RCA insurance indemnity: Late payment penalties under CSA Order 5/2010 start only upon receipt of final judgment, not from civil intervention

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 2 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. - prin SUCURSALA SUCEAVA, cu citarea, şi a intervenientului forţat C., solicitând instanţei: obligarea pârâtei B. - Sucursala Suceava, la plata următoarelor sume, cu titlu de despăgubiri: I. daune materiale: 50.000 RON, constând în cheltuielile pe care le-am făcut pe timpul spitalizării şi ulterior pentru recuperare până la această dată, şi în continuare până la data încetării stării de necesitate, precum şi diferenţa de salariu pentru perioada concediului medical de 240 zile; II. daune morale: 500.000 Euro, constând în suferinţa pe care am trăit-o şi expresia "urmărilor" negative cu care am rămas pentru tot restul vieţii; III. penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi, aferente despăgubirilor, de la data de 18.02.2013 şi până Ia data achitării efective a daunelor, în conformitate cu prevederile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 datorită neîndeplinirii de către asigurătorul RCA a obligaţiilor prevăzute de art. 36 şi art. 38 din acelaşi act normativ; IV. dobânda legală aferentă despăgubirilor, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 13/2011 şi cele ale vechiul C. civ., în măsura în care instanţa va respinge capătul III al cererii noastre; V. despăgubiri periodice lunare în cuantum de 800 RON pe lună începând cu data accidentului din 3.09.2011 şi până la încetarea stării de necesitate; VI. cheltuielile de judecată suportate în interesul obţinerii despăgubirilor prevăzute de lege pentru urmările accidentului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., art. 148 şi urm., art. 194 şi urm. C. proc. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 283 din 11.10.2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. prin Sucursala Suceava şi intervenienta C.; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 19.841 RON reprezentând daune materiale şi suma de 240.000 RON reprezentând daune morale; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra debitului începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata efectivă a despăgubirilor şi a respins restul pretenţiilor formulate ca neîntemeiate.

3. Hotărârea recurată

Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 59 din 27 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a admis în parte apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 283 din 11 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, intimată fiind intervenienta C., în sensul că a schimbat în parte dispoziţia referitoare la penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi datorate pentru daunele materiale, în sensul că acestea se vor calcula începând cu data de 18.02.2013 până la plata efectivă; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta B. - prin Sucursala Suceava, împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cât şi pârâta B.-prin SUCURSALA SUCEAVA, solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea rejudecării, în limitele casării deciziei; cu obligarea recurentului- reclamant la plata tuturor cheltuielilor ce se vor ocaziona cu prezenta cale de atac.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

În susţinerea motivelor de recurs invocate, după prezentare parcursului judiciar al cauzei, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că acordarea penalităţilor de întârziere este întemeiată şi se impune ca instanţa, în rejudecare, să dispună aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 37 din Ordinul C.S.A. şi cu privire la daunele morale ce urmează a fi stabilite.

În ceea ce priveşte daunele morale, recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 1391 C. civ. şi art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 şi nu a motivat dispoziţia de a respinge solicitarea apelantului de a se dispune majorarea daunelor morale.

După o prezentare detaliată a situaţiei de fapt, a suferinţelor suportate de reclamant în urma accidentului, a tratamentelor medicale, a leziunilor medicale a actelor ce dovedesc afecţiunile rămase şi a tratamentelor care trebuiesc urmate, recurentul-reclamant susţine că în mod eronat s-a motivat că nu există acte medicale care să ateste obligativitatea urmării unui tratament recuperator.

Recurentul-reclamant susţine că, deşi a motivat detaliat elementele ce justificau majorarea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel nu a motivat în nici un fel considerentele pentru care a respins apelul sub acest capăt de cerere.

În opinia recurentului-reclamant instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre legală prin respingerea cererii de acordare a daunelor materiale dovedit şi a despăgubirilor periodice solicitate, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

La rândul său, întemeindu-şi calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă, după prezentarea detaliată a situaţiei de fapt şi a criticilor privind reţinerile instanţei de fond, în argumentarea motivelor de recurs invocate, a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată nu este motivată în ceea ce priveşte modul de stabilire a indemnizaţiei de daune morale, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că motivarea expusă este în discordanţă, atât cu ceea ce s-a cerut prin acest motiv de apel, cât şi cu hotărârea dată, fiind greşit interpretate dispoziţiile art. 49 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Recurenta-pârâtă consideră că nerespectarea unor valori ale despăgubirii, în concordanţă cu practica instanţelor de judecată, în materie, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale de prima instanţă şi o interpretare greşită a acestora de instanţa de apel.

În opinia recurentei-pârâte instanţa de apel a stabilit în mod greşit termenul de curgere a penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere începând cu data de 18.02.2013, până la plata lor efectivă, deoarece prin documentele depuse la data de 18.02.2013, nu se poate stabili nici cuantumul pretenţiilor, nici răspunderea celor implicaţi şi nici condiţia stabilirii răspunderii.

În acest context recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 şi apreciază că termenul de curgere a penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere se calculează conform art. 37 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, după expirarea termenelor de la art. 36.

Recurenta-pârâtă susţine că, deşi obligaţiile legale au fost îndeplinite de asigurator, întocmai şi imediat după stabilirea prin decizia penală definitivă a vinovăţiei asiguratei, păgubitul nu a dat curs acestei oferte, care conţinea şi acoperirea daunelor materiale la care ne-a obligat prima instanţă şi asupra cărora a dispus aplicarea de penalităţi instanţa de apel.

În opinia recurentei-pârâte consideraţia instanţei de apel referitor la impunerea de penalităţi împotriva asiguratorului, în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, reprezintă o eronată interpretare a prevederilor art. 36 din acelaşi act normativ.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu consecinţa înlăturării din dispozitivul acesteia a obligaţiei privind plata de penalităţi de întârziere, pentru daunele materiale, începând cu data de 18.02.2013.

5. Apărările formulate în cauză

În termen de 30 de zile de la data comunicării cererilor de recurs, recurentul- reclamant A. şi recurenta- pârâtă S.C. B.- prin Sucursala Suceava au depus, fiecare, întâmpinare la recursul celeilalte părţi, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului celuilalt recurent, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

II. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

III. Procedura de filtrare a recursurilor

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor iar prin încheierea din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus punct de vedere în scris la raport.

Prin încheierea din 1 aprilie 2021, au fost respinse excepţiile nulităţii recursurilor, invocate de recurentul- reclamant şi de recurenta- pârâtă, prin întâmpinări, şi recursurile au fost admise în principiu, fiind acordat termen pentru judecata acestora pe fond, la data de 27 mai 2021.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat, deopotrivă, de către ambele părţi- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reţine că este nefondat, urmând a fi analizat prin considerente comune, după cum urmează:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susţin recurentul- reclamant şi recurenta- pârâtă.

De altfel, Înalta Curte mai reţine că, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei date, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de apelantă şi şi-a prezentat argumentele care au justificat soluţia sa.

Împrejurarea că recurentul-reclamant şi recurenta- pârâtă nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susţin aceştia, şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse.

Instanţei de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligaţiei de motivare în expunerea considerentelor care susţin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară şi convingătoare, reţinându-se că, nu se poate nega suferinţa ce a fost pricinuită reclamantului, însă cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speţă a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă.

În realitate, societatea recurentă-pârâtă şi, respectiv, recurentul-reclamant susţin, fără temei, faptul că hotărârea instanţei de apel este nemotivată în încercarea de a obţine o diminuare/majorare a cuantumului daunelor morale, tinzând, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte a constatat că decizia Curţii de Apel Suceava răspunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanţe răspunzând argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind, astfel, identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Analizând, în continuare, recursurile, în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recurent- reclamant A. critică decizia atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţa de apel, în ce priveşte daunele morale stabilite, considerând că instanţa de apel nu a aplicat corect prevederile art. 1391 C. civ. şi art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 şi, deopotrivă, apreciază că acordarea penalităţilor de întârziere este întemeiată, impunându-se ca instanţa de judecată, în rejudecare, să dispună aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Critica este nefondată.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral. Aşadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată, include o doză de aproximare, dar are la bază o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Din această perspectivă, în vederea acordării daunelor morale, Înalta Curte reţine că în mod corect a argumentat instanţa de apel că în lipsa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea trebuie stabilite de instanţa de judecată în raport cu consecinţele negative suferite de victime, importanţa valorilor lezate, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, în ce măsură le-au fost afectate situaţia familială, socială şi profesională.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurentul-reclamant îl consideră insuficient, ori, dimpotrivă, recurenta-pârâtă, împovărător şi prea mare, Înalta Curte reţine că spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentului-reclamant urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferinţă suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Criticile formulate de recurenţi sunt nefondate, având în vedere că prin considerentele deciziei, instanţa a argumentat soluţia de acordare a despăgubirilor morale, soluţie în sprijinul căreia a avut în vedere consecinţele suportate de reclamant în plan personal, social şi psihologic şi, nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat, de asemenea, pe cale jurisprudenţială.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a-şi păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terţa persoană păgubită.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se ţină cont de importanţa valorilor morale lezate şi de tulburările care au afectat calitatea vieţii reclamantului pe o perioadă de timp îndelungată. Totodată, s-a avut în vedere faptul că acordarea unor sume de bani cu titlu de daune morale nu poate fi disociată de contextul economic şi social în care părţile vătămate se află, ţinând cont de faptul că aceasta nu trebuie să reprezinte o sursă de modificare substanţială a nivelului de trai, în caz contrar scopul avut în vedere de către legiuitor pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale putând fi deturnat de la finalitatea sa.

Nu există limite minime sau maxime cu privire la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimelor, legiuitorul lăsând posibilitatea instanţelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ţinând cont de criteriile jurisprudenţiale: vârsta victimei, natura şi intensitatea leziunilor, consecinţele negative fizice, psihice şi sociale, posibilităţile de recuperare, existenţa prejudiciului estetic, etc.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate în cauză, însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat la o evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

În acest sens, curtea de apel a aplicat la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, rezultată din ansamblului probator administrat, criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de situaţii, consacrate de jurisprudenţa din România, în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilind cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale.

În mod constant, prin jurisprudenţă, s-a decis că daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Pe de altă parte, referitor la daunele morale solicitate ca urmare a unor accidente de circulaţie, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au avut victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Aşadar, un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Pe de altă parte, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică, procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor privată, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Este o certitudine faptul că leziunile cauzate persoanei vătămate şi intervenţiile chirurgicale suferite de aceasta în vederea recuperării sale au produs o suferinţă fizică şi psihică considerabilă şi au împiedicat-o să-şi desfăşoare viaţa cotidiană în aceleaşi condiţii ca şi înainte de accident.

Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a avut în vedere criteriile de apreciere a daunelor morale, aşa cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi europene şi în doctrină, cu trimitere la dispoziţiile legale mai sus citate. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza unui accident de circulaţie, care sunt vătămările produse acestora, instanţa făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de faţă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanţa de apel a analizat toate motivele şi argumentele invocate de părţi, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care conduc la soluţia pronunţată, iară motivele reţinute nu sunt contradictorii. Hotărârea pronunţată răspunde exigenţei impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale şi de a examina efectiv aspectele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, susţinerea unei aplicări eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Ordinului CSA nr. 5/2010, este lipsită de fundament.

În speţă, chiar dacă în considerentele hotărârii nu s-a specificat, în mod concret, Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, din întreaga argumentare a soluţiei se observă faptul că instanţa de apel a avut în vedere criteriile stabilite de art. 49 din acest ordin.

Astfel, Curtea de Apel Suceava a considerat ca fiind rezonabilă suma acordată de către prima instanţă, cu titlu de daune morale, pentru a compensa suferinţele pe care reclamantul le-a încercat.

Penalităţile de întârziere solicitate de recurentul-reclamant, atât la pretenţiile de despăgubiri morale, cât şi cele materiale, corect a statuat instanţa de apel că nu pot fi acordate. În cauză, se impune a se avea în vedere că, pentru neachitarea la termen a despăgubirilor cuvenite, dispoziţiile legale impun un regim juridic special, derogator de la norma dreptului comun, şi aceste dispoziţii sunt incidente strict în cazul în care asigurătorul se face vinovat de neachitarea în termen a despăgubirilor, în conformitate cu prevederile art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul- reclamant A., ca nefondat.

Referitor la acordarea penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, aferente sumelor pretinse cu titlu de daune materiale, de la momentul constituirii de parte civilă în dosarul penal, până la data plăţii efective, Înalta Curte va reţine prevederile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010, potrivit cărora "despăgubirea se plăteşte de către asiguratorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurator, sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Rezultă, aşadar, că penalităţile de întârziere nu pot fi acordate, astfel cum se întâmplă în situaţia unui caz clasic de răspundere civilă delictuală, de la data producerii faptei ilicite, ori a constituirii de parte civilă în procesul penal- cum greşit a apreciat instanţa de apel, ci doar de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, motiv pentru care, Înalta Curte reţine întemeiat acest motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă.

Astfel, situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată prin prevederile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

În cauza dedusă judecăţii, despăgubirea cuvenită recurentului- reclamant, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei B.- Sucursala Suceava, în calitate de asigurător RCA, context în care penalităţile de întârziere reglementate de ordinul amintit nu pot fi acordate decât după împlinirea termenului de 10 zile de la data la care recurenta-pârâtă, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta, întrucât, numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite recurentului- reclamant, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci, într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare. Rezultă că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Înalta Curte reţine că, sub aspectul regimului juridic, penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate, au un pronunţat caracter sancţionator aferent refuzului la plată, însă sancţiunea plaţii unor penalităţi de întârziere poate fi aplicată numai dacă există o culpă în întârzierea plăţii despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil.

Or, abia în cadrul dosarului pendinte, urmează să se verifice şi să se determine dacă sunt întrunite condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport de faptul generator al consecinţelor negative suferite de reclamanţi.

Întrucât stabilirea despăgubii cuvenită reclamantului a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurator RCA, ca urmare a producerii riscului asigurat, Înalta Curte reţine că, în aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010, penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aşa fiind, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, aceea potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Pentru considerentele expuse, reţinând, astfel, incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta B. - prin Sucursala Suceava, va dispune casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 283 din 11 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în ceea ce priveşte data de la care se calculează penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi, datorate pentru daunele materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. - prin SUCURSALA SUCEAVA împotriva deciziei nr. 59 din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată, şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 283 din 11 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în ceea ce priveşte data de la care se calculează penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi, datorate pentru daunele materiale.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 59 din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2021.