Railway accident civil liability appeal dismissed: vicarious liability of employer not established due to absence of proven unlawful act by employee

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 19.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., solicitând, instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 60.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale, 1.669 RON/lună prestaţie periodică, rezultate în urma accidentului produs la data de 12.11.2011 - Gara Basarab - Revizia de Vagoane Bucureşti Basarab; la plata sumei de 1.500.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1585 din 29.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., a fost obligată pârâta la plata sumei de 160.000 euro, reprezentând daune morale, 116 RON reprezentând daune materiale şi 406 RON în fiecare lună cu titlu de prestaţie periodică.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1465 A din 01 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta- reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1585 din 29.05.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016; a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A.; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SNTFC C.F.R. Călători S.A. şi a obligat intimata- reclamantă A. la plata către apelanta- pârâtă S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. la plata sumei de 7.566 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamanta A., solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, iar, în rejudecare, admiterea recursului, în sensul menţinerii sentinţei civile nr. 1585/29.05.2018, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, ca fiind legală şi temeinică.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

În mod greşit instanţa de apel consideră că nu poate fi atrasă răspunderea comitentului pentru prepusul său şi că nu s-au dovedit toate condiţiile răspunderii civile delictuale.

Recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit instanţa de apel consideră că vina îi aparţine recurentei şi nu ia în calcul că toţi angajaţii alegeau să se deplaseze prin acea parte, deşi era mai periculoasă, situaţie cunoscută şi acceptată cu bună ştiinţă de către intimată.

În opinia recurentei-reclamante instanţa de apel în mod greşit nu a luat în calcul că nu a fost folosit semnalul acustic de avertizare de către mecanicul de locomotivă B. şi nu a ţinut cont de faptul că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă făcută de S.N.C.F.T. C.F.R. Călători S.A., în sensul că mecanicul ar fi folosit acest semnal.

După redarea dispoziţiilor art. 1373 C. civ., recurenta-reclamantă susţine că în condiţiile în care mecanicul B. era angajatul societăţii intimate, iar accidentul s-a produs în timpul orelor de serviciu, sunt întrunite condiţiile dispoziţiilor legale, situaţie de care instanţa de apel nu a ţinut cont.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel în mod greşit nu a ţinut cont de fapta ilicită şi de faptul că s-a dovedit, din toate probele existente la dosarul cauzei, fapta prepusului intimatei care a constat în nerespectarea normelor privind circulaţia pe căile ferate conform Regulamentului de semnalizare nr. x, aprobat prin Ordinul Ministrului Turismului nr. 1582/04.08.2006.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu înlătură raportul ITM, ci dimpotrivă face referiri la acesta şi motivează temeinic concluziile acestuia, nefăcând altceva decât să critice situaţia generată de recurentă prin neglijenţa ei, încercând să limiteze toate probele care există în favoarea acesteia.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel în mod greşit a considerat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile a intimatei-pârâte şi că nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită de nesemnalizare acustică a plecării de pe loc şi prejudiciul suferit de către reclamantă.

După prezentarea unor opinii privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, recurenta-reclamantă consideră că răspunderea comitentului faţă de victimă este independentă de răspunderea prepusului, comitentul răspunde obiectiv, de plin drept, fără vinovăţie, având ca fundament obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate, asociat cu ideea sau principiul echităţii.

Apărarea formulată în cauză

Intimaţa- pârâtă S.N.T.F.C. "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Bucureşti a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 22 iulie 2020, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală a deciziei civile recurate.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile au depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 18 martie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 27 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte observă că, printr-o primă critică de recurs, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea instanţei de apel este lipsită de substanţă, având considerente care, din punctul său de vedere reiau, practic, susţineri din apelul părţii, fără a fi motivată în mod real şi având la bază probele reale din dosar.

Criticile formulate de recurenta- reclamantă prin primul motiv de recurs invocat pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă. Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico- juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aşadar, acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

Aceasta se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătoreşti, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele cauzei, s-a realizat în mod corespunzător actul de justiţie.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale fiind singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

În cauză, cât priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii recurate, din perspectiva argumentelor invocate de recurenta-reclamantă referitoare la nemotivarea hotărârii instanţei de apel, considerând recurenta că este lipsită de substanţă, având considerente care, din punctul său de vedere reiau, practic, susţineri din apelul părţii, fără a fi motivată în mod real, şi neavând la bază probele reale din dosar, Înalta Curte reţine că un asemenea aspect nu poate fi reproşat instanţei de apel, din perspectiva unor vicii de motivare a soluţiei adoptate.

Contrar susţinerilor recurentei- reclamante, instanţa de apel a răspuns punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, pornind de la acţiunea dedusă judecăţii şi obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt şi de drept care au determinat-o să respingă cererea reclamantei, motivarea fiind una amplă, pe toate aspectele invocate.

Astfel, hotărârea recurată satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, în motivare regăsindu-se argumentele care au format convingerea instanţei de apel cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar şi neechivoc, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar, pe de altă parte, la prevederile legale invocate şi cele aplicabile raportului litigios dedus judecăţii.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul cererii de apel a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor, formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a analizat, argumentat, probatoriile administrate în apel. Motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care părţile înţeleg să convingă instanţa de judecată, nefiind, practic, reluate susţinerile din apel pârâtei, cum se arată în recurs.

De altfel,"considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

De asemenea, se reţine că nemulţumirea recurentei-reclamante valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezultă şi din faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat în apel, probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ... Dacă argumentele şi probele administrate de către părţi au format convingerea instanţei de apel în sensul soluţiei adoptate, şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei date, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a analizat toate aspectele deduse spre analiză, inclusiv, apărările recurentei-reclamante, din considerentele deciziei rezultând, fără echivoc, faptul că instanţa de apel a ajuns la soluţia pronunţată prin analizarea fiecărei probe în parte, corelarea logică a acestora şi coroborarea probatoriilor, după cum rezultă din motivarea deciziei.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susţine, şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse.

Instanţei de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligaţiei de motivare în expunerea considerentelor care susţin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară şi convingătoare, reţinându-se însă, că cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speţă a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanţe răspunzând argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind, astfel, identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat, să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În contextul arătat, faptul că recurenta- reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată de instanţa de apel, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, recursul, prin prisma motivului de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de control judiciar a precizat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de art. 1373 C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea acestuia pentru fapta prepusului fiind una obiectivă, de plin drept, fundamentată pe ideea de garanţie, care exprimă obligaţia acesteia de a garanta persoanei vătămate securitatea în legătură cu activitatea pe care o organizează şi desfăşoară prin angajarea prepusului şi o conduce în interesul său în mod direct.

Cu privire la intimata-pârâtă S.N.T.F.C. "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Bucureşti, recurenta- reclamantă susţine incidenţa răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Or, condiţia esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1373 alin. (1) C. civ., este aceea a constatării unei fapte ilicite în sarcina prepuşilor.

Cum, cu privire la mecanicul de locomotivă chemat în cauză şi prepus al intimatei- pârâte, instanţa nu a reţinut vreo astfel de faptă, nu se poate reţine răspunderea intimatei în cauză.

În cauza de faţă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs constată că recurenta-reclamantă a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Cât priveşte aceste dispoziţii, se reţine că acestea constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale, înţelegând prin aceasta ansamblul de norme legale şi principii de drept potrivit cărora intervine obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

Astfel, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta prepusului sunt existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. Fapta omului prin care se provoacă un prejudiciu poate fi atât o acţiune, cât şi o inacţiune sau omisiune.

Mai explicit, chiar şi dispoziţiile art. 1349 alin. (1) noul C. civ., reiterează principiul, în sensul că orice persoana are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere drepturilor sau libertăţilor altor persoane.

Pentru lămurire, Înalt Curte mai arată că, fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Argumentele recurentei-reclamante sunt nefondate, având în vedere textul C. civ. care prevede că:

Art. 1373 C. civ. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi:

(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Fără a reanaliza probatoriul administrat, lucru, de altfel, nepermis în această cale de atac, cum încearcă recurenta-reclamantă prin criticile formulate, Înalta Curte reţine că, aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege de natură să atragă răspunderea comitentei- intimata-pârâtă pentru fapta prepusului său: nu este îndeplinită, condiţia negativă descrisă de art. 1357 C. civ., respectiv, nu există fapta ilicită, între fapta prepusului intimatei şi prejudiciu neexistând legătura de cauzalitate cerută de lege.

În temeiul tuturor argumentelor reţinute, punctual, pentru fiecare aspect în parte, instanţa de apel a concluzionat corect în sensul că nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii comitentului pentru fapta preăuslui, neexistând o faptă ilicită a prepusului pârâtei care să conducă la prejudiciul pe care l-a suferit recurenta-reclamantă.

Este important de reţinut că instanţa anterioară a fost preocupată să lămurească care au fost circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei pendinte, în raport de care, apare ca evidentă concluzia că recursul reclamantei trebuie respins, întrucât, nu s-a putut constata îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât, acesteia nu i se poate recunoaşte dreptul de a fi despăgubită, decizia instanţei de apel fiind astfel dată cu aplicarea corectă a textelor de lege care reglementează instituţiile răspunderii civile delictuale şi a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, reglementate de prevederile art. 1357 şi următoarele, art. 1373 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că şi argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1465 A din 01 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2021.