Nullity of guarantee due to forged signatures: failure to provide reasoned basis for excluding tort liability under Art. 488(1)(6) CPC

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal la 16 iunie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C. şi D. S.R.L. - prin lichidator judiciar Consiliul de Insolventă IPURL a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei de fidejusiune cuprinsă în contractul de credit nr. x/27.10.201, modificat prin actul adiţional nr. x/25.08.2011, actul adiţional nr. x/05.09.2011, actul adiţional nr. x/23.02.2013, actul adiţional nr. x/29.08.2012, încheiat între B. S.A. Bucureşti, D. S.R.L., A. şi C., precum şi a contractului accesoriu contract de garanţie mobiliară nr. x/27.10.2010 şi a actului adiţional al contractului de garanţie nr. x/05.09.2011.

A mai solicitat reclamanta şi obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 Euro cu titlu daune morale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 948 C. civ. şi art. 253 alin. (4) coroborat cu art. 1381 şi 1391 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta B. S.A..

A fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C. şi D. S.R.L. - prin lichidator judiciar Consiliul de Insolvenţă IPURL.

A fost constatată nulitatea absolută parţială, cu privire la reclamanta E. a următoarelor înscrisuri: Contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adiţional nr. x/25.08.2011 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adiţional nr. x/05.09.2011 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adiţional nr. x din 28.10.2010 la Contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adiţional nr. x/23.02.2012 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adiţional nr. x/29.08.2012 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, bilet la ordin seria x emis la data de 27.10.2010 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 27.10.2010 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x emis la data de 05.09.2011 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 29.08.2012 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x emis la data de 17.03.2014 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 17.03.2014 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A..

Au fost obligaţi pârâţii C. si B. S.A. să achite reclamantei cu titlu daune morale suma de 20.000 euro (contravaloarea în RON la data plătii).

Au fost obligaţi pârâţii C., D. S.R.L. şi B. S.A. să achite reclamantei suma de 21.420 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au fost declarate apeluri principale formulate de pârâţii C. şi S.C. B. S.A. şi apel incident formulat de A..

Prin încheierea din 2 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă au fost admise cererile apelanţilor C., B. S.A. şi a intimatei A. de administrare a probei cu înscrisuri, fiind respinse celelalte probe solicitate.

Prin decizia nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă au fost admise apelurile formulate de pârâţii C. şi B. S.A. împotriva sentinţei nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, hotărârea primei instanţei fiind schimbată în parte, după cum urmează:

A fost respins capătul de cerere formulat de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul C., vizând obligarea acestuia la plata de daune morale.

A fost obligată pârâta B. S.A. să-i plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Totodată a fost respins apelul incident formulat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost obligată intimata A. să-i plătească apelantei B. S.A. suma de 1.400 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 2 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a declarat recurs pârâta B. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei instanţei de apel pentru rejudecare.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că analizând considerentele încheierii de şedinţa din 2 iunie 2020, instanţa de apel a respins, în mod nelegal, probele solicitate în această fază procesuală, respectiv proba cu înscrisurile constând în declaraţiile date de fostul personal al băncii în dosarul penal, persoane care au participat la încheierea actelor juridice care fac obiectul prezentului dosar din cadrul dosarului penal, precum şi proba cu interogatoriul apelantului C. si a intimatei-reclamante A..

Faţă de această împrejurare, recurenta arată că în cuprinsul încheierii atacate nu a fost indicat niciun temei pentru care probele propuse au fost respinse de nefiind utile cauzei, deşi potrivit art. . 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile acestora.

Cu referire la fapta ilicită a prepuşilor recurentei, ce presupune încălcarea unei norme legale, instanţa de apel nu a identificat acea normă, dar reţine că "fără dubiu" procedura încheierii contractelor presupune prezenţa şi semnarea contractului în faţa funcţionarului bancar, iar sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel este şi contradictorie, având în vedere că nu se reţine nicio culpă a intimatului-pârât C., care a semnat aceleaşi contracte, atât în calitate de reprezentant legal al împrumutatei S.C. D. S.R.L., cât şi în calitate de fideiusor.

Or, în condiţiile în care societatea al cărei reprezentant era C. era beneficiarul împrumutului, acest lucru putea da naştere cel puţin unei prezumţii simple că orice persoană care a semnat respectivele acte a făcut-o în beneficiul acestuia, astfel încât, în mod obligatoriu ar fi trebuit angajată şi răspunderea delictuală a acestuia.

Într-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta susţine că dreptul său la apărare a fost încălcat, în condiţiile în care, deşi instanţele de fond nu au stabilit cine a semnat actele în discuţie pentru intimata-reclamanta A., doar recurenta a fost obligată la plata prejudiciului cauzat acesteia, aspect ce conduce la ideea că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

În opinia recurentei, acest aspect era imperios necesar având în vedere că răspunderea delictuală este una solidară, astfel încât, orice prejudiciu suferit de intimata-reclamanta A. ar fi trebuit să fie imputat tuturor persoanelor care au contribuit la încheierea acestor acte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1382 C. civ., şi în primul rând acelor persoane care aveau un interes direct la încheierea acestor acte, având în vedere că în mod cert nu ar fi fost în interesul băncii ca respectivele acte să fie semnate de o altă persoană decât cea indicată în cuprinsul acestora.

Aşadar, deşi nu recurenta este persoana care a săvârşit fapta ilicită, figurând în acest proces doar ca urmare a angajării răspunderii comitentului pentru faptele prepusului, aceasta este singura chemată să acopere prejudiciul, fără nicio menţiune cu privire la niciuna din persoanele care au săvârşit în fapt pretinsele fapte ilicite, aceste din urmă persoane nefiind nici măcar identificate în cuprinsul hotărârii atacate.

Prin urmare, probele propuse în fata instanţei de apel aveau drept scop tocmai stabilirea împrejurărilor de fapt în care au fost încheiate/semnate actele care fac obiectul litigiului şi au fost respinse de către instanţa de apel ca nefiind utile soluţionării cauzei sau, după caz, ca urmare a intervenirii unei pretinse decăderi în ceea ce priveşte proba cu expertiză solicitată în apel, însă prin această probă s-a solicitat efectuarea unei noi expertize, cu obiective diferite faţă de cea administrată în faţa primei instanţe şi ale cărei concluzii nu au fost contestate.

Aşadar, expertiza solicitată în apel a fost fundamentată pe împrejurări noi, care au fost aduse la cunoştinţa recurentei ulterior pronunţării hotărârii de primă instanţă, iar aceasta era pe deplin admisibilă, fără a fi necesar a se raporta la judecata în primă instanţă, faţă de efectul devolutiv al apelului, care provoacă o nouă judecată atât în fapt cât şi în drept, precum şi faţă de dispoziţiile art. 470 C. proc. civ. care permit administrarea în această fază procesuală a oricăror probe noi propuse prin cererea de apel.

De asemenea, în mod evident administrarea interogatoriului intimatului-pârât C., alături de celelalte probe propuse şi respinse de instanţa de apel erau unele pertinente, urmând a stabili care au fost persoanele prezente şi în ce condiţii a fost aplicată semnătura pentru intimata-reclamanta A. pe actele în discuţie. Aceste probe erau necesar a fi administrate, întrucât scopul acestui litigiu şi respectarea dreptului la apărare al tuturor părţilor implicate nu presupunea doar stabilirea faptului că semnătura nu aparţine reclamantei, ci şi de cercetarea persoanelor care au săvârşit fapta ilicită pentru a se proceda la tragerea acestora la răspundere.

Astfel, spre deosebire de prima instanţă, care a reţinut că trebuie să răspundă pentru prejudiciu atât recurenta cât şi pârâtul C., instanţa de apel a lăsat neidentificată persoana care a semnat actele în discuţie, cu nerespectarea rolului activ al instanţei în aflarea adevărului, iar din acest fapt rezultă o majorare a cotei din prejudiciu care ar urma să fie suportată de recurentă, o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate.

În acest sens, se arată că din cuprinsul înscrisurilor, parte a unui dosar de urmărire penală, reiese ca intimatul-pârât C., a desfăşurat de-a lungul mai multor ani, activităţi ilicite, din documentele anexate rezultând că acesta încerca să deturneze procedura de executare silită a unor bunuri imobile în raport cu care recurenta avea calitatea de creditor garantat, prin folosirea unor persoane interpuse în procedura de adjudecare.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă A., la 18 august 2021, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată, în cuantum de 4.500 RON, conform chitanţei aflate la dosar recurs.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul-pârât C., la 31 august 2021, s-a solicitat constatarea nulităţii cererii de recurs, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare pentru nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinările intimaţilor, depus la 9 decembrie 2021, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor acestora ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 decembrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 şi a încheierii din 2 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare evocat vizează pe de-o parte, considerentele încheierii de şedinţă din 2 iunie 2020, în cadrul căreia instanţa de apel a respins în mod nelegal probele solicitate în această fază procesuală, deşi avea obligaţia de a expune raţionamentul pentru care aceste probe au fost respinse ca nefiind utile soluţionării cauzei pentru ca dreptul la apărare al recurentei să fie respectat, iar pe de altă parte se referă la motivarea contradictorie pe care se sprijină hotărârea atacată, cu referire la fapta ilicită a prepuşilor recurentei, întrucât, deşi fapta ilicită presupune încălcarea unei norme legale, instanţa de apel nu o identifică, dar retine că "fără dubiu" procedura încheierii contractelor presupune prezenţa si semnarea contractului în fata funcţionarului bancar, context în care nu reţine nicio culpă a intimatului-pârât C., care a semnat aceleaşi contracte, atât în calitate de reprezentant legal al împrumutatei S.C. D. S.R.L., cât şi în calitate de fideiusor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Relevante sunt şi considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei nr. 216/2019, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial cu numărul 548 din data de 3 iulie 2019, care a statuat că "una dintre garanţiile implicite ale desfăşurării procedurii unui proces echitabil o reprezintă motivarea hotărârilor. Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţa de judecată, care, în mod necesar, are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă".

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul C., că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei pronunţate ce susţin admiterea apelului declarat de acesta, faptul că, în cauză nu se arată în concret în ce ar consta fapta ilicită şi nici nu se conturează vinovăţia acestuia, concluzia tribunalului - în sensul că acesta a cunoscut că a fost semnat în fals contractul în numele fostei sale soţii E., ca şi actele adiţionale la acest contract şi menţiunea falsă a avalizării în nume propriu de către reclamantă - nu se întemeiază pe probe, reprezentând presupuneri care nu se transformă în prezumţie legală ori judiciară.

Astfel, în lipsa celor condiţiilor menţionate, pârâtului C. nu îi pot fi aplicate dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 şi nici acelea ale art. 1357 C. civ.

În acest context, se reţine că decizia pronunţată în apel nu cuprinde o analiză a motivelor ce ar cuprinde aspecte care ar înlătura răspunderea pârâtului C., astfel că, instanţa de apel avea obligaţia, potrivit normelor evocate, de a expune raţionamentul pentru care a înlăturat răspunderea delictuală a acestuia, raportat la probatoriul administrat, respectiv raportul de expertiză criminalistică nr. x/23.06.2016, efectuat în dosarul penal x/2015 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, care atestă falsul semnăturii reclamantei, dar şi modalitatea în care a înţeles să-şi exercite drepturile procedurale în cauza de faţă, ascunzând existenţa unor acte adiţionale şi a unor bilete la ordin avalizate în nume propriu.

În aceste condiţii, se constată că pârâtul C. în perioada 2010 - 2014 a încheiat cu B. S.A. un contract de credit, cunoscând că acesta a fost semnat în fals în numele fostei sale soţii E., precum şi cinci acte adiţionale la acest contract, încredinţând băncii pentru garantarea acestui contract un număr de şase bilete la ordin, emise în aceeaşi perioadă şi cuprinzând menţiunea falsă a avalizării în nume propriu de reclamantă, iar sub aspectul prejudiciului produs reclamantei, rezultă implicit legătura de cauzalitate din modalitatea băncii şi a împrumutatului principal de a acţiona, chestiuni ce nu constituie un element care se impune a fi probat separat.

Aşadar, din motivarea instanţei de apel nu reies aspecte din care să rezulte că doar banca B. S.A. trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat, câtă vreme prin acţiune se face referire la fapta ilicită a prepuşilor băncii, dar şi a pârâtului C., context în care se constată greşita înlăturare de către instanţă a răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1381 şi art. 1391 C. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurenta susţine că prin hotărârea atacată i s-a încălcat dreptul său la apărare, în condiţiile în care, deşi instanţele de fond nu au stabilit cine a semnat actele în discuţie pentru intimata-reclamanta A., doar recurenta a fost obligată la plata prejudiciului cauzat acesteia, fără nicio menţiune cu privire la niciuna din persoanele care au săvârşit în fapt pretinsele fapte ilicite, aceste din urmă persoane nefiind nici măcar identificate în cuprinsul hotărârii atacate, iar acest aspect ce conduce la ideea că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Aceste critici se constată a fi nefondate, în condiţiile în care, nemulţumirile recurentei pot fi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care deja au fost analizate, având în vedere că modul de administrare al probatoriului, al utilităţii acestora, revine instanţei de judecată.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate în cadrul căii de atac a apelului, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care instanţa de apel nu a expus raţionamentul pentru care nu a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi pentru pârâtul C., reglementată de art. 1381 şi art. 1391 C. civ., alături de B. S.A., iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Cu referire la criticile aduse încheierii din 2 iunie 2020, prin care instanţa a admis părţilor proba cu înscrisuri, respingând restul probelor solicitate de către pârâta B. S.A., se constată că acestea nu sunt întemeiate din perspectiva rolului activ ce îi revine judecătorului şi din faptul că prin încheierea respectivă curtea de apel a analizat şi a explicat în mod detaliat considerentele pentru care a încuviinţat administrarea anumitor probe şi totodată pentru ce a respins administrarea altor probe.

Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor 497 C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 şi a încheierii din 2 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelurilor principale declarate de pârâţii B. S.A. şi C. împotriva sentinţei nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate cu privire la apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi cu privire la acţiunea în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 şi a încheierii din 2 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimaţii A., C. şi D. S.R.L. - prin lichidator judiciar CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ IPURL.

Casează în parte decizia atacată, în sensul că:

Trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelurilor principale declarate de pârâţii B. S.A. şi C. împotriva sentinţei nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate cu privire la apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi cu privire la acţiunea în anulare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2022.