanţa de judecată să pună în aplicare mecanismele legale create prin Legea 193/2000, iar în cazul în care avea să constate caracterul abuziv al clauzelor privind posibilitatea băncii de a modifica procentul de dobândă după criterii ştiute doar de creditoare, să dispună eliminarea acestora din contract. Ca o consecinţă a eliminării, să dea eficientă clauzei iniţiale în funcţie de care s-a aplicat dobândă la momentul încheierii convenţiei de credit.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, nu a dat efect instituţiei nulităţii, în ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară, legitimând practic prin soluţia pronunţată, clauzele declarate nule chiar de instanţă.

Prin soluţia pronunţată, instanţa a argumentat că "Sumele plătite însă în baza unei astfel de modificări a dobânzii nu pot fi restituite pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparenţă în modificarea dobânzii".

Aceste considerente prin care instanţa şi-a motivat soluţia de respingere a cererii reclamanţilor privind restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, contravin prevederilor derogatorii, care permit ca în cazul contractelor cu executare succesivă a unor obligaţii reversibile, să se dea eficienţă pricipiilor retroactivităţii efectelor nulităţii şi repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile referitoare la comisionul de acordare, considerând în mod neîntemeiat că acestea fac parte din obiectul principal al contractului, motiv pentru care este aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Pe parcursul ambelor faze procesuale intimata nu a făcut dovadă negocierii clauzelor contractuale, iar acestea pot fi supuse controlului caracterului de legalitate.

De asemenea, pentru a fi incidentă prevederea din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, este necesar, dar nu suficient, ca dispoziţiile contractuale contestate să aibă un limbaj uşor inteligibil.

Limbaj clar, apreciază recurenţii, înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate, aşa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că le-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociat aceste clauze cu reclamanţii.

În ce priveşte limbajul inteligibil, Înalta Curte a apreciat că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În acest sens, au făcut referire la concluziile la care a ajuns Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (Arpad Kasier împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75, arătând că:

"Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală ..., cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod chiar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului... la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze . . . . . . . . . ., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte".

Sub un alt aspect, în opinia recurenţilor, decizia atacată este nelegală din perspectiva invalidării apărărilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Instanţa de apel, consideră recurenţii, nu a ţinut cont de faptul că nominalismul monetar este o prevedere supletivă de drept comun naţional, nu de ordine publică comunitară.

Totodată, instanţa a dat o greşită interpretare a legii, apreciind în mod eronat că principiul tradiţional şi supletiv al nominalismului monetar din dreptul comun (art. 1578 C. civ. din 1864, art. 2.164 C. civ. din 2009) ar putea fi contrapus cerinţelor imperative transpuse în Legea nr. 193/2000 şi în Codul consumului (Legea nr. 296/2004) din reglementările europene (Directiva 93/13/CE) privind clauzele abuzive, care impun un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform cerinţelor bunei-credinţe.

Mai mult, şi în art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864 s-a reglementat încă de acum 150 de ani o excepţie de la principiul nominalismului monetar în cazul alterării valorii intrinseci a unor monede, obligaţia de restituire fiind pentru valoarea echivalentă, conform cerinţelor obiective ale bunei-credinţe contractuale şi ale echilibrului contractual.

Clauza de risc valutar, arată recurenţii, este o clauză contractuală de adeziune, care în mod evident nu a fost negociată în mod direct cu consumatorii, impunând practic ca restituirea împrumutului să se facă în franci elveţieni (CHF), indiferent de evoluţia cursului acestora faţă de moneda naţională la data plăţii.

Redând art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44 (devenit art. 45 după republicare), art. 47, devenit art. 48 la republicarea din 2008, art. 56 (devenit art. 57 la republicarea din anul 2008), art. 27 lit. a) şi lit. b) din Codul Consumului apreciază că informarea recurenţilor de către profesionist a fost sumară, înşelătoare, incompletă.

În speţă, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare (lipsă de transparenţă) asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internaţional ca francul elveţian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric faţă de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informaţională faţă de consumatori pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe obiective între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

Subliniază că nu au fost niciodată informaţi complet, corect şi precis de intimata C., în calitatea sa de profesionist.

Consideră ca fiind în prezenţa unui mecanism juridic care este utilizat pentru menţinerea valorii contractului în care părţile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului şi convin că la momentul plăţii, cursul care a fost avut în vedere la momentul acordării creditului va fi modificat, prin asumarea în întregime de către consumator a riscului valutar.

Acest mecanism nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deşi a acordat cu titlu de credit o sumă de bani în RON, s-a protejat exclusiv pe sine de o eventuală devalorizare a monedei, valorizându-şi practic creanţa prin raportarea acesteia la francul elveţian, cu consecinţa asumării exclusive a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Au solicitata admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. a fost acordat termen la 17 ianuarie 2020 pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 2 iulie 2019 a fost preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit pentru 17 ianuarie 2020 la data de 6 decembrie 2019.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 18 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Simpla nemulţumire a recurenţilor cu privire la faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei acestora nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

În mod greşit, recurenţii se prevalează de faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei în sensul că deşi, instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzei prin care banca şi-a atribuit dreptul de a modifica unilateral dobânda, aceasta a respins solicitările recurenţilor în ceea ce priveşte obligarea intimatei la restituirea sumelor de bani percepute în temeiul acestei clauze.

Argumentat şi legal motivat, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că sumele plătite în baza unei modificări a dobânzii nu pot fi restituite pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparenţă în modificarea dobânzii (deci nu se poate considera că trebuie păstrat nivelul dobânzii anterior modificării de către bancă, deoarece este vădit că voinţa părţilor a permis variaţia dobânzii), iar, pe de altă parte, instanţa nu poate fixa ea însăşi vreun nivel al dobânzii pentru perioada când dobânda a variat deoarece nu se poate substitui părţilor.

Este de necontestat că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Înalta Curte subliniază că potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei CJUE relevante, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Ulterior pronunţării hotărârii recurate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecinţele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecăţii, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, instanţa de judecată trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca, însă este de necontestat că în ceea ce priveşte înlocuirea clauzelor în discuţie, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Cum dreptul naţional nu conţine nicio normă care să permită stabilirea de către instanţă a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile, sunt legale atât soluţia, cât şi motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani percepute în temeiul clauzei referitoare la dobândă, clauză constatată de instanţa de prim control judiciar ca fiind abuzivă.

Nu în ultimul rând, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă, cu titlu de credit, se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiţii, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, astfel cum susţin recurenţii, ci uno ictu, cu executare dintr-o dată.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare şi restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare, subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, chiar dacă motivarea este succintă, instanţa de apel reţinând cu justeţe că termenul de "acordare" este suficient de clar pentru a demonstra care este serviciul prestat de bancă în contraponderea comisionului în discuţie, motivarea soluţiei urmează a fi completată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare, cu ocazia analizării criticilor aduse deciziei recurate.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa - şi anume acordarea creditului.

S-a apreciat cu justeţe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, comisionul în cauză nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, chiar denumirea comisionului relevând, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, nefiind necesară detalierea activităţilor

Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

În acest context, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Perceperea acestuia se datorează modalităţii în care banca a înţeles să ofere împrumutatului creditul în cauză, respectiv fără a include în dobândă şi costurile sale legate de acordare a creditului.

De asemenea, comisionul de acordare nu disimulează o dobândă, aceasta din urmă este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru activitatea de acordare a creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, iar prevederile O.U.G. nr. 50/2010, de care se prevalează recurentul, reglementau posibilitatea perceperii unui astfel de comision, fără a fi impusă detalierea în contracte a activităţilor prestate de bancă.

Cuantumul comisionului nu poate face însă obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Aşa fiind, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând greşita aplicare a normelor de drept material cu privire la caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, sunt nefondate.

Pe cale de consecinţă, în mod legal a fost respins şi capătul de cerere privind restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia, în aplicarea principiului "accesorium sequitur principale".

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel a constatat că, în speţă, clauzele referitoare la riscul valutar, contestate de reclamanţi, reflectă principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C. civ. din 1864, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestora.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu au făcut obiectul unei negocieri individuale clauzele în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii acestora din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate cu referire la riscul valutar, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 18 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 18 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2021.