Territorial Jurisdiction for Labor Disputes Brought by Court and Prosecution Office Clerks: Application of Derogatory Forum Rules Under Civil Procedure Code Article 127

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 17 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., personal auxiliar de specialitate şi conex, precum şi tehnician criminalist în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, au formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâţilor la: recunoaşterea şi plata drepturilor salariale cu includerea unui spor la salariul de bază de 25%, corespunzător nivelului maxim de secretizare (strict secret) pe care îl deţin în exercitarea funcţiei cu acces la informaţii clasificate, în condiţiile legii; plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat de la data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv 30 iulie 2020, şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârât sau apariţia unei modificări legislative, precum şi pentru viitor, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilităţii sumelor până la data plăţii efective a drepturilor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, dispoziţiile art. 253 alin. (1) şi (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii; Decizia nr. 685 din data de 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 594 din data de 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din data de 15 noiembrie 2016, Decizia nr. 667 din data de 9 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din data de 19 ianuarie 2017, Decizia nr. 318 din data de 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din data de 23 iulie 2019, prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 46 din data de 15 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acordarea sporului de confidenţialitate judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din data de 16 iulie 2009.

Prin sentinţa nr. 1580 din 19 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că acţiunea are ca obiect obligarea angajatorilor la plata unor drepturi salariale, pentru care competenţa materială aparţine tribunalului - secţiile ce judecă litigii de muncă.

Evocând dispoziţiile art. 231, art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul Muncii, art. 266 din Codul Muncii, precum şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalul a apreciat că aceste din urmă dispoziţii sunt aplicabile în cauză în ceea ce priveşte competenţa teritorială, fiind o dispoziţie dintr-o lege ce are caracter special faţă de dispoziţiile Codului muncii ce constituie legea generală în materia dreptului muncii şi derogatorii de la aceasta, cu atât mai mult cu cât au intrat în vigoare ulterior dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, modificându-le implicit.

Aşadar, instanţa a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile în cauză, reclamanţii aveau un drept de opţiune între două instanţe, respectiv, între tribunalul în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul şi cel în care era situat locul lor de muncă.

A mai arătat că reclamanţii nu invocă şi nu dovedesc că au domiciliul în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa, iar locul de muncă al reclamanţilor este situat în Municipiul Iaşi, deci în circumscripţia Tribunalului Iaşi.

Instanţa a mai reţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., referitoare la competenţa facultativă, de vreme ce reclamanţii sunt personal auxiliar de specialitate şi conex la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi. Cu toate acestea, a constatat că nici aplicarea acestor dispoziţii legale nu atrage competenţa teritorială a Tribunalului Dâmboviţa.

Aşadar, instanţa a reţinut că, întrucât reclamanţii funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, aceştia nu pot sesiza instanţa competentă potrivit dreptului comun în materie, respectiv, Tribunalul Iaşi, iar Tribunalul Dâmboviţa nu se află în circumscripţia uneia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care aceştia îşi desfăşoară activitatea, conform art. 127 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3), raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale în soluţionarea prezentei cauze, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia competentă să soluţioneze conflicte de muncă şi asigurări sociale, căruia i-a înaintat dosarul spre competentă soluţionare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă la 7 iulie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

La primul termen de judecată din 22 noiembrie 2021, Tribunalul Neamţ a dispus amânarea cauzei la 14 martie 2022, în vederea verificării competenţei sale, sens în care a dispus emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi cu solicitarea de a comunica situaţia fiecărui reclamant privind locul de muncă, perioada de încadrare pe funcţia locului de muncă şi pentru a se face dovada că aceştia fac parte din structura de securitate sau că deţin certificat ORNISS.

La termenul din 14 martie 2022, instanţa a constatat că au fost comunicate relaţiile solicitate şi, în temeiul art. 131 C. proc. civ., a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a reţinut cauza în pronunţare pe această excepţie.

Prin sentinţa civilă nr. 543 din 14 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Neamţ a reţinut că prezentul litigiu are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamanţii solicită, în contradictoriu cu pârâţii, obligarea acestora din urmă la plata unor drepturi băneşti despre care afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi salariale. Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de dispoziţiile art. 248-art. 253 din Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

De asemenea, a evocat dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 216 din acelaşi act normativ, precum şi dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, reţinând că Legea nr. 310/2018 a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea, dispoziţiile aplicându-se în mod corespunzător şi grefierilor.

În speţă, a arătat că reclamanţii fac parte din personalul auxiliar de specialitate şi conex (grefieri şi şoferi) din cadrul Parchetelor de pe lângă de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi, unul dintre reclamanţi fiind tehnician criminalist în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, astfel încât, în opinia Tribunalului Neamţ, competenţa de soluţionare a cererii aparţine, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul sau locul de muncă.

Reţinând că reclamanţii nu îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze cauza sau la o instanţă inferioară acesteia, în speţă, Tribunalul Neamţ a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

În aceeaşi ordine de idei, a mai arătat că, în speţă, nu este aplicabilă nici teza prevăzută de art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., întrucât aceasta are în vedere numai ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, iar în această pricină pârâţii sunt parchete de pe lângă instanţe, astfel încât, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens, dispoziţia legală mai sus amintită nu se aplică prin analogie şi parchetelor de pe lângă instanţe.

A mai subliniat faptul că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., privind competenţa facultativă, sunt norme juridice de excepţie, motiv pentru care sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie în raport de art. 10 C. civ.

Raportat la aceste considerente, Tribunalul Neamţ a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, ca instanţă competentă material în circumscripţia căreia se află locul de muncă al reclamanţilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la 24 martie 2022, sub număr de dosar x/2022

La primul termen de judecată din 4 aprilie 2022, cauza a fost amânată pentru termenul din 2 mai 2022, în vederea refacerii procedurii de citare cu anumiţi pârâţi, termen la care instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a reţinut cauza în pronunţare pe această excepţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1004/2022 din 2 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în temeiul art. 132 C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale (facultative), invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ. Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, iar, în temeiul art. 134 C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că reclamanţilor le sunt aplicabile dispoziţiile derogatorii în materie de competenţă teritorială de la art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., aspect clarificat prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În acest sens, a arătat că, prin decizia mai sus amintită, instanţa supremă a statuat că art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti, sens în care a reprodus argumentele avute în vedere de Înalta Curte prin hotărârea mai sus amintită.

Prin urmare, Tribunalul Iaşi a reţinut că, în speţa de faţă, reclamanţii nu puteau sesiza instanţa competentă conform art. 269 alin. (1) Codul muncii şi art. 208, 210 din Legea nr. 62/2011, deoarece, prin excepţie de la aceste norme imperative, sunt obligaţi să sesizeze unul din tribunalele aflate în circumscripţia teritorială a oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu Curtea de Apel Iaşi. Raportat la faptul că prima instanţă sesizată s-a declarat necompetentă şi a dispus declinarea către Tribunalul Neamţ, învestind în această manieră una dintre instanţele competente, Tribunalul Iaşi a apreciat că revine Tribunalului Neamţ competenţa de soluţionare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 23 mai 2022, sub număr de dosar x/2022

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., ivit între cele trei instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Acţiunea introductivă are ca obiect plata unor drepturi băneşti de natură salarială.

Faţă de obiectul acţiunii, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, raportat la art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competenţa materială revine în primă instanţă tribunalului.

În determinarea competenţei teritoriale, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi grefierilor, cu menţiunea că, potrivit Deciziei nr. 7/2016 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, noţiunea de "grefier" din cuprinsul art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. trebuie interpretată ca referindu-se şi la personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti.

Aşadar, prin decizia mai sus amintită, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte a statuat faptul că, de vreme ce art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. nu distinge între grefierii din cadrul instanţelor şi cei din cadrul parchetelor, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. se aplică în egală măsură grefierilor de la instanţe şi celor de la parchete.

În speţă, unii dintre reclamanţi deţin funcţia de personal auxiliar de specialitate şi personal conex în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.

În raport de domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor, competenţa teritorială ar aparţine Tribunalului Iaşi, dar având în vedere că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, în cauză, competenţa teritorială este determinată în condiţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 127 alin. (3) din Cod, în acord cu interpretarea dată textului de lege prin recursul în interesul legii.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sunt de ordine publică, în sensul că un grefier care are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, este obligat să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate, iar, în caz contrar, instanţa va putea invoca şi din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei revine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi competentă, potrivit legii.

De vreme ce Curtea de Apel Bacău, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Neamţ, este una dintre curţile de apel aflate în vecinătatea Curţii de Apel Iaşi, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Iaşi, rezultă că Tribunalul Neamţ este competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3), raportat la art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2022.