Lack of procedural standing for professional association to sue for unfair competition under group interest

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2011 din 21 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins atât excepţia lipsei de interes ca nefondată, cât şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 40.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe au declarant apel ambele părţi, pârâta B. S.R.L. declarând apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 5 octombrie 2017.

Reclamanta-apelantă A. a solicitat, în principal, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulate, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, în măsura în care instanţa apreciază că hotărârea apelată este întemeiată şi va respinge calea ordinară de atac, reclamanta-apelantă a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial care au căzut în sarcina sa cu privire la fond.

Pârâta-apelantă B. S.R.L. a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte considerentele cu privire la necesitatea admiterii excepţiilor referitoare la lipsa calităţii procesuale active şi lipsa de interes a reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1179/A din 22 iunie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei A., însă l-a admis pe cel al pârâtei B. S.R.L., declarat atât împotriva încheierii de şedinţă din data de 5 octombrie 2017, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 2011 din 21 iunie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, pe care le-a schimbat în parte - încheierea, respectiv în tot - sentinţa, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată. De asemenea, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 85.159,58 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă, la care se adaugă suma de 28.276,78 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 29 iulie 2021, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei atacate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi trimiterea dosarului spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial (în apel şi în recurs) şi taxă judiciară de timbru; în subsidiar, în măsura în care instanţa apreciază că hotărârea recurată este temeinică şi va dispune respingerea recursului, a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial la care a fost obligată recurenta, atât la fond, cât în apel.

În cuprinsul cererii de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

După ce recurenta a expus circumstanţele cauzei, precum şi contextul în care a introdus cererea de chemare în judecată, inclusiv soluţiile pronunţate de instanţele de fond, parte a arătat că, în opinia sa, are calitate procesuală şi interes, conform art. 32 din C. proc. civ., pentru formularea unei asemenea acţiuni judiciare.

În ceea ce priveşte calitatea sa procesuală activă, recurenta se prevalează de dispoziţiile Legii nr. 11/1991 şi cele ale O.G. nr. 26/2000.

Astfel, primul act normativ conferă legitimare procesuală oricărei persoane care are un interes legitim; or, entitatea reclamantă este un patronat, care are reprezentativitate conform Hotărârii Tribunalului Bucureşti nr. 2REP/16.01.2017, potrivit Legii nr. 62/2011 a dialogului social, actul constitutiv şi statutul său conferindu-i atât dreptul, cât şi obligaţia de a duce la îndeplinire şi de a reprezenta interesele membrilor săi.

Pe de altă parte, recuranta s-a constituit potrivit O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, în scopul promovării, apărării şi reprezentării intereselor sociale, economice, profesionale şi juridice ale membrilor săi - operatorii şi transportatorii autorizaţi din România, înfiinţaţi potrivit legislaţiei în vigoare.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că, pentru justificarea calităţii procesuale active, reclamanta trebuia să menţioneze care este norma legală care permite în mod expres introducerea unei acţiuni în justiţie pentru protejarea intereselor membrilor şi că reprezentativitatea entităţii juridice nu prezintă relevanţă, simpla reprezentativitate neacordând calitate procesuală activă atât timp cât nu există o normă de drept care să stipuleze expres dreptul acesteia de a introduce acţiuni pentru interzicerea unor practici de concurenţă neloială de natură a afecta interesele patrimoniale ale membrilor.

Tot în mod eronat a reţinut instanţa de apel şi împrejurarea că faptele de concurenţă neloiată invocate ar prejudicia doar interesele operatorilor de transport autorizaţi în regim de taxi, în condiţiile în care prin acţiunea formulată şi descrierea faptelor de concurenţă neloială se arară că sunt prejudiciate şi dispeceratele, fiind interpretate greşit dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, în sensul că doar persoanele fizice autorizate să desfăşoare activitate de taximetrie pot fi persoanele direct prejudiciate de faptele de concurenţă neloială imputate pârâtei.

Recurenta consideră că reprezentativitatea (constatată prin sentinţa civilă nr. 2REP/16.01.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă în dosarul nr. x/2016) implică dreptul de a reprezenta, promova, susţine şi apăra interesele economice, juridice şi sociale ale membrilor, astfel cum este stipulat în art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011. Chiar dacă textul legal nu face referire expresă la dreptul de a introduce acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 şi art. 37 din Codul de procedură civilă nu solicită o astfel de prevedere expresă, ci doar stipularea dreptului de a introduce o cerere în apărarea drepturilor şi intereselor de grup, respectiv acei membri care sunt organizaţi ca transportatori autorizaţi şi dispecerate taxi.

Prin urmare, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 nu sunt incompatibile cu interesele de grup sau generale, atât timp cât se face dovada că activităţile de concurenţă neloială afectează un interes de grup, în speţă interesul transportatorilor autorizaţi şi al dispeceratelor taxi. În acest sens, invocă şi practica instanţei supreme, care prin alte hotărâri a recunocut reprezentativitatea entităţii recurente şi i-a confirmat calitatea procesuală activă (decizia nr. 3662/2015 şi decizia nr. 2034/29.03.2005, ambele pronunţate de I. C. civ..J., secţia de contencios administrativ şi fiscal).

De asemenea, recurenta se prevalează şi de dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 38/2003, care, în opinia sa, stipulează expres dreptul de a reprezenta şi proteja interesele profesionale ale membrilor, drept ce include şi introducerea unor acţiuni în instanţă şi, din coroborarea acestor prevederi cu cele din O.G. nr. 26/2000 şi actul său constitutiv, consideră că rezultă în mod evident calitatea sa procesuală activă în cadrul acestui litigiu.

Referitor la solicitarea de reducere a onorariului de avocat, invocând dispoziţiile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a subliniat faptul că speţa dedusă judecăţii nu este atât de complexă, având în vedere cadrul procesual stabilit de părţi. Onorariul solicitat la fond şi în apel de intimată este vădit disproporţionat, atât sub aspectul volumului de muncă prestată de avocat, al obiectul cererii de chemare in judecata şi al modului de soluţionare al cauzei, iar obligarea sa la plata acestuia echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât cuantumul cheltuielilor de judecată o împovărează în mod excesiv, raportat la obiectul pretenţiilor, şi inhibă introducerea unor astfel de acţiuni în instanţă. Şi onorariul avocaţial acordat în apel este unul excesiv şi neproporţional cu munca prestată de avocat, pentru că în apel s-au reluat susţinerile din fond şi s-au adus argumente, strict cu privire la o excepţie.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursul pentru neîncadrarca motivelor în cele expres declarate de lege ca admisibile (art. 488 Cod procedură civilă), iar în subsidiar, să se dispună respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 12 august 202, dispunându-se întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021, constatându-se întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din Codul de procedură civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text, doar intimata înţelegând să depună un punct de vedere în acest sens.

Prin încheierea din 10 martie 2022 a fost respinsă excepţia de nulitate a recursului şi admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1179/A din 22 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esenţă, recurenta critică hotărârea instanţei de apel susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (caz de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), întrucât prima instanţă de control judiciar ar fi admis în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active, contrar prevederilor legale invocate în cadrul memoriului de recurs şi din a căror interpretare coroborată rezultă că entitatea juridică reclamantă are dreptul de a reprezenta şi proteja interesele profesionale ale membrilor săi, drept ce include şi introducerea unor acţiuni în instanţă, inclusiv cele întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991. Totodată, recurenta a criticat şi cuantumul onorariului de avocat la plata căruia a fost obligată de instanaţele de fond, susţinând că măsura dispusă echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Criticile recurentei nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a niciunei norme de drept.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material şi el poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

În argumentarea acestui caz de casare reclamanta-recurentă a adus critici în ceea ce priveşte respingerea cererii sale de chemare în judecată pe motiv că a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, iar nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la condiţiile de exercitare a acţiunii civile, printre care se regăseşte şi calitatea procesuală activă (care presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat), iar nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Prin urmare, analiza recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel se va face din această perspectivă, desigur, cu luarea în considerare a criticilor dezvoltate de partea reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs.

Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Această identitatea trebuie să se materializeze prin echivalenţa dintre persoana reclamantului şi titularul dreptului, respectiv pârâtul şi cel obligat la respectarea dreptului şi, pe cale de consecinţă, se întruneşte condiţia calităţii procesuale. Altfel spus, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară (legitimatio ad causam).

Uneori legea prevede posibilitatea şi unor alte persoane de a intenta acţiunea în locul titularului, cu scopul de a proteja tocmai interesele celui care nu are posibilitatea reală de a-şi susţine interesele în faţa judecătorului (procurorul, sindicatele, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor etc., sunt personalităţi care pot sta în justiţie şi promova acţiuni în faţa unei instanţe civile).

În motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a arătat că, potrivit art. 36 şi 37 din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, putând fi introduse cereri sau formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Prin urmare, pentru ca asemenea părţi să poată acţiona pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane ori, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup sau general este necesar ca legea să le recunoască în mod expres legitimitatea procesuală activă. Aceasta, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului care rezultă din raportul de drept material dedus judecatii.

De vreme ce reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială constând în comercializarea aplicaţiei B. către şoferii de taxi, dispecerizarea serviciilor de taxi prin intermediul aplicaţiei menţionate şi transport persoane în regim de taxi, utilizarea siglei şi a denumirii B., utilizarea siglelor societăţilor de dispecerizare taxi certificate O.S.I.M., în cadrul aplicaţiei B. şi a altor informaţii privind autoturismele şi şoferii, rezultă că raportul juridic de drept substanţial pe care se fundamentează cererea de chemare în judecată decurge din pretinse fapte de concurenţă neloială săvârşite de societatea pârâtă, constând în furnizarea de servicii de transport public fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege, care ar prejudicia interesele operatorilor de transport autorizaţi în regim taxi.

Însă, pentru ca reclamanta să poată să îşi justifice legitimitatea procesuală activă prin raportare la dispoziţiile de excepţie ale art. 37 din C. proc. civ., având în vedere că, fără a justifica un interes direct, tinde prin demersul judiciar la protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor săi, aşadar, la ocrotirea unui interes de grup, s-ar fi impus identificarea unei norme legale în temeiul căreia această entitate juridică să fie abilitată să promoveze o acţiune prin care să urmărească protejarea intereselor membrilor săi, constând în interzicerea unor activităţi de concurenţă neloială pretins săvârşite de pârâtă, ceea ce nu s-a făcut.

Înalta Curte constată că interpretarea atât a dispoziţiilor Legii nr. 62/2011, a Legii nr. 38/2003 şi a Legii nr. 11/1991, cât şi a prevederilor statutare şi a celor din O.G. nr. 26/2000 s-a făcut în mod corect de către prima instanţă de control judiciar.

Astfel, pe de o parte, textul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, potrivit căruia "Orice persoană care are un interes legitim se poate adresa direct instanţelor de judecată competente pentru încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale şi morale suferite ca urmare a unei practici de concurenţă neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalităţi în faţa Consiliului Concurenţei", nu conferă, cum greşit a înţeles recurenta, legitimare procesuală activă oricărei persoane, ci reglementează dreptul de liber acces la justiţie oricărei persoane care are un interes legitim, acesta din urmă fiind doar o altă condiţie, alături de calitatea procesuală, pentru exercitarea unei acţiuni civile, după cum s-a arătat deja.

Pe de altă parte, Legea dialogului social nr. 62/2011, deşi prevede, în art. 61, că organizaţiile patronale reprezintă, susţin şi apără interesele membrilor lor în relaţiile cu autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice, în raport cu obiectul şi scopul lor de activitate, în plan naţional şi internaţional, potrivit propriilor statute şi în acord cu prevederile acestei legi, iar în vederea realizării scopului pentru care sunt înfiinţate acestea reprezintă, promovează, susţin şi apără interesele economice, juridice şi sociale ale membrilor lor [art. 62 alin. (1) lit. a)], interpretarea dată de recurentă este una eronată.

Aceasta, pentru că partea confundă drepturile organizaţiilor patronale, reglementate de Legea dialogului social, cu dreptul acestor entităţi de a participa la o activitate judiciară concretă, drept care se defineşte prin recunoaşterea, prin lege, a unei legitimări procesuale active de a promova o cerere de chemare în judecată precum cea din dosarul pendinte, şi care nu există. Numai astfel poate fi înţeleasă legitimarea procesuală, ce presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei unei anumite persoane de a participa ca parte în cadrul procesului civil, respectiv îndreptăţirea unei persoanei de a reclama în justiţie, cât şi obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva sa.

De altfel, şi recurenta recunoaşte (în paragr. antepenultimul din pag. 4 a cererii de recurs) că această normă legală nu face referire expresă la dreptul de a introduce acţiuni pentru interzicerea unor practici de concurenţă neloială de natură a afecta interesele patrimoniale ale membrilor săi, însă susţine că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 nu sunt incompatibile cu interesele de grup sau generale, ceea ce ar legitima-o procesual activ, lucru care nu poate fi primit.

Nici Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere nu este în măsură să determine o concluzie contrară, art. 54 alin. (1) din acest act normativ prevăzând doar că reprezentarea şi protecţia intereselor profesionale ale transportatorilor autorizaţi, dispecerilor taxi şi ale taximetriştilor se realizează prin camerele taximetriştilor şi celelalte asociaţii profesionale reprezentative, constituite conform Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, denumite asociaţii reprezentative.

Că este aşa, rezultă din următoarele alineate ale aceluiaşi text, potrivit cărora asociaţiile reprezentative asigură reprezentarea intereselor profesionale ale membrilor în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice, cu alte autorităţi şi cu organisme interne şi internaţionale, acestea participând, cu caracter consultativ, la întocmirea de către autorităţile administraţiei publice a reglementărilor de organizare a serviciului de transport în regim de taxi. Mai apoi, după ce în cuprinsul alin. (3) se indică condiţiile pentru ca o asociaţie profesională din domeniul taximetriei să fie considerată reprezentativă, în ultimul alineat legiuitorul a stabilit că, în cazurile în care o asociaţie profesională reprezentativă trimite autorităţii de autorizare sau altor autorităţi competente o sesizare privind abaterile de la conduita profesională a unei persoane care îşi desfăşoară activitatea în domeniul transportului în regim de taxi, acestea sunt obligate să analizeze cazul respectiv, cu consultarea obligatorie a părţilor, şi să ia măsurile care se impun, notificând aceasta şi asociaţiei reprezentative.

Prin urmare, nici această norma legală, contrar celor susţinute de recurentă, nu este în măsură să o legitimeze procesual pentru a putea introduce şi susţine o acţiune în concurenţă neloială, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că trimiterile făcute de partea reclamantă la prevederile statutare şi la cele din O.G. nr. 26/2000 sunt irelevante sub aspectul analizat, pentru că acestea nu fac altceva decât să creeze cadrul pentru: a) exercitarea dreptului la liberă asociere; b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept; c) urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup; d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice; e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial şi, f) respectarea ordinii publice.

Or, pentru ca o astfel de entitate juridică să poată acţiona pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup este necesar ca legiuitorul să-i recunoască în mod expres legitimitatea procesuală activă, ceea ce nu a făcut.

Cele două decizii de speţă indicate în cererea de recurs nu pot determina o altă concluzie întrucât prin prima hotărâre (decizia nr. 3662/2015) instanţa supremă nu făcut decât să-i recunoască confederaţiei recurente calitatea şi interesul în a formula o cerere de intervenţie accesorie în favoarea unei autorităţi a statului, chemată în judecată pentru anularea unui ordin de ministru, prin raportare la prevederile art. 67 din C. proc. civ., în timp ce prin a doua decizie invocată (decizia nr. 2034/2005) care, de altfel, nici nu o priveşte în mod direct întrucât vizează o altă asociaţie constituită în condiţiile O.G. nr. 26/2000, modificată, aceeaşi instanţă a recunoscut acestei din urmă entităţi juridice calitatea procesuală activă de a introduce acţiune în contencios administrativ împotriva actelor normative care vatămă interesele membrilor săi, chiar dacă prin actul atacat nu se instituie drepturi şi obligaţii în sarcina sa, ca persoană juridică, întrucât nu este exclusă posibilitatea ca actul normativ contestat să aducă atingere drepturilor asociaţiei reglementate prin alte acte normative, în caz contrar ajungându-se la soluţia profund inechitabilă a înlăturării din rândul celor îndreptăţiţi să atace în justiţie respectiva reglementare, a persoanei împuternicite să negocieze şi să reprezinte utilizatorii.

Prin urmare, niciuna dintre deciziile menţionate nu vizează situaţia din prezentul litigiu, în care recurenta-reclamantă a promovat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Sub acest aspect, Înalta Curtea aminteşte faptul că dreptul la o instanţă nu este unul absolut (Golder c. Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, paragr. 36), ci presupune limitări permise în mod implicit, inclusiv privind admisibilitatea unei căi de atac, care necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, care are în această privinţă o anumită marjă de apreciere (Ashingdane c. Regatului Unit, Hotărârea din 28 mai 1985, paragr. 57). Aceste limitări nu restrâng accesul deschis unui justiţiabil într-o asemenea manieră încât să fie afectată esenţa dreptului de acces la un tribunal, ele trebuind să urmărească un scop legitim şi să existe proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate (Fayed c. Regatului Unit, Hotărârea din 21 septembrie 1994, paragr. 65, Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995, paragr. 59, şi Bellet c. Franţei, Hotărârea din 4 decembrie 1995, paragr. 31).

În această cauză, Curtea de la Strasbourg a reţinut că, după ce a constatat inadmisibilitatea acţiunii reclamantului din cauza lipsei dreptului de acţiona în instanţă clauzele unui contract colectiv, instanţele naţionale nu au mai examinat temeinicia argumentelor sale. Prin urmare, situaţia reclamantului poate fi văzută ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. Curtea europeană a constatat că ingerinţa era conformă cu prevederile Legii nr. 130/1996 şi ale C. civ., astfel cum erau interpretate de instanţele judecătoreşti naţionale, care permiteau doar părţilor semnatare să conteste clauzele contractelor colective de muncă.

În ceea ce priveşte scopul acestei limitări, Curtea a reiterat faptul că dreptul la negocieri colective cu angajatorul este unul dintre elementele esenţiale ale dreptului unui angajat de a constitui şi de a se afilia la sindicate, pentru apărarea intereselor sale, astfel cum este prevăzut în art. 11 din Convenţie. Pentru sindicate, negocierea colectivă şi încheierea de contracte colective sunt mijloace esenţiale pentru a promova şi proteja interesele membrilor lor (Demir şi Baykara c. Turciei [MC], nr. 34503/97, paragr. 154 şi 157). În acest context, s-a considerat că, în cazul în care acordurile colective între partenerii sociali ar putea să fie contestate în instanţele de judecată de către angajaţi, în mod individual şi, prin urmare, să devină astfel inaplicabile, unul dintre elementele inerente ale dreptului de a se angaja în activităţi sindicale, garantat prin art. 11 din Convenţie, ar putea fi mult restrâns sau golit de conţinutul său.

În cele din urmă, în ceea ce priveşte proporţionalitatea restrângerii dreptului de acces la o instanţă, Curtea a reţinut că reclamantul nu era lipsit de orice posibilitate de a-şi apăra pe cale judiciară drepturile sale patrimoniale. În această privinţă, s-a observat că, în temeiul art. 281 şi următ. din Codul muncii, reclamantul avea posibilitatea de a introduce o acţiune împotriva angajatorului său, prin care să conteste clauzele contractului individual de muncă, ce ar fi fost, în opinia sa, contrare contractului colectiv de muncă la nivel naţional. Cu toate acestea, reclamantul a ales să conteste în mod direct contractul colectiv, expunându-se riscului ca acţiunea sa să fie respinsă, fără examinarea fondului, context în care acesta nu a suferit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la un tribunal (Hotărârea din 3 decembrie 2013, Marinel Costuţ c. României, cererea nr. x/08).

Nu în ultimul rând, nemulţumirile recurentei în legătură cu dispoziţia instanţei de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatei constituie critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta-recurentă A. JIVKO TANOV IVANOV împotriva deciziei civile nr. 1179/A din 22 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, recurenta va fi obligată la plata sumei de 17.661,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în faza de recurs, către intimata B. S.R.L., conform documentelor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1179/A din 22 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 17.661,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.