Scope of abusive clause review under Art. 1(2) of Directive 93/13 for currency risk clauses reflecting domestic civil law nominalism

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24.06.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x referitoare la dobândă, prin care s-a stabilit "o dobândă curentă revizuibilă, ce se acumulează zilnic începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate", "Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare aducând la cunoştinţa împrumutatului noua valoare a acesteia prin afişare la sediile băncii.

Rata dobânzii astfel modificată intră în vigoare de la data afişării"; art. 2 din Actul adiţional la contractul de credit nr. x încheiat la data de 12.07.2011 cu privire la modificările operate sub aspectul dobânzii curente variabile in sensul stabilirii unei marje fixe, de 7,11 puncte procentuale şi a unei rate a dobânzii curente variabile de 7,35 % (după expirarea perioadei de un an de la data încheierii actului adiţional - respectiv 12.07.2012, perioada pentru care rata anuala a dobânzii curente fixe este de 5,5%); art. 1.3 din Actul adiţional la contractul de credit nr. x încheiat la data de 13.11.2013 prin care au fost operate modificări sub aspectul elementelor componente al dobânzii, fiind stabilită o marjă fixa a băncii de 6,51 puncte procentuale si o rata a dobânzii curente de 6,59 %; art. 6.1 care stabileşte că "pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de administrare de 0,9 % ce va fi calculat prin aplicarea procentului la soldul creditului şi se va plăti pentru primul an de creditare la data scadenţei primei rate, iar pentru următorii ani de creditare la data scadenţei primei rate aferente anului, respectiv de creditare); să oblige pârâta la menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului - 17.04.2006 (de 2,6 puncte procentuale, determinată ca diferenţă între rata dobânzii - 4,9 pp şi valoarea indicelui de referinţă LIBOR de la acel moment - 2,3 p.p) şi a indicelui de referinţă LIBOR, actualizat periodic; să dispună restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor nule şi abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 17.04.2006 (data încheierii convenţiei de credit) - 12.07.2011 (data intervenirii actului adiţional), comision de administrare corespunzător perioadei 17.04.2006 (data semnării convenţiei de credit) - 12.07.2011 (data intervenirii actului adiţional), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective; să constate caracterul abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 5.4 teza finală care prevede că:

"Banca este mandatată, de împrumutat prin prezentul contract să efectueze, dacă este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de Împrumutat/Codebitor"; să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului (de 2,2165 RON/CHF), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului; să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5879 din 27 octombrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2548 din 15 februarie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând ivit conflictul negativ de competenţă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 113F din 4 aprilie 2016, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3751 din 17 iunie 2016, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza finală şi art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/17.04.2007; a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani reprezentând diferenţa dintre dobânda achitată şi dobânda de 4,9% pe an, corespunzător perioadei 17.04.2007-12.07.2011, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, de la data achitării lor, până la data plăţii efective; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2297 din 19 decembrie 2017, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii - reclamanţi A. şi B. şi apelanta - pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3751 din 17.06.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, sub un prim aspect reclamanţii subliniază că în doctrină a fost reţinut faptul că motivarea hotărârii judecătoreşti, ţine de esenţa acesteia şi este imperios necesară să fie înţeleasă şi acceptată de către părţi, trebuie de asemenea, să permită instanţei de control judiciar să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii.

Arată, în esenţă, că, deşi atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel au precizat motivele pentru care apreciază ca fiind abuzive clauzele contractuale a căror nulitate au solicitat-o, instanţa de apel a respins cererea acestora pe motiv că această "cerere a apelanţilor nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenţie a instanţei pentru a modifica clauzele contractuale".

Prin această soluţie, în opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, atât cu privire la comisionul de administrare, cât şi relativ la dobândă.

Consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu poate fi admisă contestarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra României.

Conform Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligaţiilor sale financiare viitoare.

Prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informaţională faţă de reclamanţi pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei credinţe.

În ceea ce priveşte stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, recurenţii consideră că se impune revizuirea efectelor contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

De asemenea, în susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii arată că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din contractul de credit să se facă în RON.

Cu referire la comisionul de administrare, apreciază că dispoziţiile contractuale sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei prestaţii a băncii, concret determinate sau, cel puţin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision.

Consideră că un astfel de comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului, precum şi la serviciile efectiv prestate de către bancă şi care ar putea justifica perceperea lui.

Totodată, caracterul clar şi inteligibil al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punctul de vedere al modului calcul al comisionului la care face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de către bancă în considerarea comisionului perceput.

În opinia recurenţilor, activitatea generică ce rezultă clar din denumirea unui atare comision şi anume "de administrare" nu justifică valoarea comisionului şi nici nu indică riscurile la care banca se expune şi care fac necesară plata sumelor datorate cu acest titlu.

Sub un ultim aspect, în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 referitor la dobândă, recurenţii-reclamanţi arată că Banca a înţeles să majoreze în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, prin majorarea dobânzii - marja băncii.

Or, nicăieri în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010 nu se permite majorarea dobânzii aplicabile - şi nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile. Astfel, această ordonanţă cu privire la dobânda aplicabilă - aşa cum a fost ea stabilită şi acceptată de părţi - prevede compunerea acesteia raportat la indicele de referinţă şi o marjă a băncii - marja care urmează să rămână fixă pe toata perioada de derulare a contractului.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 10 octombrie 2018 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 9 octombrie 2018, reclamanţii A. şi B. au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din Noul C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cererea de sesizare a fost înregistrată sub număr de dosar x/2015 şi a fost acordat termen la 7 noiembrie 2018.

La 7 noiembrie 2018 a fost acordat termen la 30 ianuarie 2019, pentru judecata unitară a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a cererii de recurs.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019 a fost preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit pentru 30 ianuarie 2020 la data de 15 februarie 2019.

Prin încheierea din 15 februarie 2019 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 27 din Noul C. proc. civ., în raport cu decizia nr. 52/18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petenţii B. şi A., în dosarul nr. x/2015.

Prin încheierea din 15 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, şi a fost acordat termen la 5 aprilie 2019 pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speţă, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă.

Simpla nemulţumire a recurenţilor cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor formulate de către aceştia nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate, cu atât mai mult cu cât recurenţii nu au arătat în concret în ce constă nemotivarea/motivarea contradictorie, conform motivului de casare invocat, rezumându-se a menţiona generic că:

"motivarea hotărârii judecătoreşti ţine de esenţa acesteia şi este imperios necesară să fie înţeleasă şi acceptată de către părţi, trebuie de asemenea, să permită instanţei de control judiciar să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii".

Criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisionul de administrare, riscul valutar, dobândă variabilă etc., critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Este de necontestat că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

În acest context, contrar susţinerilor recurenţilor, cu referire la modul de stabilire al dobânzii curente solicitat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că instanţa nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului, ci cel mult poate constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, care astfel nu mai produce efecte.

Înalta Curte subliniază că potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei CJUE relevante, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Ulterior pronunţării hotărârii recurate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecinţele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecăţii, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, instanţa de judecată trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca, însă este de necontestat că în ceea ce priveşte înlocuirea clauzelor în discuţie, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Înalta Curte subliniază că în varianta iniţială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, aşa încât în speţă, nu suntem în situaţia unei modificări contractuale prin libera voinţă a părţilor, ci în situaţia conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanţei.

Astfel, contractul de credit a fost modificat în privinţa dobânzii începând cu 12.07.2011 prin primul act adiţional încheiat în condiţiile O.U.G. nr. 50/2010; iar ca efect al acestei modificări nu mai poate fi dispusă restituirea prestaţiilor ulterior intervenirii actului adiţional, respectiv 12.07.2011 şi, totodată, nici modul de stabilire al dobânzii curente solicitate de reclamanţi nu se justifică.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, contrar susţinerilor recurenţilor, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reţinut în mod corect a reţiut de instanţa de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute de recurenţi, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Totodată, cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/leu, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de subliniat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa (respectiv costul acelor activităţi de monitorizare a creditului), noţiune ce nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

De asemenea, fiind indicat procentul de comision (0,9%), modalitatea de calcul (la soldul creditului) şi scadenţa (anual), este de necontestat că această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

În acest context, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Aşa fiind, s-a reţinut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, reclamanţii deţinând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestui comision, încă de la momentul încheierii contractului, iar motivele perceperii lui, cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, rezultă cu uşurinţă, atât din denumirea sa, cât şi din cuprinsul clauzei în discuţie:

"pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi pentru monitorizarea de către bancă a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de împrumutat în baza contractului de credit".

Nu în ultimul rând, susţinerile privind lipsa negocierii clauzei referitoare la comisionul de administrare, aspectele legate de existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2021.