Insurance indemnity calculation based on actual value at risk event versus replacement value; no exculpation for insured's negligence without insurer's verification

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 16.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să fie obligată la plata sumei de 270.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 C. civ., art. 2199-2206 C. civ., art. 2214-2217 C. civ., Legea nr. 172/2004.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 791, pronunţată la data de 12.11.2018, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., neacordând cheltuieli de judecată.

Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 936/A din 11 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul formulat de apelanta- pârâtă C. S.A.; a admis apelul formulat de apelanţii- reclamanţi A. şi S.C. B. S.R.L.; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să le achite reclamanţilor sumele de 29.482,49 euro şi 135.140 euro cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată în primă instanţă constând în: 11.153,60 RON taxă judiciară de timbru, 13.650 RON onorarii experţi, 6.000 RON onorariu avocaţial; a obligat intimata să le achite apelanţilor cheltuieli de judecată în apel constând în: 5.576,80 RON taxa judiciară de timbru, 4.900 RON onorariu expert, 2.000 RON onorariu avocaţial.

II. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanţei de apel, care să aibă ca şi consecinţă majorarea despăgubirilor acordate acestora pentru bunurile mobile distruse de la suma de 29.484,49 Euro acordată prin decizia atacată, la suma de 62.566,62 Euro apreciată de recurenţii- reclamanţi ca fiind întemeiată; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în faza de recurs, cât şi pârâta C. S.A., Bucureşti, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, şi casarea în tot a hotărârii recurate.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii- reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel ca nelegală, sens în care, au invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală - în parte - deoarece, instanţa de apel deşi a făcut o corectă apreciere a stării de fapt deduse judecaţii, a probelor administrate in cauza si a normelor de drept incidente in speţa - a aplicat in mod greşit prevederile art. 1270 noul C. civ., în ceea ce priveşte modul de cuantificare al despăgubirii cuvenite reclamanţilor pentru bunurile mobile distruse prin incendiu.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că pentru a aprecia cuantumul daunelor ce li se cuvin pentru bunurile mobile distruse, instanţa a avut in vedere expertiza de specialitate administrata in cauza care a stabilit doua valori: o prima valoare de 52.971,11 euro reprezentind valoarea de nou a bunurilor (fara TVA); valoarea de 29.482,49 euro reprezentind valoarea reala (afectata de uzura) a bunurilor (fara TVA);

Raportându-se la aceasta expertiza necontestata de către parti, instanţa de apel a apreciat ca reclamanţilor li se cuvine o indemnizaţie de despăgubire pentru aceste bunuri in cuantum de 29.482,49 euro, aceasta suma reprezentind pierderea patrimoniala, respectivul cuantum fiind in concordanta cu valoarea bunurilor la data distrugerii lor.

S-a arătat că, la prima vedere raţionamentul instanţei este unul logic si corect, insa s-a solicitat a se avea in vedere faptul ca, la încheierea poliţei de asigurare, a convenit cu intimata ca in situaţia in care va avea loc o distrugere/degradare a bunurilor mobile din imobilul asigurat - in limita a 70.000 euro - aceasta sa îi achite cu titlu de indemnizaţie de despăgubire valoarea de inlocuire a bunurilor mobile distruse (VD si nu valoarea reala a acestora VR (adică valoarea bunurilor afectata de uzura).

In acest sens s-a solicitat a se avea in vedere Poliţa de asigurare seria x nr. x - "Linia de asigurare 1 Bunuri" - şi prevederile art. 1.2.32. lit. i) din condiţiile de asigurare 08.06.01. W.002.0. E care fac parte integranta din poliţa, situaţie în care despăgubirea cuvenita pentru bunurile mobile este: 52.871,11 EURO x 19 % (TVA) = 62.916,62 EURO; din aceasta despăgubire se scade franşiza de 350 EURO conform prevederilor poliţei (fransiza 0,5% x suma asigurata) şi rezultă (62.916,62 EURO - 350 EURO) 62566,62 EURO; aceasta fiind despăgubirea cuvenita pentru bunurile mobile conform expertizei si condiţiilor de asigurare, s-a susţinut.

In fapt, au arătat recurenţii-reclamanţi, încă de la încheierea poliţei de asigurare fiecare asigurat de acest gen poate opta intre a primi in caz de dauna valoarea reala a bunului distrus (adică valoarea bunului afectat de uzura) sau valoarea de nou (adică o despăgubire care sa-i permită in caz de dauna sa-si achiziţioneze un bun similar nou, valoare care sa inglobeze toate taxele -de orice natura.

Aceasta este "invoiala" părţilor contractante şi face parte din riscul contractului, dar la incheierea acestuia in cazul in care asiguratul alege ca in situaţia in care are loc o dauna sa incaseze pentru bunurile mobile valoarea de inlocuire a acestora - prima de asigurare aferenta acestui tip de despăgubire este mai mare decât prima aferenta unei despăgubiri care se raportează la valoarea reala.

In acest context, in care instanţa de apel a decis in mod corect, au susţinut recurenţii-reclamanţi, ca trebuie sa fie despăgubiţi, aceştia au solicitat să se facă aplicarea art. 1270 noul C. civ., adică să se respecte prevederile contractului de asigurare, antementionate, si în ceea ce priveşte modul de calcul si de acordare a indemnizaţiei de despăgubire in ceea ce priveşte bunurile mobile.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că doresc a fi despăgubiţi conform termenilor expres si precis stipulaţi in intelegerea dintre aceştia si asigurător, in condiţiile in care reclamanţii au achitat o primă de asigurare pretinsa de către asigurător la încheierea poliţei, aferenta valorii de înlocuire a bunurilor mobile.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că motivul de recurs invocat de aceştia acoperă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material fie prin nesocotirea, de regulă, a unei asemenea norme (prima ipoteza), fie prin interpretarea ei eronata (a doua ipoteza). (...) Pentru a fi in prezenta cele de-a doua ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la normele aplicabile litigiului, sa le fi dat o greşita interpretare sau faptele reţinute sa fi fost greşit calificate, in raport cu exigentele textelor de lege.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta- pârâtă C. S.A., Bucureşti a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, susţinând că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. considerentele hotărârii trebuie sa conţină motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza soluţia, prevedere legala care nu se verifica in speţa.

Astfel, s-a arătat că hotărârea nu cuprinde normele legale pe care se intemeiaza. In tot cuprinsul considerentelor expuse după formula "Analizând actele si lucrările dosarului, Curtea retine următoarele" nu este menţionat niciun text de lege pe care instanţa de apel sa-l fi avut in vedere la pronunţarea soluţiei, cu excepţia prevederilor art. 451-455 noul C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecata, care insa, în opinia recurentei-pârâte, nu sunt relevante în privinţa fondului cauzei.

În lipsa textelor legale care stau la baza hotărârii, recurenta-pârâtă a susţinut că nu este posibilă verificarea demersului logico-juridic realizat de instanţa, demers care consta in analiza situaţiei de fapt prin prisma normelor legale incidente in cauza.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că în privinţa cuantumului despăgubirii pentru imobil instanţa validează expertiza din apel fara a expune motivele pentru alegerea acesteia in defavoarea celei de la fond, care stabilea un cost mai mic al reparaţiilor (114.700 euro). In hotărâre se menţionează doar:

"Curtea va avea in vedere raportul de expertiza din apel, care este mult mai explicit si detaliat". Aceasta menţiune nu reprezintă motivare întrucât instanţa are obligaţia de a prezenta argumente concrete privind soluţia adoptata, simpla referire la conţinutul unui raport de expertiza neavand valoare de argument, s-a mai susţinut.

In plus, recurenta-pârâtă a precizat că instanţa nu motivează de ce a înlăturat apărările sale privind cuantumul corect al despăgubirii, expuse in întâmpinare si in obiectiunile la expertiza.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut ipoteza în care hotărârea este data cu încălcarea normelor de drept material

Astfel, s-a arătat că prin hotărâre s-au încălcat prevederile art. 1.270, art. 1.534 si art. 2.216 noul C. civ., ale art. 1.6.2.1 vi si 1.9.5.1 din contractul de asigurare coroborate cu art. 63 alin. (1) din Ordinul MAI nr. 163/2007, subliniindu-se că prezentul litigiu isi are izvorul intr-un contract de asigurare care potrivit art. 1.270 noul C. civ. are putere de lege intre părţile contractante.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 7 C. proc. civ. rezulta ca hotărârea trebuie sa fie pronunţata cu respectarea contractului dintre parti, incalcarea contractului fiind echivalenta cu încălcarea legii, a susţinut recurenta-pârâtă.

Situaţia de fapt, confirmata prin expertiza in procese pirogene si incendii efectuata la prima instanţa, a arătat recurenta-pârâtă, este următoarea: incendiul a fost produs din cauza suprasolicitării instalaţiei electrice a imobilului. Aceasta suprasolicitare a fost posibila ca urmare a faptului ca instalaţia fusese proiectata pentru un imobil cu destinaţie de locuinţa, iar reclamanta B. S.R.L., in desfăşurarea activităţii sale, a utilizat consumatori electrici care au generat încărcarea instalaţiei electrice peste sarcina admisa.

In ciuda acestei dovezi evidente de încălcare de către asigurata a normelor legale si a clauzelor contractuale, instanţa a stabilit ca aceasta are drept la despăgubire deoarece "Nu pot fi reţinute condiţiile de excludere care au fost avute in vedere de prima instanţa".

Recurenta-pârâtă a arătat că argumentele instanţei, pe care recurenta le-a evidenţiat în cuprinsul cererii de recurs, nu sunt valide întrucât problema nu consta in modul in care a fost realizata instalaţia electrica, ci in modul in care ea a fost utilizata, iar acest mod de utilizare este exclusiv răspunderea asiguratei.

S-a susţinut că asigurătorul nu avea niciun drept sa-i impună asiguratei o anumita conduita, aceasta având obligaţia de a cunoaşte si de a respecta normele legale privitoare la protecţia împotriva incendiilor.

Faptul ca asigurătorul a avut cunoştinţa, de la încheierea contractului, de activităţile desfăşurate de asigurata (întreţinere corporala) nu transfera răspunderea privind respectarea normelor de la asigurat la asigurător.

Si oricum, activitatea de întreţinere corporala nu poate fi considerata ca având un potenţial de risc de incendiu deosebit, pentru a se putea susţine ca asigurătorul si-ar fi asumat o răspundere mai mare decât normal pentru acest gen de activitate. In mod firesc, aceasta activitate nu ar trebui sa genereze incendii, întrucât nu presupune lucrul cu foc deschis, s-a mai arătat.

In hotărâre se mai menţionează ca "In ceea ce priveşte neglijenta apelantilor-reclamanti, un contract de asigurare nu poate fi interpretat in sensul ca orice culpa cat de uşoara a asiguraţilor înlătura răspunderea asigurătorilor. Este evident ca de cele mai multe ori, nişte asiguraţi extrem de diligenţi ar putea evita producerea riscului asigurat, dar doar daca este vorba despre încălcări grave ale obligaţiilor acestora sau despre acte sau fapte săvârşite cu intenţie de către asiguraţi, asigurătorul poate evita antrenarea răspunderii sale contractuale."

Argumentele de mai sus, a susţinut recurenta-pârâtă, par a se referi la o asigurare de răspundere civila, unde se acorda despăgubire când asiguratul are culpa, dar nu una grava.

Or, in speţa, a arătat recurenta, suntem intr-o asigurare de bunuri, care presupune excluderea oricărei culpe a asiguratului in ce priveşte producerea evenimentului. Acesta este sensul art. 2.216 alin. (1) noul C. civ., care prevede obligaţia asiguratului de a întreţine bunul in condiţii corespunzătoare, in scopul prevenirii producerii riscului asigurat. Întreţinerea bunului in condiţii corespunzătoare presupune utilizarea lui de asa maniera incat sa fie respectaţi parametrii normali de funcţionare.

In plus, a mai arătat recurenta, nu este vorba despre o culpa uşoara, ci despre încălcarea unor norme PSl. Reclamanta putea si trebuia sa aibă cunoştinţa de capacitatea instalaţiei electrice montate in imobil si trebuia sa respecte nivelul maxim de solicitare a acesteia, pentru a nu depasi sarcina admisa.

Recurenta-pârâtă a evocat dispoziţiile art. 63 alin. (1) din Ordinul nr. 163/2007 al MAI şi a susţinut că, în condiţiile in care intimata-reclamanta a ignorat cu desăvârşire aceste norme, fapt ce a dus la producerea incendiului, după cum a demonstrat expertiza in procese pirogene si incendii administrata la fond, este evident ca ne aflam in situaţia unui prejudiciu imputabil creditorului, astfel incat asigurătorul nu datorează despăgubire; in deplina concordanta cu prevederile art. 1.534 noul C. civ. si ale art. 1.6.2.1 vi si 1.9.5.1 din contractul de asigurare (C. nu răspunde pentru prejudicii cauzate, produse sau agravate, direct sau indirect de sau ca o consecinţă a efectuării de lucrări sau modificări neautorizate de autoritatea competentă şi/sau, după caz, de constructor- sau producător, precum şi de nerespectarea instrucţiunilor de utilizare/exploatare ori defecte de proiectare sau de fabricaţie ale bunurilor asigurate, materialelor sau ale părţilor componente (art. 1.6.2.1- vi); C. este îndreptăţit să nu acorde, despăgubiri dacă daunele la bunurile asigurate au fost produse sau agravate, pentru partea de daună care s-a mărit, ca o consecinţă directă a nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la autorizarea, construirea, producţia, recepţia, exploatarea bunurilor asigurate; astfel, această prevedere nu operează in situaţia în care dauna s-ar fi produs oricum şi indiferent de respectarea sau nerespectare,a dispoziţiilor legale menţionate anterior (art. 1.9.5.1).

Instanţa de apel a mai reţinut ca prezintă relevanta si atitudinea apelantei-parate, care iniţial a fost dispusa sa achite despăgubirile, părţile neajungand la un acord in privinţa intinderii acestora, fara a se invoca vreo clauza de neraspundere.

Aceasta afirmaţie, a arătat recurenta-pârâtă, nu respecta adevărul. In corespondenta electronica purtata de C. cu intimata-reclamanta, corespondenta depusa la dosar si la fond, si in apel, i s-au adus la cunoştinţa acesteia concluziile raportului de expertiza extrajudiciara privind cauzele producerii incendiului si incidenţa clauzelor de excludere de la plata despăgubirilor, iar negocierile au fost purtate in considerarea relaţiilor comerciale existente intre societăţi, iar nu pentru ca asigurătorul ar fi ignorat cauzele de excludere de la despăgubire.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că prin hotărâre s-au încălcat prevederile art. 1.531 alin. (2) noul C. civ., normă legală care prevede că prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor.

In speţa, a menţionat recurenta-pârâtă, suma stabilita drept despăgubire nu reprezintă pierderea efectiv suferita de intimata-reclamanta. Imobilul a fost reparat. Este un aspect confirmat de expertiza efectuata in apel. Cu toate acestea, in loc sa se solicite actele de reparaţie (facturi de achiziţie materiale, documente privind plata manoperei), s-a realizat un calcul al reparaţiei fictiv, ipotetic si care nu reflecta realitatea. Prejudiciul suferit de intimata ca urmare a incendiului este reprezentat de costul reparaţiilor realizate la imobil, cost suportat deja de intimata-reclamanta, care este sau ar trebui sa fie in posesia documentelor justificative privind acest cost.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că prin hotărâre s-au incalcat prevederile art. 1.350 alin. (1) noul C. civ.

În acest sens, s-a menţionat că, prin poliţa s-a prevăzut o franşiză de 0,5% din suma asigurata, ceea ce inseamna ca asigurătorul nu este ţinut a plăti aceasta suma, ea rămânând in sarcina asiguratului; la stabilirea despăgubirii pentru bunurile mobile nu s-a ţinut seama de fransiza de 350 euro, desi ea a fost menţionata in raportul de evaluare mobiliara. Din cuantumul de 29.482,49 euro trebuie scăzuta suma de 350 euro.

Cu privire la apelul pe care l-a formulat, recurenta-pârâtă a arătat ca instanţa l-a respins, dar nu in considerarea motivelor de apel invocate, ci in considerarea soluţiei date pe fondul cauzei de instanţa de apel, care a dat castig de cauza părţii adverse, chestiune care, se susţine, se încadrează in motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a considerat ca instanta.de apel trebuia sa analizeze legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, separat de chestiunea temeiniciei cererii de acordare a cheltuielilor de judecata, cu atât mai mult cu cat motivul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecata a fost cu totul altul la fond, faţă de apel.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 5 noiembrie 2020, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 14 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, preliminar, Înalta Curte constată că în cadrul acestuia s-a invocat în mod expres încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., referitoare la forţa obligatorie a contractelor, însă, întregul raţionament dezvoltat gravitează, în esenţă, în jurul situaţiei de fapt şi a probelor administrate, cu referire expresă la expertizele efectuate, precum şi asupra modului în care acestea au fost interpretate şi valorificate de instanţă în apel, îndeosebi, în ce priveşte soluţia privind cuantumul despăgubirii pentru bunurile mobile, modul de calcul şi de acordare a indemnizaţiei de despăgubire, aceste aspecte ţinând de temeinicia, nu de legalitatea hotărârii atacate şi imprimând criticii un pronunţat caracter formal.

Şi dacă analiza ar pleca de la faptul că s-a invocat in terminis încălcarea unei norme de drept material, ipoteză care aparent se încadrează în textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că această critică încă nu poate fi primită, pentru că instanţa de apel nu numai că nu a nesocotit, ci a plecat în argumentare de la forţa obligatorie a contractului părţilor de asigurare şi a conchis în mod legal că despăgubirea pentru bunurile mobile ce li se cuvine este cea în concordanţă cu starea acestora de la momentul producerii evenimentului asigurat, partea din prejudiciu suportată de asigurat potrivit contractului de asigurare.

Recurenţii- reclamanţi omit dispoziţiile art. 2217 din C. civ., care prevăd că: (1) Despăgubirea se stabileste in functie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depasi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei si nici suma asigurata.(2) Partile pot stipula o clauza conform careia asiguratul ramane propriul sau asigurator pentru o fransiza, in privinta careia asiguratorul nu este obligat sa plateasca despagubire.", iar art. 2214 C. civ. prevede că, în cazul asigurarii de bunuri, asiguratorul se obliga ca, la producerea riscului asigurat, sa plateasca o despagubire asiguratului, beneficiarului asigurarii sau altor persoane îndreptăţite.

În plus, instanţa supremă constată că această critică formulată de către recurenţii-reclamanţi nu poate avea aptitudinea de a conduce la soluţia finală preconizată de parte, de admitere a cererii de chemare în judecată, în tot, în raport de argumentele instanţei de apel în cuantificarea prejudiciului, întemeiate pe concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit, necontestat de părţi.

Interpretarea corelativ, atât a dispoziţiilor din C. civ. mai sus- arătate, cat şi a prevederilor contractuale ale asigurării, conduce fără echivoc la concluzia că despăgubirea nu poate depăşi valoarea bunurilor mobile în starea în care acestea se găseau la data producerii incendiului- riscul asigurat.

De altfel, chiar in cuprinsul conditiilor generale de asigurare emise de asigurător se arată că bunurile se asigură la valoarea reală a acestora la data încheierii sau reînnoirii asigurării, iar această valoare reală se stabileşte în raport de vechimea şi uzura lor, starea bunurilor.

În ceea ce priveste valoarea bunurilor în discuţie, instanta de recurs apreciază că, faţă de data încheierii politei şi data producerii riscului asigurat, aceasta este cea la care au fost evaluate de asigurător în vederea stabilirii primelor de asigurare, întrucât, nu poate exista o evaluare a bunului în vederea încasării primelor de asigurare, şi alta în vederea acordării despăgubirilor.

Împrejurarea că asiguratorul ar accepta să asigure bunul la o valoare mai mare decât cea reală a acestuia, nu poate fi invocată ca temei al majorării cuantumului despăgubirii, la o sumă mai mare decât cuantumul indemnizatiei de asigurare convenită prin poliţă, cum nefondat pretind recurenţii- reclamanţi, în lipsa unei clauze asumate de ambele părti în acest sens.

În consecinţă, motivul de recurs invocat de recurenţii- reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, recursul acestora urmând a fi respins, ca nefondat.

Înalta Curte găseşte că este nefondat şi recursul declarat de recurenta- pârâtă C. S.A., Bucureşti.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma argumentelor avute în vedere de recurentă, în susţinerea motivelor de casare invocate - art. 488 alin. (1) p 6 şi 8 C. proc. civ. - Înalta Curte apreciază că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele următoare:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei- 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei pronunţate, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare avut în vedere de către recurenta-pârâtă, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat, neputându-se reproşa instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1534 şi art. 2216 C. civ., ale art. 1.6.2.1. şi 1.9.5.1. din contractul de asigurare, coroborate cu art. 63 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 163/2007, prevederi respectate şi corect aplicate de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, contractul de asigurare dintre părţi a fost reînnoit, la data de 18 noiembrie 2016, prin încheierea poliţei de asigurare seria x nr. x între recurenta-pârâtă şi recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., însăşi denumirea poliţei fiind "asigurarea afacerilor mici şi mijlocii", fiind indicat în cuprinsul acesteia domeniul de activitate al asiguratului, "prestare a activităţilor de întreţinere corporală".

Or, în aceste condiţii, nu se poate susţine cu temei că în mod nelegal instanţa de apel ar fi înlăturat cauza exoneratoare de răspundere a recurentei- pârâte şi, de aici, încălcarea prevederilor art. 2216 alin. (1) C. civ., câtă vreme obligaţia de despăgubire subzistă prin simpla producere a evenimentului asigurat, în temeiul şi condiţiile poliţei de asigurare, recurenta- pârâtă obligându-se, ea însăşi, la despăgubire.

Într-adevăr, art. 2216 C. civ., cu denumirea marginală Prevenirea producerii riscului asigurat, indicat de recurentă, prevede că:

"(1) Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat.", dar, în acelaşi timp, recurenta omite prevederea alin. (2) al aceluiaşi text, care dispune că "Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut, în condiţiile stabilite prin contract.".

Exerciţiul acestui drept de către asigurător, chiar dacă legea nu impune şi obligaţia de verificare a întreţinerii bunului asigurat, nu înlătură interesul asigurătorului pentru realizarea inspecţiei de risc.

Cu alte cuvinte, în lipsa acestor constatări şi verificări, nu poate fi primită susţinerea privind neîntreţinerea bunului asigurat în condiţiile prevăzute la art. 2216 alin. (1) C. civ., criticile recurentei-pârâte sub acest aspect fiind nefondate.

Faţă de aceste argumente, nu pot fi reţinute nici criticile prin care recurenta- pârâtă reproşează instanţei de apel nerespectarea art. 63 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 163/2007, norme pe care recurenta- reclamantă le-ar fi ignorat şi, astfel, a contribuit la producerea incendiului; recurenta-pârâtă urmăreşte, astfel, să readucă în discuţie o cauză de exonerare de răspundere, ceea ce nu poate fi primit.

În fine, prin următoarele critici din recursul său, recurenta-pârâtă susţine încălcarea de către instanţa de apel a condiţiilor de reparare a prejudiciului, ori a prevederilor art. 1350 alin. (1) C. civ.

Pe lângă faptul că aceste critici sunt de netemeinicie, referitoare la cuantificarea prejudiciului şi stabilirea acestuia, chiar şi dacă s-ar trece peste acest aspect, Înalta Curte le găseşte a fi nefondate, întinderea despăgubirilor, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, fiind corectă, cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat, prevederi legal aplicate în apel.

În acest context, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurenta- pârâtă şi subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se găsesc a fi nefondate.

Prin urmare, faţă de cele mai sus-prezentate, Înalta Curte reţine că argumentele recurenţilor- reclamanţi şi ale recurentei- pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile incidente, iar hotărârea acesteia este temeinic motivată, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 936/A din 11 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2021.