Negative conflict of jurisdiction in labor dispute resolved under Article 210 Law No. 62/2011 plaintiff’s option between domicile and workplace courts

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 5 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Regional de Oncologie Iaşi, solicitând obligarea acestuia la stabilirea şi plata salariului de bază pentru funcţia de economist II la momentul angajării şi economist II în prezent, în conformitate cu Anexa numărul VII, art. 1 din Legea nr. 153/2017, precum şi la plata diferenţelor salariale cuvenite de la data încadrării greşite, respectiv 21 februarie 2018, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plata şi până la data plăţii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi Anexa nr. VII din Legea nr. 153/2017.

Pârâtul Institutul Regional de Oncologie a formulat întâmpinare, arătând că salariaţii TESA sunt remuneraţi conform Anexei VIII din Legea nr. 153/2017.

La primul termen de judecată, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 2593/2021 din 23 noiembrie 2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi, în consecinţă, a declinat în favoarea Tribunalului Neamţ competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Regional de Oncologie.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut faptul că, în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ., cererile adresându-se instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

S-a mai arătat că aceste dispoziţii legale constituie o derogare de la regula generală prevăzută de C. proc. civ., creându-se salariatului o facilitate, întrucât de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul.

Cu privire la aceste aspecte, instanţa a făcut trimitere şi la Decizia nr. 945 din 07.07.2011 a Curţii Constituţionale a României din care a reprodus anumite considerente apreciate ca fiind relevante.

În continuare, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind în primă instanţă Tribunalului Neamţ.

Raportat la considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat în favoarea Tribunalului Neamţ competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ , secţia I civilă şi de contencios administrativ la 22 decembrie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 678/2022 din 14 aprilie 2022, Tribunalul Neamţ a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Regional de Oncologie Iaşi, având ca obiect drepturi băneşti, în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Neamţ şi Iaşi, a suspendat din oficiu judecata şi a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, în analiza excepţiei, instanţa a reţinut, sub un prim aspect, dispoziţiile art. 131 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., iar, în privinţa competenţei materiale, a reţinut că aceasta revine tribunalului, în considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. (1) Codul muncii, art. 208 din Legea nr. 62/2011 şi art. 95 pct. 1 din C. proc. civ.

De asemenea, a mai evocat dispoziţiile art. 266, 267, 269 din Codul muncii, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea dialogului social nr. 62/2011, precum şi prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit cărora, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă, se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.

Prin urmare, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, Tribunalul a reţinut că, din coroborarea prevederilor art. 210 şi 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care completează dispoziţiile art. 269 din Codul muncii - la care s-a făcut trimitere de către Tribunalul Iaşi, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde îşi are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia

Cum locul de muncă al reclamantei este în localitatea Iaşi, judeţul Iaşi, raportat la dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, instanţa de conflict a apreciat că Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a fost în mod legal învestit cu soluţionarea cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 6 mai 2022, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Neamţ - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul angajator, obligarea acestuia la stabilirea şi plata salariului de bază pentru funcţia pe care reclamanta a fost angajată, precum şi la plata diferenţelor salariale cuvenite de la data încadrării greşite, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 153/2017.

Totodată, potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată şi înscrisurilor ataşate în susţinerea cererii, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, domiciliul reclamantei era în satul Plăieşu/comuna Timişeşti, judeţul Neamţ.

Din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, motiv pentru care, în cauză, devin incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opţiune, însă numai în ceea ce priveşte tribunalele în a căror circumscripţie se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

De asemenea, potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de tribunal.

Cu toate că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepţie de la această regulă, în sensul că:

"cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu acelaşi obiect şi faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de data formulării acţiunii, respectiv 5 iulie 2021, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

În altă ordine de idei, deşi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opţiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanţe determinate de legiuitor. Deci, aceste prevederi legale consacră o competenţă teritorială alternativă de ordine publică, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei serveşte cel mai bine protejării drepturilor şi intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanţa (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamantul are un drept de opţiune numai între tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul şi cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.

În cauza de faţă, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iaşi, coroborate cu menţiunile din cererea de chemare în judecată, raportul de muncă al reclamantei se desfăşoară pe raza judeţului Iaşi, iar domiciliul reclamantei este în satul Plăieşu/comuna Timişeşti, judeţul Neamţ.

Prin urmare, atât Tribunalul Iaşi, cât şi Tribunalul Neamţ erau deopotrivă instanţe competente în soluţionarea cauzei, reclamanta având alegerea între acestea două.

Cum opţiunea reclamantei între instanţele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat, aceasta a învestit în mod legal Tribunalul Iaşi, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2022.