CHF mortgage loan: Inapplicability of consumer protection law due to commercial use of loan proceeds

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 august 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa: să dispună stabilirea cursului de schimb valutar CHF-LEU, la valoarea de la semnării contractului de credit ipotecar nr. x, încheiat la data de 16.04.2008, între reclamanţi şi C. S.A, respectiv de 2,2876 RON pentru 1 CHF, curs care sa fie valabil pe toata durata contractului; să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor se plăteşte în moneda naţională în contractele dintre rezidenţi; să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale abuzive incluse în contractul de credit ipotecar nr. x, respectiv art. 1.3, lit. a), art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.5 şi să fie obligată pârâta la modificarea contractului de credit ipotecar în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive; să oblige pârâta la refacerea graficului de rambursare începând cu data semnării contractului de credit ipotecar nr. x, în care scadenţarul să cuprindă rate lunare compuse din 50% debit principal şi 50% dobânda şi care să ţină cont de eliminarea clauzelor abuzive din contractul de credit ipotecar şi recalcularea dobânzii; să oblige pârâta la recalcularea debitului principal, a dobânzilor şi a ratelor aferente prin raportare la cursul de schimb valutar CHF - LEU la data de 16.04.2008 şi prin raportare la noul grafic de rambursare în care ratele + dobânda sunt egale; să oblige pârâta la restituirea comisionului de acordare în cuantum de 5716 CHF reţinut de bancă la data acordării creditului ipotecar nr. x, în mod abuziv şi ilegal; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus rezultate din diferenţa de curs valutar; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate ca urmare a executării clauzelor considerate abuzive de către instanţă.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 50/2010, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.

Prin sentinţa civilă nr. 2332 din 12 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâta, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. a), art. 5.1 tezele a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a din contractul de credit nr. x/16.04.2008. A dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanţi cu titlu de comision de acordare în cuantum de 5716 CHF, la cursul BNR leu/CHF valabil la data plăţii. A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost admise apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A împotriva sentinţei civile nr. 2332 din 12 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că pe fond, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5.4 din contractul de credit, respectiv prevederea "În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat" şi a clauzei cuprinse în art. 5.5., în ce priveşte penalităţile stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% pe an pentru dobânda restantă.

A fost obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în plus în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive.

S-au respins ca neîntemeiate şi capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute în art. 1.3 lit. a) din contractul de credit şi respectiv obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au formulat cereri de recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. (actuala D.).

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în argumentarea cererii de recurs, reclamanţii A. şi B. au susţinut, în esenţă, că decizia recurată nu cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei, iar în cuprinsul hotărârii nu se regăseşte o suficientă motivare şi cercetare a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Arată că banca nu a respectat obligaţia de informare conform art. 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi Directiva 2008/48/CE iar clauzele care instituie obligaţia de a restitui creditul în moneda contractată CHF la cursul de schimb de la data achitării ratelor sunt abuzive în măsura în care plasează în sarcina consumatorului întregul risc valutar.

În ceea ce priveşte impreviziunea, în opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a omis a menţiona Decizia nr. 623/2016 prin care s-a reţinut că sub imperiul C. civ. din 1864, atât doctrina cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Pe cale de consecinţă, instituţia impreviziunii este aplicabilă şi în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum Curtea Constituţională a reiterat în decizia menţionată însă instanţa de apel s-a limitat la a aprecia neîntemeiat capătul de cerere privind îngheţarea cursului valutar CHF -LEU raportat la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte probatoriul administrat, apreciază că se impunea efectuarea unei expertize de specialitate care să facă o analiză asupra costurilor, or, această expertiză nu a fost admisă, în acest fel încălcându-se dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 pct. 1 din CEDO.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. (actuala D.) a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, iar în cadrul rejudecării pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010. Totodată, a solicitat suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969, 1584 şi 1578 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, pe care le-a nesocotit şi a apreciat că în speţă poate să pronunţe o hotărâre prin care să poată modifica substanţial obligaţiile intimaţilor în ceea ce priveşte plata sumelor de bani, în sensul modificării dobânzii.

A mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor având în vedere că reclamanţii din prezenta cauză nu au calitatea de consumatori în înţelesul prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010 şi Directivei 93/13/1993, faţă de împrejurarea că o parte din suma împrumutată a fost utilizată de împrumutat pentru creditarea societăţii E., firma la care reclamantul era asociat.

Mai mult decât atât, o parte din credit a fost contractat în vederea realizării unor investiţii în domeniul imobiliar, activităţi care se circumscriu noţiunii de fapte de comerţ în înţelesul art. 7 Codul comercial.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanţii au contractat împrumutul cu scopul de a finanţa o societate comercială şi de a realiza o investiţie imobiliară, iar nu pentru satisfacerea intereselor lor în calitate de consumatori privaţi, în opinia recurentei-pârâte, aceştia nu au calitatea de consumatori în sensul dreptului Uniunii Europene şi a Legii nr. 193/2000, şi pe cale de consecinţă nu pot avea calitate procesuală activă în prezentul dosar.

Recurenta apreciază că nu poate fi reţinută ca fiind abuzivă clauza contractuală privind dobânda variabilă având în vedere că reclamanţii au avut iniţiativa încheierii Contractului de Credit şi dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credite acordate de bancă iar dacă, în cursul discuţiilor legate de perfectarea Contractului de Credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanţii aveau posibilitatea să formuleze obiecţiuni sau să renunţe la a mai încheia orice convenţie cu Banca.

Cu toate acestea, Contractul de Credit a fost încheiat, iar reclamanţii în mod tendenţios, au înţeles să conteste legalitatea unor clauze la aproape 8 ani de la momentul când au contractat creditul, timp în care s-a folosit de banii împrumutaţi.

A susţinut recurenta că instanţa trebuie să dea prioritate textului art. 4 al Directivei 1993/13 CEE, care instituie obligaţia ca acele clauze privitoare la preţul unui serviciu (dobânda şi comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Pentru aceste motive, recurenta solicită instanţei de recurs să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, ce stabilesc trei condiţii a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credinţe; şi prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Condiţia clauzei nenegociate cu consumatorul nu este îndeplinită în explicitarea conceptului de "clauză care nu a fost negociată" menţionat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiaşi articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic "fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Recurenta-pârâtă consideră că prevederile clauzelor contestate de reclamanţi sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil), au fost însuşite de către împrumutat prin semnarea Contractului de Credit, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864 şi au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Astfel, părţile (pe de o parte Banca şi, pe de altă parte, împrumutatul) au cunoscut obligaţiile lor de la data încheierii Contractului de Credit, chiar dacă obligaţia reclamantului este una cu executare succesivă, prin urmare, părţile şi-au asumat riscul pe care îl implică derularea Contractului de Credit.

A mai precizat recurenta că nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate face obiectul analizei din punct de vedere al caracterului pretins abuziv, fiind necesar să i se recunoască creditorului, în orice situaţie, dreptul de a primi înapoi întreaga sumă împrumutată şi un preţ pentru suma respectivă pusă la dispoziţia împrumutatului pe o anumită perioadă.

Totuşi, indiferent de interpretarea care s-ar da noţiunii de clauze impuse, în niciun caz nu se poate considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiţii pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive, condiţia clauzei contrare bunei-credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ.

Cu referire la criteriul bunei-credinţe, recurenta a susţinut că instanţa trebuie să analizeze conduita sa prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, iar reclamanţii nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte criteriul echilibrului contractual, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noţiunea de "dezechilibru semnificativ", partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-1 priveşte sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Or, în cauza de faţă o astfel de dovadă nu a fost produsă, de altfel, o atare dovadă nici nu ar putea fi făcută, ţinând cont de împrejurarea că reclamanţii au cunoscut încă de la momentul încheierii Contractului de Credit termenii în care acesta urma să se deruleze.

Pentru argumentele dezvoltate, recurenta a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca stipulaţiile contractuale denunţate de către reclamanţi să fie considerate abuzive.

Prin întâmpinarea înregistrată la 2 noiembrie 2018, D. a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată la 14 noiembrie 2018, D. a adus la cunoştinţa instanţei că, la 22 octombrie 2018, a fost înregistrată la Registrul Comerţului schimbarea denumirii C. cu noua denumire D..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 martie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

La termenul de judecată din 18 octombrie 2019, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. (FOSTĂ C.), fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 6 decembrie 2019.

Totodată, prin încheierea din 18 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea formulată de petenta D. (FOSTĂ C.) de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă D. (FOSTĂ C.) împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, se pune problema stabilirii faptului dacă recurenţilor-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi în contractul de credit încheiat cu recurenta-pârâtă, le sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE privind protecţia consumatorilor.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Legislaţia privind protecţia consumatorilor reprezintă o legislaţie specială, a cărei aplicare trebuie subsumată doar situaţiilor în care se poate reţine o astfel de calitate, interpretarea extensivă a dispoziţiilor legislaţiei de protecţie fiind contrară scopurilor acesteia.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispoziţiile acestei legi numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000.

Definiţia consumatorului din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care arată că "prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale" exclude practic, prin enumerarea foarte vastă, pe care o face, activităţile lucrative (profitabile) de la aplicarea legislaţiei speciale.

În esenţă, pentru a ne afla în prezenţa unui consumator, trebuie pe de o parte, să fie vorba de o persoană fizică sau grup de persoane fizice, iar pe de altă parte, obiectul specific al contractului să fie utilizat în scop de consum.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu art. 2 lit. b) din Directivă este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Din practica constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine că pentru a verifica în ce măsură reclamantul este consumator, instanţa este chemată să analizeze, în raport de probatoriul administrat, care este în concret nevoia pe care reclamantul a avut să o acopere atunci când a intrat în raportul juridic contestat şi a contractat serviciul prestat de bancă.

Astfel, la paragraful 36 din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-410/11 s-a statuat că "numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională".

Tot în acest sens, sunt şi considerentele reţinute de CJUE în paragraful 16 al hotărârii pronunţate în cauza C-269/95, în sensul că pentru a stabili dacă o persoană acţionează în calitate de consumator, "trebuie să se aibă în vedere poziţia sa într-un anumit contract în raport cu natura şi finalitatea acestuia, iar nu situaţia sa subiectivă… Una şi aceeaşi persoană poate fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni".

De asemenea, la paragraful 23 al hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-110/14 s-a reţinut că "instanţa naţională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive, are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menţionate. Pentru a proceda astfel, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu…"

Tot în acest sens sunt şi hotărârile CJUE pronunţate în cauzele C-488/11 (paragraful 30) şi C-537/13 (paragraful 21).

În speţă, instanţa de apel nu a făcut o evaluare a calităţii reclamanţilor prin raportare la noţiunea de consumator, astfel cum este definită în norma internă şi în cea europeană, nu a acţionat în limitele de competenţă recunoscute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul directivei şi a legii naţionale de transpunere, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu, rezumându-se printr-o simplă frază să reţină că:

"în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, în mod corect, prima instanţă a apreciat că din probatoriul administrat nu a rezultat faptul că încheierea contractului s-a făcut în schimbul obţinerii unor sume de bani în vederea dezvoltării unei afaceri".

Or, nu se poate face abstraţie de faptul că o parte din suma împrumutată de către reclamanţi a fost utilizată de împrumutat pentru creditarea societăţii E., firma la care reclamantul era asociat şi, mai mult decât atât, o parte din credit a fost contractat în vederea realizării unor investiţii în domeniul imobiliar, activităţi care se circumscriu noţiunii de fapte de comerţ în înţelesul art. 7 Codul comercial, incident în cauză.

Ca atare, se poate concluziona că, instanţa de apel, dând o interpretare eronată prevederilor art. 341 C. proc. civ., a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât şi jurisprudenţa CJUE în materie, reţinând că recurenţii-reclamanţi au calitatea de consumatori şi că pot beneficia de dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor.

Recurenţii-reclamanţi nu au calitatea de consumatori, fiind evident că acest contract de împrumut nu poate fi considerat unul pentru nevoi personale, câtă vreme recurenţii au creditat cu o parte din suma împrumutată o societate, un profesionist, cu care s-a dovedit că recurentul-reclamant are o legătură funcţională, iar din cauza acestui fapt constatat (de ambele instanţe devolutive), recurenţii nu pot avea calitatea de consumatori şi nu pot beneficia de prevederile legale în materia privind protecţia consumatorilor.

Aşa fiind, sunt fondate criticile recurentei-pârâte sub aspectul lipsei calităţii de consumatori a recurenţilor-reclamanţi, motiv pentru care, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează ca, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., să admită recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, să caseze decizia atacată şi să trimită cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va ţine cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

În raport cu dezlegarea dată şi cu soluţia pronunţată, respectiv lipsei calităţii de consumatori a recurenţilor-reclamanţi, având în vedere că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000, toate celelalte critici ale recurentei-pârâte vizând aplicarea greşită a acestor prevederi, precum şi criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, ce vizează exclusiv încălcarea şi aplicarea greşită a legii privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, nu se mai impun a fi analizate, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (FOSTĂ C.) împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2021.