Seller’s appeal rejected: unpaid share price not exigible where seller failed permit condition precedent.

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Cadrul procesual.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 21.05.2012, sub nr. x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă privind transferul efectiv al părţilor sociale din contractul de vânzare cumpărare şi transfer al părţilor sociale al S.C. D. S.R.L., ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plată integrală a părţilor sociale, şi, în consecinţă, reclamantul şi E. sunt în continuare deţinătorii părţilor sociale ale S.C. D. S.R.L..

Prin cererea completatoare, înregistrată la dosarul cauzei la data de 20.05.2013. reclamantul a solicitat instanţei, în subsidiar, ca în cazul în care instanţa califică prevederile clauzei 1.4 ca fiind o condiţie rezolutorie să constate îndeplinirea condiţiei rezolutorii precum şi faptul că reclamantul şi E. sunt în continuare proprietari ai părţilor sociale ale S.C. D. S.R.L. ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în şedinţa publică de la 10.09.2013, pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat excepţiile necompetenţei teritoriale a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, necompetenţei materiale raportat la valoarea obiectului cererii, 1.928.220 RON, inadmisibilităţii cererii şi a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1, instanţa de la sediul său, declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, respingerea cererii ca inadmisibilă având în vedere că reclamantul solicită constatarea unei situaţii de fapt, precum şi faptul că reclamantul are la îndemână promovarea unei acţiuni în realizare. Pe fondul cererii a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 12945/25.11.2014 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI - a civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI - a civilă cauza a fost înregistrată la data de 04.02.2015, stabilindu-se prim termen de judecată la data de 26.02.2015.

În şedinţa publică de la 23.04.2015, Tribunalul a luat act de indicarea sediului/domiciliilor procesual/e ale părţilor în litigiu, de precizările reclamantului cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată în sensul că solicită constatarea calităţii sale de proprietar şi reîntoarcerea părţilor sociale doar în ceea ce-l priveşte (nu şi cu privire la E.), că diferenţa de preţ pe care trebuia să o încaseze este de 21.714 euro iar valoarea părţilor sociale pe care le deţinea era de 100.000 euro, a stabilit valoarea taxelor judiciare de timbru pe care reclamantul trebuie să le achite pentru fiecare capăt de cerere.

În şedinţa publică de la 22.10.2015 Tribunalul a luat act că s-au depus la dosar întâmpinarea formulată de pârâta S.C. B. S.R.L. la cererea modificatoare formulată de reclamant la data de 04.06.2015 însoţită de înscrisuri, răspunsul pârâtei persoană juridică la interogatoriul formulat de reclamant, cerere de conexare a prezentei cauze la cauza înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. x/2011 formulată de pârâta persoană juridică, cerere de suspendare a soluţionării prezentei cauze până la judecarea cauzei înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. x/2011, formulată de aceeaşi pârâtă.

Cererile de suspendare şi de conexare au fost respinse de instanţă pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la 29.10.2015.

I.2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 7194 din 17.12.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea neîndeplinirii condiţiei suspensive, formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. Bucureşti şi C., şi a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare şi transfer al părţilor sociale ale S.C. D. S.R.L. formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C.; a luat act că pârâţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit contractului de vânzare cumpărare şi transfer al părţilor sociale ale S.C. D. S.R.L. din 26.09.2008, reclamantul A. şi E., asociaţi cu cote părţi egale ai societăţii S.C. D. S.R.L., în calitate de vânzători au convenit cu cumpărătorii S.C. B. S.R.L. şi C. cedarea, respectiv achiziţionarea părţilor sociale deţinute de vânzători la societatea D. S.R.L., scopul contractului pentru cumpărător fiind să "cumpere Societatea şi astfel drepturile deţinute de aceasta, precum şi TE" (pct 18 din observaţiile preliminare inserate în contract) în vederea dobândirii unui parc eolian funcţional şi operaţional cu 19 turbine eoliene (TE).

Scopul încheierii contractului reiese din cuprinsul punctelor 10-17 în care se menţionează că S.C. D. S.R.L.: (10) a achiziţionat de la NEG, prin contractul de transfer al drepturilor din 19.09.2008, nouăsprezece (19) turbine eoliene de tipul ENERCON E-53/800 kW, cu o distanţă a rotorului faţă de sol de 73 m, pentru locaţiile Mihai Viteazu II, Pantelimon, Ciocârlia şi Topraisar/Biruinţa în judeţul Constanţa (TE); (11) a încheiat cu F. S.R.L. la data de 26.09.2008 un contract de dezvoltare, planificare şi infrastructură (contract DPI) pentru dezvoltarea şi proiectarea locaţiilor încă nefinalizate şi executarea infrastructurii necesare pentru construcţia, racordarea la reţea şi funcţionarea TE (s-a prevăzut preluarea contractului DPI de către cumpărători odată cu perfectarea vânzării părţilor sociale); (12) a dezvoltat, respectiv dezvoltă, în cele 4 locaţii în total 19 TE de tipul ENERCON E-52/800 kW, cu o distanţă a rotorului faţă de sol de 73m, ce după completarea dezvoltării şi proiectării vor fi construite şi racordate la reţeaua electrică naţională de 20 kV; pentru majoritatea locaţiilor au fost cumpărate terenurile, proprietatea asupra terenurilor existând sub forma contractelor de superficie; intenţii corespunzătoare există în legătură cu terenurile încă neachiziţionate, respectiv în legătură cu cele ce nu au fost stabilite definitiv; (13) pentru trei locaţii cererile pentru dezvoltarea locaţiilor la toate autorităţile competente pentru obţinerea autorizaţiilor pentru parcul eolian, menţionate în avizul de constituire, nu au fost depuse doar de Societate, din motive tactice din punctul de vedere al dezvoltării (distribuţia riscului):

a) Pentru locaţia Biruinţa, Societatea a obţinut autorizaţia de construcţie împreună cu S.C. Energii Alternative S.R.L. (numită în continuare EA);

b) pentru locaţia Mihai Viteazu II, societatea a obţinut autorizaţia de construcţie împreună cu Vânzătorul 1, Vânzătorul 2 şi G.. La cererea autorităţilor şi din motive practice, G., Vânzătorii şi EA au renunţat la dezvoltarea locaţiilor care fac obiectul prezentului contract, astfel încât drepturile transferate prin prezenta vor reveni doar Societăţii; pentru locaţia Pantelimon cererea a fost depusă doar de către Societate; (14) după încheierea contractului vechiul CPS, o societate imobiliară a Cumpărătorului, ce urmează a fi înfiinţată în România, va cumpăra toate terenurile necesare pentru construcţia celor 16 TE în locaţiile menţionate de la societatea imobiliară a NEG, S.C.

H. S.R.L.. Terenurile sunt enumerate în anexa 8. Detaliile despre achiziţionarea terenurilor, inclusiv preţurile de cumpărare, fac obiectul unui contract de vânzare cumpărare autentic, separat; aprobarea H. referitoare la preţul de cumpărare este ataşată ca anexa 12; (15).pentru toate locaţiile, cu excepţia locaţiei Biruinţa, există date istorice de măsurare a vântului, la înălţimea rotorului faţă de sol. Pilonii de măsurare a vitezei vântului pentru locaţia Mihai Viteazu şi Ciocârlia sunt amplasaţi chiar lângă parcul eolian la care se face referire aici.

Pilonul de măsurare a vitezei vântului pentru locaţia Pantelimon se află în comuna Tărguşor/Constanţa. Studiile de vânt pentru locaţiile pentru care există date de măsurare, au fost efectuate de către firma I. (anexa 13 a-c). Pentru locaţia Biruinţa este prevăzut ca până la sfârşitul anului 2008, cel târziu până la începutul anului 2009, să se instaleze un pilon de măsurare a vitezei vântului, astfel încât, împreună cu datele din locaţia Ciocârlia să se poată realiza un studiu de vânt de către I.; (16) pentru locaţiile în curs de dezvoltare din Ciocârlia (4TE) şi Biruinţa (6TE) vânzătorii au solicitat studiu de vânt suplimentar de la I..

După realizare, aceasta va deveni parte integrantă a contractului de vânzare părţi sociale; (17) Societatea a depus la autorităţile competente din Bucureşti o cerere pentru acordarea de subvenţii. Cererea se află în curs de procesare. La semnarea contractului vechiul CPS nu există nicio decizie de atribuire. Părţile convin ca în cazul acordării unor subvenţii în baza aceste cereri, preţul de cumpărare a Societăţii să fie majorat cu 50% din subvenţiile acordate.

Prin art. 2 din contract se stipula un preţ total de cumpărare de 434.284 Euro care urma să fie achitat în două rate, prima rată de 80% din preţul de cumpărare, adică EUR 347.428, în termen de 10 zile lucrătoare de la înregistrarea în Registrul Comerţului a modificărilor privind structura asociaţilor societăţii D. S.R.L., cea de-a doua rată, de 20% din preţul de cumpărare (86.856 eur) devenea scadentă "la prezentarea completă a autorizaţiilor de construcţie sau echivalent al acestora (decizia instanţei, proces-verbal de înlocuire aprobat de inspectoratul de Stat în Construcţii, etc), precum şi a avizului tehnic de racordare din partea J. şi a autorizaţiei de înfiinţare şi funcţionare emisă de ANRE (autorizaţie de înfiinţare). Aceste documente vor fi transmise Cumpărătorului prin scrisoare recomandată, fax sau e-mail, printr-un fişier format pdf" .

La data de 20.01.2009 prin Încheierea judecătorului delegat nr. 11119 se dispunea înregistrarea schimbărilor intervenite în structura asociaţilor D. S.R.L., pârâţii fiind noii asociaţi .

Reclamantul nu contestă încasarea primei rate din preţul de vânzare al acţiunilor însă faţă de neachitarea diferenţei de preţ de 20% din valoarea totală de 434.284 Euro (21.714 EUR partea reclamantului) a învestit instanţa cu soluţionarea a două capete principale de cerere respectiv (1) să constate că nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă privind transferul efectiv al părţilor sociale din contractul de vânzare cumpărare şi transfer al părţilor sociale al S.C. D. S.R.L. şi, în consecinţă, că deţine în continuare părţile sociale ale S.C. D. S.R.L., (2) în ipoteza în care instanţa califică prevederile clauzei 1.4 ca fiind o condiţie rezolutorie să constate îndeplinirea condiţiei rezolutorii şi faptul că este în continuare proprietar al părţilor sociale ale S.C. D. S.R.L..

Având în vedere data încheierii contractului şi dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind C. civ., clauza inserată în art. 8 alin. (5) din contract, obiectul contractului şi calitatea societăţii pârâte de comerciant tribunalul constată că sunt incidente în cauză prevederile Legii nr. 31/1990 şi, în completare, dispoziţiile C. civ. din 1864 iar nu cele ale Noului C. civ. invocate de reclamant prin înscrisul denumit "note de şedinţă" înregistrat la dosarul cauzei la data de 04.06.2015.

Faţă de admiterea excepţiei de inadmisibilitate a primului capăt de cerere, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă din 10.09.2015, tribunalul a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea neîndeplinirii condiţiei suspensive.

În ceea ce priveşte cererea de rezoluţiune parţială a contractului, respectiv numai cu privire la vânzarea părţilor sociale pe care reclamantul le-a deţinut în societatea D. S.R.L. tribunalul constată că plata diferenţei de preţ era condiţionată prin art. 2 alin. (3) din contract, astfel cum deja s-a reţinut în cele ce preced, de îndeplinirea de către vânzători a mai multor obligaţii, respectiv prezentarea completă a autorizaţiilor de construcţie, a avizului tehnic de racordare din partea J. şi a autorizaţiei de înfiinţare şi funcţionare emisă de ANRE (autorizaţiei de înfiinţare), înscrisuri considerate, prin urmare, esenţiale pentru desfăşurarea activităţii societăţii D. S.R.L. câtă vreme depunerea lor amână exigibilitatea obligaţiei de plată a celei de-a doua rate din preţ.

Tribunalul a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1169 din C. civ. 1864 revenea reclamantului sarcina de a dovedi neexecutarea culpabilă de către pârâţi a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ, şi concret, faţă de poziţia exprimată de persoanele chemate în judecată în sensul că datorau diferenţa de preţ numai dacă vânzătorii le puneau la dispoziţie documentele enumerate în clauza contractuală, faptul că a predat înscrisurile respective.

Tribunalul a constatat că la dosarul cauzei nu se află nicio dovadă concretă a predării documentaţiei respective.

Tribunalul a înlăturat apărările reclamantului în sensul că pentru a fi obţinute autorizaţiile şi avizele (pe care de altfel acesta nici nu le identifică) pârâţii-cumpărători ar fi trebuit să avanseze costurile necesare pentru obţinerea acestora, în lipsa unor dovezi privind o înţelegere în acest sens.

De asemenea tribunalul a apreciat că nu pot fi primite apărările reclamantului în sensul că îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) depindea exclusiv de voinţa unei părţi străine de contractul de vânzare-cumpărare părţi sociale, respectiv societatea F. S.R.L., câtă vreme clauza invocată nu cuprinde nicio menţiune în acest sens, se referă la plata diferenţei de preţ către vânzători, motiv pentru care, în raport şi de prevederile art. 1312 C. civ., nu poate fi interpretată decât în sensul că fie aceştia se obligau în mod direct la obţinerea actelor respective fie se obligau să determine societatea pe care reclamantul o indică (F. SRL) să obţină înscrisurile enumerate în contract. Este adevărat că, astfel cum susţine şi reclamantul, ambii asociaţi vânzători erau obligaţi în egală măsură să obţină documentele indicate expres în cuprinsul art. 2 alin. (3) însă în lipsa unor menţiuni exprese sau a unor probe în raport de care să se stabilească o asumare diferenţiată a obligaţiilor, fiecare vânzător era ţinut pentru tot, predarea documentaţiei condiţionând scadenţa obligaţiei de plată pentru diferenţa de preţ cuvenită ambilor asociaţi.

Tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate şi apărările conform cărora semnarea fără obiecţiuni a proceselor-verbale de recepţie la finalizarea lucrărilor pentru locaţiile menţionate în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare părţi sociale echivalează cu o recunoaştere din partea pârâtei că i-au fost predate documentele menţionate în art. 2 alin. (3). Din modul de formulare a clauzei reiese obligaţia vânzătorului, explicită şi neîndoielnică, de a remite documentaţia respectivă astfel că faţă de poziţia exprimată de pârâţi (nu s-au obţinut ATR-uri şi autorizaţii de construcţii pentru 13 turbine eoliene, trei turbine din locaţia Biruinţa/Topraisar, patru din locaţia Ciocârlia, patru din locaţia Biruinţa) reclamantul trebuia să facă dovada obţinerii şi predării către cumpărători a documentelor în discuţie.

În raport de situaţia de fapt reţinută şi faţă de disp. art. 1020-1021 C. civ. 1864 tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a dispune rezoluţiunea contractului câtă vreme prin probele administrate în cauză reclamantul nu a dovedit că şi-a executat obligaţiile pentru a se constata exigibilitatea obligaţiei de plată şi, pe cale de consecinţă, neexecutarea culpabilă obligaţiei de plată a diferenţei de preţ de către partenerii contractuali.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea ei în tot, în sensul admiterii acţiunii, cu consecinţa rezoluţiunii contractului de vânzare a părţilor sociale ale companiei K. S.R.L., ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către pârâţi a obligaţiei de plată a ratei 2 din preţul părţilor sociale.

I.3. Hotărârea recurată

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1581A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a respins apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinţei civile nr. 7194/17.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii S.C. B. S.R.L. Constanţa şi C., ca nefondat, şi a obligat apelantul să plătească intimatului C. suma de 3213 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că relevantă pentru soluţionarea prezentului dosar este prevederea art. 2 alin. (3) din contractul încheiat între părţi, potrivit căruia cea de-a doua rată, de 20% din preţul de cumpărare (86.856 eur) devenea scadentă "la prezentarea completă a autorizaţiilor de construcţie sau echivalent al acestora (decizia instanţei, proces-verbal de înlocuire aprobat de inspectoratul de Stat în Construcţii, etc), precum şi a avizului tehnic de racordare din partea J. şi a autorizaţiei de înfiinţare şi funcţionare emisă de ANRE (autorizaţie de înfiinţare). Aceste documente vor fi transmise Cumpărătorului prin scrisoare recomandată, fax sau e-mail, printr-un fişier format pdf" . Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, obligaţia astfel asumată având caracter indivizibil, ambii vânzători s-au obligat pentru tot.

Clauza prevăzută de art. 2 (3) din contractul de vânzare a părţilor sociale stabileşte scadenţa obligaţiei de plată a restului de preţ la prezentarea completă de către vânzători a documentelor enumerate. În acest context, contrar criticilor apelantului, în mod corect prima instanţă era ţinută a verifica îndeplinirea de către reclamant a acestor obligaţii, în condiţiile în care obiectul acţiunii îl constituie rezoluţiunea pentru neplata ratei a doua din preţ, iar intimaţii se apără invocând neexecutarea, de către apelant, a propriei obligaţii contractuale.

De asemenea, în mod corect a dovedit prima instanţă că, în materie contractuală, sub imperiul C. civ. de la 1864, sarcina de a dovedi executarea obligaţiei revine debitorului acesteia.

Din modalitatea de redactare a clauzei rezultă indubitabil că obligaţia de a obţine şi preda cumpărătorilor documentele expres enumerate în cuprinsul clauzei contractuale menţionate a fost asumată de către vânzători (apelantul şi terţul E.), nefiind vorba, astfel cum susţine apelantul, despre o obligaţie de diligenţă pe lângă un terţ sau de o obligaţie pentru altul, critica în acest sens fiind nefondată.

Este adevărat că documentele în discuţie reprezintă acte emise de diferite autorităţi sau companii, însă, întrucât obţinerea acestora presupune parcurgerea, de către persoanele fizice sau juridice, a unei proceduri prestabilite, rezultă că apelantul, împreună cu celălalt vânzător, şi-a asumat obligaţia de a parcurge procedurile în discuţie şi de a preda cumpărătorilor documentele emise în cadrul acestora. Această obligaţie nu este una de diligenţă, ci una de rezultat, şi nu reprezintă asumarea obligaţiei unui terţ, ci o obligaţie proprie vânzătorilor.

Apelantul a mai afirmat, în cuprinsul cererii de apel, că din Anexa 7 a contractului (anexată cererii de apel, dosar iniţial CAB, necontestată), prin care cumpărătorii au confirmat primirea întregii documentaţii aferente contractului, ar rezulta chiar îndeplinirea obligaţiei de predare menţionate în art. 2 alin. (3) din contract.

Această critică s-a apreciat că este nefondată întrucât, astfel cum rezultă chiar din înscrisul prezentat de apelant, părţile au enumerat în această anexă înscrisurile la care declaraţia de completitudine a actelor se referă, respectiv exclusiv contractul şi anexele la acesta.

Pe de altă parte, din modalitatea de redactare a art. 2 alin. (3) din contract rezultă fără dubiu că autorizaţiile de construcţie sau echivalent al acestora (decizia instanţei, proces-verbal de înlocuire aprobat de inspectoratul de Stat în Construcţii, etc), avizul tehnic de racordare din partea J. şi autorizaţia de înfiinţare şi funcţionare emisă de ANRE (autorizaţie de înfiinţare) nu existau la data încheierii contractelor, acesta fiind şi motivul pentru care scadenţa obligaţiei de plată a tranşei a doua din preţ a fost stabilită pentru un moment ulterior.

Or, ar fi fost lipsit de sens ca părţile să afirme, într-o anexă a contractului existentă chiar la momentul încheierii acestuia, că au primit documente despre care în acelaşi contract se menţionează că urmează a fi obţinute în viitor.

De asemenea, a reţinut că sunt nefondate şi criticile apelantului în sensul că prin art. 5 alin. (5) din contract s-ar fi stipulat că toate pretenţiile cumpărătorului pe baza garanţiilor contractuale sunt excluse, iar această excludere se referă la toate pretenţiile şi drepturile, indiferent ce principii legale au la bază.

Art. 5 din contract are în vedere "urmări legale în cazul lezării garanţiilor", iar alin. (5) citat are în vedere excluderea unor pretenţii ale cumpărătorului ce exced prevederilor contractuale ce instituie garanţii, neavând sensul propus de apelant. De altfel, susţinerea apelantului în sensul că părţile ar fi stipulat în contract o clauză prin care s-ar exonera de consecinţele neexecutării obligaţiilor asumate prin acelaşi contract este lipsită de logică juridică.

Un alt set de critici formulate de apelant se referă la aspectul că îndeplinirea acestor obligaţii ar fi dovedită prin simplul aspect al funcţionării centralelor eoliene şi exploatării lor de către cumpărători. Intimaţii nu au contestat obţinerea ulterioară a documentelor necesare funcţionării proiectului, însă au învederat că eliberarea actelor administrative în discuţie s-a realizat fără implicarea apelantului.

În acest sens, în acord cu prima instanţă, Curtea a reţinut că, nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel, reclamantul-apelant nu a dovedit predarea actelor către intimaţi şi, în acest fel, îndeplinirea obligaţiei sale asumate prin contract.

Decizia nr. 245/24.01.2015 a Curţii de Apel Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2013, invocată de apelant nu conţine, astfel cum afirmă apelantul, statuări cu putere de lucru judecat în sensul că el însuşi sau celălalt vânzător şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală. Litigiul în discuţie s-a desfăşurat între societăţile D. (reclamantă) şi Energii Alternative (pârâtă), având ca obiect solicitarea D. de a fi obligată Energii Alternative la predarea originalul avizului tehnic de racordare emis de J. pentru mai multe locaţii, cerere în final respinsă de instanţe.

Din examinarea deciziei rezultă că instanţele au reţinut (pg. 11 a hotărârii) că avizul de racordare în discuţie a fost obţinut de Energii Alternative, printr-o societate mandatară terţă (F.), în nici un caz de unul dintre vânzătorii obligaţi prin contractul ce face obiectul prezentului dosar.

În fine, în discuţie în acest dosar a fost doar un aviz de acordare la J., în vreme ce clauza contractuală prevede mai multe documente, în acelaşi sens fiind şi criticile apelantului referitoare la recepţionarea fără obiecţiuni, de către intimaţi, a lucrărilor de construcţie la centralele eoliene.

Curtea a reţinut că această linie de argumentaţie este străină de problema dedusă judecăţii, întrucât nu se neagă, de către intimaţi, faptul că în prezent centralele eoliene funcţionează, însă acest aspect, în sine, nu dovedeşte faptul că apelantul însuşi şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de obţinere şi predare a autorizaţiilor şi avizelor.

A mai invocat apelantul faptul că, în faţa unei instanţe străine, intimaţii au afirmat îndeplinirea condiţiei rezolutorii/suspensive şi întoarcerea părţilor sociale în patrimoniul reclamantului.

Prin ea însăşi, poziţia intimaţilor în faţa unei instanţe străine nu este de natură a influenţa soluţia în prezentul dosar. Chiar astfel cum este prezentată de apelant, construcţia juridică despre care se afirmă a fi fost propusă de intimaţi în faţa unei alte instanţe nu este contrară aspectului central al acestei cauze, respectiv poziţiei lor de contestare, în prezentul dosar, a neîndeplinirii de către apelant a unei obligaţii contractuale.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în lipsa dovedirii executării de către reclamantul debitor al obligaţiei de predare a documentelor expres enumerate în cuprinsul art. 2 (3) din contract, obligaţia de plată a tranşei a doua din preţul contractului nu a devenit scadentă şi, astfel, nu se poate imputa intimaţilor o neexecutare culpabilă a obligaţiei plăţii acestei tranşe, pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ.

În ceea ce priveşte criticile apelantului referitoare la comunicarea de către intimaţi a unei file cec pentru restul de preţ, a apreciat că acestea nu sunt relevante, faţă de faptul că prima instanţă nu şi-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii pe plata restului de preţ, ci, astfel cum s-a arătat mai sus, pe caracterul nescadent al obligaţiei intimaţilor de a plăti acest rest.

De asemenea, sunt străine de obiectul dosarului criticile referitoare la presupuse fapte penale ale intimaţilor sau ale terţilor şi la neîndeplinirea de către aceştia a unor obligaţii contractuale asumate faţă de terţi sau prin contracte distincte de cel dedus judecăţii.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamantul A., precum şi împotriva încheierii de şedinţă din Camera de Consiliu din 14 noiembrie 2019 şi a încheierii de la 27 mai 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea administrării probatoriului solicitat, în subsidiar, casarea hotărârii recurate cu consecinţa admiterii apelului, în sensul dispunerii rezoluţiunii contractului de vânzare şi transferare a părţilor sociale ale companiei K. S.R.L., ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către paraţi a obligaţiei de plata a contravalorii ratei II din preţul transferului pârtilor sociale, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară în ceea ce priveşte calitatea recurentului de asociat în cadrul S.C. D. S.R.L. si cu reţinerea de către acesta a contravalorii ratei I din preţul de vânzare a părţilor sociale, cu titlu de daune interese; în subsidiar, a solicitat constatarea îndeplinirii condiţiei stabilite de către părţi prin contractul de vânzare părţi sociale.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 5, 6, 7 şi 8 al art. 304 alin. (1) C. proc. civ., de la 1865, recurentul- reclamant a relevat, foarte pe larg, situaţia de fapt în cauză şi a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Sub un prim aspect, apreciază că, în cauză devine incident motivul de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. şi arată că, în vederea soluţionării legale şi corecte a apelului formulat, a solicitat instanţei de apel încuviinţarea probatoriilor care ar fi fost in măsura sa demonstreze caracterul profund nefondat al susţinerilor intimaţilor referitoare la neindeplinirea pretinselor obligaţii corelative, obligaţii neindeplinite in opinia intimaţilor, şi care ar fi determinat neefectuarea plaţii ratei 2 din contractul de vânzare- cumpărare parti sociale.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că, atât prin apelul formulat, cât şi prin note de şedinţă, a solicitat, dat fiind caracterul devolutiv al caii de atac formulate, administrarea probei cu martori, cercetare la fata locului si expertize tehnice, probatorii care ar fi fost in măsura sa demonstreze faptul ca intimatilor li s-au predat actele, documentele si avizele necesare pentru edificarea si punerea in funcţiune a centralelor eoliene, sens in care nu s-ar mai fi susţinut alegaţiile intimaţilor,

Or, susţine acesta, în mod evident aceste probe erau utile si pertinente soluţionării cauzei, cată vreme motivele de apel au fost circusmcrise aspectelor ce puteau fi dovedite de acestea.

Procedând la respingerea acestor probe, instanţa de apel a încălcat normele de procedura referitoare la admisibilitatea probelor, incalcandu-se totodată si principiul de drept al aflării adevărului, instanţa de apel, procedând la soluţionarea caii de atac prin aprecierea ca fiind reale susţinerile intimaţilor, in lipsa administrării probelor solicitate care ar fi fost in măsura sa dovedească contrariul, mi-a încălcat inasi dreptul de acces la justiţie si dreptul de a beneficia de un proces echitabil, in contextul in care probele solicitate in fata instanţei de apel, nu pot fi admise în calea de atac a recursului.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant apreciază că, în speţă, devin incidente motivele prevăzute de disp. art. 304 pct. 6, 7, 8 C. proc. civ.

Astfel, arată că prin apelul formulat a inteles sa critice sentinţa instanţei de fond din perspectiva faptului ca deşi intimaţii au afirmat faptul ca au efectuat plata ratei a 2 din contractul de vânzare cumpărare parti sociale, prin transmiterea unei file CEC, in mod inform cum am precizat, iar acesta plata reprezintă o recunostere a acestora atât in ceea ce priveşte obligaţia lor de achitare a diferenţei de preţ, dar si o recunostere a îndeplinirii de către recurent a pretinselor obligaţii, învederate doar cu ocazia soluţionării cauzei ca nefiind îndeplinite, instanţa de apel a ales să nu analizeze acest motiv de apel.

Or, susţine recurentul, se poate observa faptul că neanalizarea de către instanţa de fond a acestui aspect a reprezentat motiv de critică, sens în care, instanţa de apel era datoare să analizeze această critică, cată vreme judecata în apel presupune o reanalizare a fondului dedus judecaţii.

Mai mult, se poate observa faptul că instanţa de apel a acordat în cauză termene de judecată şi a emis adrese către biroul executorului judecătoresc care a remis fila CEC, tocmai pentru elucidarea aspectului referitor la plata transei a 2 din contract.

Or, câtă vreme critica relativă la faptul că instanţa de fond nu a analizat consecinţele juridice ale plăţii efectuate de către intimaţi, consecinţe care, în opinia sa, reprezintă o recunoaştere asupra faptului ca recurentul-reclamant şi-a îndeplinit integral toate obligaţiile in raport cu aceştia, dar si faptul ca intimaţii au recunoscut obligaţia lor corelativa de plata a preţului pârtilor sociale ca urmare a transferului acestora, a reprezentat motiv de apel, opinia instanţei de apel in sensul ca nu poate analiza acesta critica ca urmare a faptului ca soluţia instanţei de fond nu s-a fundamentat pe acesta plata, a determinat pronunţarea unei soluţii nelegale, sens in care intervine cazul de casare prevăzut de disp. art. 304 pct 6 C. proc. civ., evocând, totodată, şi contradictorialitatea motivării instanţei de apel si interpretarea greşita a actului juridic dedus judecăţii.

Solicită a se observa faptul că, deşi a invocat ca plata sub condiţie nu era prevăzuta in cuprinsul contractului de vânzare cumpărare parti sociale, ci aceste obligaţii erau prevăzute in contractul EPI, instanţa retine faptul ca pentru plata preţului din vânzarea părţilor sociale şi-a asumat aceste obligaţii.

Însă, în mod eronat instanţa de apel a interpretat ca in cuprinsul contractului de vânzare cumpărare s-au stipulat anumite obligaţii in sarcina sa, cată vreme contractul de vânzare cumpărare de parti sociale era independent de contractul EPI, în cuprinsul căruia s-au prevăzut aceste obligaţii.

Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel a interpretat greşit Declaraţia de completitudine, Anexa 7 a Contractului de vânzare parti sociale, cumpărătorii (paraţii din cazul de fata) au confirmat faptul ca au primit întreaga documentaţie aferenta contractului de vânzare parti sociale, urmând a se observa şi dispoziţiile art. 1 pct. 4 din cuprinsul contractului.

Intenţia părtilor a fost aceea de transmitere a părtilor sociale cu condiţia plaţii integrale a contravalorii acestor părţi, astfel cum preţul vânzării a fost stabilit de părţi de comun acord. Pe de alta parte, recurentul arată că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, respectiv, a transmis părţile sociale deţinute in cadrul S.C. D. S.R.L, aceasta transmisiune fiind operata la Oficiul Registrului Comerţului, iar corelativ intimaţii aveau obligaţia plaţii contravalorii ratei a II -a din preţul de vânzare a părtilor sociale.

Recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel avea obligaţia sa analizeze doar îndeplinirea corelativă a acestuia, a obligaţiei asumate in cuprinsul contractului de vânzare cumpărare parti sociale, respectiv aceea a transferului părtilor sociale, plata preţului din partea intimaţilor fiind o obligaţie corelativa a obligaţiei sale de a realiza transferul părţilor sociale, obligaţie pe care şi-a îndeplinit-o.

De remarcat, mai arată recurentul-reclamant, este faptul că intimaţii nu au adus dovezi in sensul ca urmare a neindeplinirii obligaţiilor recurentului sau ale societăţilor pe care le reprezenta au fost nevoiţi sa contracteze aceste servicii cu terţi, ceea ce echivaleaza in mod clar cu dovada faptului ca centralele eoliene au putut fi puse in funcţiune ca urmare a documentaţiei primite de către aceştia.

Instanţa de apel nu a acordat relevanţa cuvenita şi a făcut o greşita aplicare a legii si in ceea ce priveşte interpretarea efectelor proceselor-verbale de recepţie la finalizarea lucrărilor semnate fara obiecţiuni, în conditiile şi ale art. 30 din H.G. nr. 273/1994.

Mai mult, susţine că instanţa a respins orice probatorii care ar fi arătat ceea ce voia a dovedi. După ce a dispus ca actele de la executor sa fie primite, ca proba, acesta i-a răspuns ca s-a separat de celalalt asociat şi ca actele sunt la partener; judecătorul, însă, nu a mai cerut actele de la cel care le avea.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţa din data de 27.05.2020, prin care instanţa a respins ca inadmisibila cererea de înscriere in fals, precum şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, pe motiv ca înscrisurile poarta menţiunea conform cu originalul si poarta datele de identificare ale părţilor din dosar, recurentul-reclamant susţine că instanţa trebuia sa observe ca acel contract de asistenta juridica prezentat in şedinţa de judecata, poarta aceeaşi semnătura cu cea din contractul de asistenta juridica semnat de dna L.. Astfel, instanţa era obligata sa facă cercetări cu privire la acel înscris, in exercitarea rolului sau activ, lucru care era esenţial în cauza de faţă.

Consideră că sancţiunea prevăzută de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. se impunea şi în cazul de faţă, atât timp cat contractul pretins semnat de intimaţii- pârâţi poartă semnătura doamnei L., reluând, în continuare, argumentele prezentate şi în faţa instanţei de apel, în legătură cu excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Prin urmare, având în vedere cele mai sus menţionate, consideră că se impunea admiterea lipsei calităţii de reprezentant, cu consecinţa anularii actelor de procedura întocmite de avocaţii din cadrul S.C. M. si Asociaţii.

În fine, recurentul-reclamant a dezvoltat şi argumente în susţinerea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 14.11.2019, de altfel, reluând argumentele formulate în susţinerea cererii de recuzare.

Susţine că membrii completului de judecata recuzat si-au exprimat părerea in acest dosar in primul ciclu procesual al aceluiaşi dosar, la Curtea de Apel Bucureşti, respectiv, prin decizia civilă nr. 1404/2017 din data de 20.09.2017, pronunţata in dosarul x/2015, prin care a fost soluţionata cererea sa de apel, prin respingerea acestuia. Împotriva acestei decizii a formulat recurs, care a fost admis de către ICCJ, care a retrimis cauza înapoi spre rejudecare. Dosarul a ajuns la acelaşi complet care şi-a exprimat anterior părerea, mai mult, la acelaşi complet care a avut o atitudine ostilă faţă de acesta şi a respins orice cerere de ajutor public judiciar, cu încălcarea normelor in vigoare.

Evocă dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că, în concepţia instanţei europene, noţiunea de imparţialitate la care se refera art. 6 paragraful nr. 1 este apreciata intr-un dublu sens: pe de o parte ea are in vedere un demers subiectiv, ce semnifica incercarea de a determina convingerea personala a unui judecător intr-o anumita împrejurare, semnificând asa-zisa imparţialitate subiectiva, iar pe de alta parte, imparţialitatea cuprinde un demers obiectiv, ce urmăreşte a se determina daca judecătorul oferă toate garanţiile suficiente pentru a exciude, in persoana lui orice bănuiala legitima, aceasta semnificând imparţialitatea obiectiva a tribunalului (cauza Piersack contra Belgiei).

Apărarea formulată în cauză

Intimaţii-pârâţi Societatea B. S.R.L. şi C. au formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 21 ianuarie 2021, prin care, au solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., de la 1865, excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, de către intimaţii-pârâţi, se constată că nu pot fi reţinute argumentele intimaţilor, având în vedere că în cadrul cererii de recurs au fost invocate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, excepţia nulităţii recursului urmează a fi respinsă.

Într-adevăr, art. 3021 lit. c) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă motivele pe care se întemeiază cererea de recurs şi dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 din acelaşi cod.

Cu toate acestea, în cauză nu operează sancţiunea nulităţii, pentru că, din lecturarea cererii de recurs se poate constata cu uşurinţă că recurentul-reclamant a invocat motivele de recurs prevăzute de pct. 5, 6, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., iar criticile sale se încadrează în aceste temeiuri, fiind indicate in concreto normele de drept procedural şi de drept substanţial referitor la care partea consideră că instanţa de apel a realizat o încălcare a acestora, respectiv, a făcut o aplicare sau interpretare eronată, încât, excepţia este nefondată, urmând a fi respinsă.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cât priveşte prima critică din recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de la 1865, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în mod neîntemeiat instanţa de apel a respins proba cu martori, cercetare la faţa locului şi expertize tehnice, solicitate de către acesta, apreciind că nu sunt utile soluţionării cauzei şi, prin respingerea lor, instanţa de apel a încălcat normele de procedură referitoare la admisibilitatea probelor, încălcându-se, totodată, şi principiul de drept al aflării adevărului.

Înalta Curte constată critica, că este nefondată.

Pe lângă aspectele de netemeinicie aduse în discuţie de către recurent, sub aspectul concludenţei probatoriilor solicitate şi necesităţii administrării acestora, care nu pot face obiect al controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte aminteşte că problema admiterii sau neadmiterii unei probe reprezintă atributul exclusiv al instanţei de apel, aceasta fiind singura în măsură, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, să aprecieze utilitatea şi concludenţa unei probe.

Împrejurarea că instanţa de apel a respins probele solicitate de recurentul-reclamant, deopotrivă, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare al acestuia, în garantarea respectării acestui drept intrând toate celelalte principii şi garanţii procesuale, pe deplin respectate de către instanţă, şi nici a principiului aflării adevărului, încât, critica este nefondată.

Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a încălcat forme de procedură a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., de altfel, recurentul neindicând care ar fi acestea.

Împrejurarea că instanţa de prim control judiciar, din împrejurările cauzei şi din finalitatea probatoriului solicitat de reclamant, a apreciat că nu se justifică încuviinţarea probelor, nu înseamnă nici că această concluzie este consecinţa unor încălcări de forme procedurale săvârşite, nici că instanţa nu a avut rol activ, iar că prin aceasta a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului, ori cel al aflării adevărului, cum nefondat pretinde recurentul-reclamant.

În raport de dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel avea posibilitatea, şi nu obligaţia de a încuviinţa administrarea unei probe, întrucât rolul activ nu înseamnă în mod obligatoriu administrarea probelor noi propuse; deşi este exact că toate procedurile doveditoare făcute la prima instanţă vor putea fi din nou făcute în apel şi dacă una din părţi va cere a se efectua şi altă probă, chiar ştiinţifică, cu expertiză tehnică, nu este mai puţin adevărat, însă, că problema admiterii sau neadmiterii acestei noi probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei superioare. Instanţa a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a înlăturat probele cerute de recurent, în apel.

Aşa fiind, câtă vreme partea nu a fost vătămată, soluţionarea cauzei de către instanţa de apel prin neîncuviinţarea probelor, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, cu atât mai mult, a principiului aflării adevărului.

Mai mult decât atât, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe; instanţa de apel a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă, şi, având în vedere că motivează, totodată, de ce crede că administrarea probelor propuse de recurentul-reclamant, nu este necesară, în asemenea împrejurări, instanţa de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat prin aceasta nicio dispoziţie legală, ori normă de procedură.

Faţă de cele ce preced, se constată că nu s-au săvârşit nesocotiri ale formelor procedurale prevăzute de C. proc. civ., de natură să atragă sancţiunea nulităţii deciziei recurate, reţinându-se că nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, examinând recursul declarat împotriva deciziei civile recurate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de pct. 6, 7 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ.., de la 1865, invocate, se observă că hotărârea instanţei de apel, de respingere, ca nefondat, a apelului reclamantului, este legală, corect reţinându-se faptul că nu a intervenit scadenţa obligaţiei intimatelor-pârâte de achitare a tranşei a doua din preţ, cât timp recurentul-reclamant nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, potrivit contractului de vânzare de părţi sociale.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.., de la 1865 se referă la ipoteza în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Analizând hotărârea recurată, se observă că nu se verifică acest motiv de nelegalitate invocat, nu se identifică nicio dispoziţie a instanţei care să privească elemente pe care reclamantul-apelant să nu le fi solicitat, ori prin care instanţa să depăşească limitele învestirii sale. Mai mult, instanţa a răspuns, punctual, tuturor criticilor exprimate de către apelant prin cererea sa de apel, astfel, cu atât mai evident nu se poate vorbi de o pronunţare minus, extra sau plus petita, în sensul textului.

În argumentarea celorlalte două motive de recurs invocate, prevăzute de pct. 7 şi pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ.., recurentul-reclamant susţine că instanţa de judecată nu ar fi analizat un alt act juridic, respectiv, contractul EP1, care, în viziunea acestuia, avea o existenţă independentă de contractul de vânzare de părţi sociale şi care ar fi demonstrat faptul că şi-a îndeplinit obligaţiile pentru plata tranşei a doua din preţul de vânzare al părţilor sociale.

Opinia recurentului-reclamant că hotărârea este nemotivată, ori că ar cuprinde motive contradictorii, nu este fondată, nici acest argument nu atrage temeinicia criticii vizând nemotivarea hotărârii.

Faţă de limitele cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, fixat chiar de către reclamant, hotărârea instanţei de apel răspunde cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.., şi nu cuprinde motive contradictorii.

Motivarea hotărârii nu presupune ca instanţa de judecată să răspundă la absolut toate criticile pe care apelantul le exprimă prin cererea de apel, ci presupune ca soluţia pronunţată să fie susţinută de argumentele menţionate de instanţa de judecată în considerente, lucru pe deplin respectat de către instanţa de apel.

Înalta Curte observă că, sub aparenţa motivului de modificare constând în nemotivarea hotărârii, în realitate sunt formulate critici ce privesc modul de apreciere a probelor în apel, ori statuări în fapt, deci, aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii, ceea ce art. 304 C. proc. civ. nu îngăduie, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti a fost subliniată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a arătat că însă că motivarea nu trebuie să trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate de parte atâta timp cât instanţa a atins toate aspectele esenţiale ale argumentelor invocate de către părţi (cauza Albina versus România).

Examinând sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a analizat argumentele reclamantului, cuprinzând analiza motivelor de fapt şi de drept, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, care au format convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, critica formulată de recurent fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., nici acesta nu se verifică în cauza de faţă.

Instanţa de apel a calificat în mod corect actul juridic dedus judecăţii, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare părţi sociale ale societăţii D. S.R.L., încheiat la 26.09.2008 între pârâte, în calitate de cumpărători şi reclamantul A. şi terţul E., în calitate de vânzători, clauzele acestuia fiind interpretate în mod corect, în ansamblul acestora şi în acord cu operaţiunea juridică pe care o întruchipau.

Astfel, în mod corect şi fără a denatura actul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condiţiei pentru plata tranşei a doua din preţul de vânzare al părţilor sociale, respectiv, obţinerea şi predarea avizelor menţionate, printre altele, şi la art. 2 alin. (3) din contract, deşi această obligaţie îi incumba, de altfel, aceasta nefiind singura obligaţie neîndeplinită de către recurent.

Din modul de redactare a acestei clauze, reiese şi intenţia neîndoielnică a părţilor de a asigura executarea scindată, iar nu concomitentă, a obligaţiilor fiecăreia dintre părţile contractante, în cazul concret, cea de-a doua rată de preţ nu devenea exigibilă decât ulterior executării obligaţiilor citate de către vânzătorul- recurent.

Celelalte susţineri ale recurentului-reclamant din cuprinsul cererii de recurs sunt neîntemeiate, cât timp, oferta de plată reală urmată de consemnaţiune trimisă de către pârâţi pentru plata preţului a fost făcută corect, tocmai pentru a preîntâmpina o situaţie litigioasă şi pentru a încerca motivarea recurentului de a-şi îndeplini restul obligaţiilor asumate, fapt ce nu poate fi considerat ca o recunoaştere a îndeplinirii acestor obligaţii.

Cea de-a doua tranşă din preţ ce ar fi urmat să i se plătească recurentului era în sumă de 21.714 EUR, conform înţelegerii părţilor, sumă ce nu a fost remisă, având în vedere neîndeplinirea de către acesta a obligaţiilor de realizarea cărora era legată plata celei de-a doua tranşe a preţului, şi, în acest sens, s-a procedat la efectuarea unei proceduri de oferta reală de plată, urmată de consemnaţiunea filelor cec nr. x, aferentă D., la Registrul de Valori, prin intermediul Biroului de Executor Judecătoresc "N. şi O.".

Sunt de reţinut, totodată, şi prevederile art. 586, 587 şi 588 din C. proc. civ. de la 1865, ori ale art. 1114 din C. civ. de la 1864, prin prisma cărora, hotărârea instanţei de apel este legală.

În cazul în care debitorul obligaţiei de a plăti o sumă de bani nu îşi poate executa obligaţia din cauza creditorului, ca urmare a plăţii efectuate prin intermediul procedurii ofertei reale urmate ele consemnaţiune, se recunoaşte, ca valabil făcută, plata debitorului respectiv, în ciuda refuzului acestuia.

Înalta Curte reţine că sunt, de asemenea, neîntemeiate, toate susţinerile recurentului-reclamant cu privire la eventualele hotărâri judecătoreşti pronunţate în Germania cu privire la aceste aspecte, din moment ce nu există dovada parcurgerii niciunei formalităţi în vederea recunoaşterii acestor hotărâri, în conformitate cu prevederile legale, acestea neputând fi avute în vedere pentru soluţionarea prezentului litigiu.

Reiese, fără îndoială, contextul şi cauza care au stat la baza încercării de plată a restului de preţ prin intermediul procedurii ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune, menţionându-se faptul că încasarea plăţii este condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor asumate de către recurentul-reclamant A..

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea, ca nefondat, a recursului promovat de către recurent împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, hotărârea instanţei de apel fiind legală şi la adăpost de orice critică.

Deopotrivă, examinarea încheierii de şedinţă din Camera de Consiliu din 14 noiembrie 2019, de asemenea, recurată, conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa a explicat raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, reţinând că, prin faptul că anterior judecătorii au soluţionat cauza, în ciclul procesual anterior, iar anumite probleme de drept, din punct de vedere al recurentului, ar fi similare cu cele ce trebuie analizate în prezenta cauză, judecătorii recuzaţi nu au devenit incompatibili, în sensul art. 24 alin. (1) C. proc. civ., să judece cauza pendinte.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) C. proc. civ., "judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare".

Teza finală a dispoziţiilor legale anterior evocate instituie un caz de incompatibilitate numai în situaţia în care completul de judecată care soluţionează fondului cauzei în primul ciclu procesual este învestit cu soluţionarea aceleiaşi cauze, în urma casării cu trimitere spre rejudecare.

Soluţia se explică prin aceea că se presupune că o persoană care şi-a exprimat părerea asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii, cu greu şi-o va mai schimba, motiv pentru care nu îi este permis să ia parte din nou la judecarea acestuia.

Totuşi, în cazul în care în primul ciclu procesual cauza a fost soluţionată în baza unui incident procedural care, prin ipoteză, presupune neexaminarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii, dispoziţiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât neexistând o dezlegare asupra fondului cauzei, înseamnă că judecătorul nu şi-a exprimat anterior opinia asupra acestui aspect, putând soluţiona cauza în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare.

În prezenta cauză se constată că, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1404/20.09.2017, instanţa a admis excepţia de netimbrare, şi a anulat apelul formulat de reclamantul A., decizie care a fost casată ulterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, se constată că, în primul ciclu procesual, cauza a fost soluţionată prin admiterea excepţiei netimbrării apelului, iar judecata din apel a fost limitată la analiza legalităţii acestei excepţii, fără să fi fost examinat fondul raportului juridic dedus judecăţii de către completul în privinţa căruia a fost invocată cauza de incompatibilitate.

Aşadar, situaţia învederată de recurent nu echivalează cu o antepronunţare şi nu poate constitui motiv de a crede că judecătorul şi-a format deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza, sau că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Prin urmare, chiar dacă în urma casării cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost repartizată către acelaşi complet de judecată, nu subzistă motivul de incompatibilitate prevăzut la art. 24 alin. (1) C. proc. civ.., întrucât, cauza a fost soluţionată, pe fond, pentru prima oară în rejudecare.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului- reclamant, potrivit căreia, incompatibilitatea nu intervine numai în situaţii în care judecătorul cauzei şi-a spus părerea cu privire la fondul acesteia, ci în orice situaţii în care a rezolvat prin hotărârea pronunţată o chestiune litigioasă, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 27 pct. 7 C. proc. civ. şi faţă de cazurile de incompatibilitate limitativ reglementate de art. 24 din C. proc. civ.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care şi recurenta-reclamantă a făcut referire, consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, în soluţionarea cauzei, instanţa a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil, precum şi mai ales, referitoare la imparţialitatea obiectivă a judecătorului.

Instanţa, printr-o integrală şi completă analiză a cererii de recuzare, a apreciat în mod corect că nu se confirmă motivele arătate de titularul cererii de recuzare, că motivele invocate nu se încadrează în nici una din situaţiile enumerate mai sus, întrucât în cazul dedus judecăţii nu se verifică niciuna din variantele arătate şi că nu rezultă niciun element care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului şi nici care să justifice pretinse temeri legate de garanţiile suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă.

Susţinerile recurentului-reclamant aduse în argumentarea recursului vizând încheierea din 14 noiembrie 2019 se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţă care, în speţă, nu coincid cu aşteptările părţii, însă simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei în sensul respingerii cererii de recuzare nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că încheierea recurată este la adăpost de orice critică, recursul declarat împotriva acesteia urmând a fi respins, ca nefondat.

De asemenea, nu se poate reproşa instanţei că nu s-ar fi pronunţat cu privire la toate aspectele invocate în cererea de recuzare, aceasta, inclusiv, din perspectiva garantării respectării art. 24 din Constituţia României, art. 13 C. proc. civ.., ori, art. 6 CEDO.

Faţă de argumentele anterior expuse, se constată că soluţia pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, bazată pe analiza motivelor invocate în cerere, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare şi interpretare a normelor legale incidente în cauză, neputându-se reproşa acesteia încălcarea vreunei reguli de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii, iar criticile invocate de recurent nu justifică măsura casării încheierii atacate, acestea fiind nefondate.

În fine, Înalta Curte reţine că şi criticile de recurs formulate de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 mai 2020, sub aspectul soluţiilor date cererii de înscriere în fals şi excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, sunt nefondate.

Deşi recurentul-reclamant nu indică, în concret, vreun motiv de nelegalitate în susţinerea acestor critici, Înalta Curte observă că încheierea recurată este legală, soluţia instanţei de apel, de respingere atât a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, cât şi a cererii de înscriere în fals, fiind corectă.

Faţă de prevederile art. 68 alin. (1) şi art. 112 alin. (2) C. proc. civ., de la 1865, reprezentarea părţilor în cadrul proceselor aflate pe rolul instanţelor de judecată se poate face prin avocat, care va depune împuternicirea sa, potrivit legii de exercitare a profesiei, Legea nr. 51/1995, şi statutul profesiei de avocat.

Or, câtă vreme împuternicirea avocaţială şi contractul de asistenţă juridică depuse la dosar cuprindeau toate elementele cerute de lege pentru validitatea acestora, în mod corect instanţa de apel a constatat faptul că s-a făcut dovada mandatului şi, prin urmare, a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Împrejurarea susţinută cu insistenţă de către recurentul-reclamant, în sensul că împuternicirea avocaţială, ori contractul de asistenţă juridică depuse la dosar pentru intimată, ar purta aceeaşi semnătură, nu pot fi reţinute ca argumente legale pentru a infirma un înscris emis şi întocmit în conformitate cu legea, respectiv, Legea nr. 51/1995, criticile recurentului fiind nefondate.

De altfel, în mod corect s-a reţinut şi de către instanţa de apel că excepţia este neîntemeiată, având în vedere că înscrisurile cuprind menţiunea "conform cu originalul", poartă datele de identificare ale părţilor din proces şi, mai mult, în acest dosar, prin încheierea de şedinţă din data de 21.03.2018, pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, în baza aceloraşi contracte, calitatea de reprezentant a avocatului.

Ca atare, de vreme ce excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant s-a apreciat că nu este întemeiată, în mod corect a constatat instanţa şi a respins, ca inadmisibilă, şi cererea de înscriere în fals, simplele susţineri ale recurentului-reclamant cu privire la pretinse falsuri asupra documentelor de justificare a calităţii de reprezentant convenţional, nefiind suficiente pentru admiterea unei astfel de cereri.

Procedura de înscriere în fals, prevăzută de art. 177 C. proc. civ.. nu se referă la înscrisuri, precum cele emise de avocat, în dovedirea calităţii sale, ci are în vedere înscrisuri care se opun părţii care denunţă înscrisul ca fals şi care sunt folosite în probaţiune.

Înalta Curte constată, astfel, că în mod legal s-a apreciat că se impune a fi respinsă cererea recurentului-reclamant A. privind înscrierea în fals, şi în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., "dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină".

Din analiza literală şi logico-gramaticală a acestor dispoziţii legale, rezultă că oricare dintre părţi poate declara că este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii un înscris folosit în proces de către partea potrivnică.

În cauză, recurentul-reclamant A. a înţeles să se înscrie în fals cu privire la împuternicirea avocaţială, prin care S.C. M. şi Asociaţii a făcut dovada calităţii de reprezentant convenţional al intimatei-pârâte, în baza Legii nr. 51/1995.

Se reţine că nu poate fi primită cererea de înscriere în fals, formulată de recurentul-reclamant A., având în vedere, pe de o parte, faptul că împuternicirea avocaţială nu reprezintă "un înscris folosit în proces", aceasta produce efecte doar între părţile semnatare ale contractului de asistenţă juridică şi nu are niciun efect juridic faţă de partea care a denunţat înscrisul ca fals, iar, pe de altă parte, soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză nu se va întemeia pe acest înscris.

Pentru toate aceste considerente, soluţia pronunţată de instanţa de apel este corectă, încât, nu se impune reformarea încheierii de şedinţă din data de 27 mai 2020, ce urmează a fi menţinută, pin respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva acesteia, ca nefondat.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurentului-reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865 nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de recurs invocate, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurentul- reclamant A., ca nefondat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 alin. (1) C. proc. civ.., de la 1865, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii- pârâţi prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1581A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a încheierii de şedinţă din Camera de Consiliu din 14 noiembrie 2019 şi a încheierii de la 27 mai 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2021.