Jurisdictional conflict over severance of multi-plaintiff labor claims: persistence of territorial competence at the initially seized tribunal despite individual domicile of a co-plaintiff

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Bacău, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Iaşi, au solicitat:

- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate de către reclamanţi şi cele rezultate prin luarea în calcul la stabilirea drepturilor cuvenite, începând cu data de 09.04.2015 si în continuare, pentru viitor, a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. a) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la înlăturarea în integralitate a efectelor situaţiei discriminatorii în care se află reclamanţii prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la coeficienţii de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. a) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor;

- obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la alocarea către ordonatorii secundari şi terţiari de credite a fondurilor necesare efectuării plăţii sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri constând în diferenţele de drepturi salariale obiect al prezentului litigiu.

În drept, reclamanţii au invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii, art. 6 alin. (4), art. 208, art. 210, art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 2517, art. 2526 şi art. 1535 din C. civ., art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, Ordonanţa 57/2015, Legea nr. 293/2015, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, Legea 153/2017, prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La data formulării cererii de chemare în judecată reclamantul O. avea funcţia de judecător la Judecătoria Cornetu.

Prin încheierea din 8 octombrie 2020 instanţa a disjuns cererile formulate de reclamanţii care nu aveau domiciliul în Mun. Bucureşti şi au fost formate 8 noi dosare, a respins excepţia necompetenţei materiale şi a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale în dosarele disjunse.

În cazul reclamantului O. a fost format dosarul nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 6466 din 19.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că la data introducerii acţiunii, reclamantul nu avea domiciliul şi nici locul de muncă în municipiul Bucureşti, fiind judecător la Judecătoria Cornetu, iar potrivit art. 127 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti nu era una dintre instanţele care puteau fi sesizate în mod legal.

De asemenea, a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 59 C. proc. civ. cu privire la coparticiparea procesuală activă, având în vedere caracterul intuitu personae al raporturilor de muncă şi în temeiul dispoziţiilor art. 126 C. proc. civ. a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei favoarea Tribunalului Constanta, în a cărui circumscripţie se află domiciliul reclamantului.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la 23.12.2020, sub acelaşi număr.

La solicitarea instanţei, prin precizări scrise, reclamantul a stabilit limitele cadrului procesual pasiv prin chemarea în judecată a pârâtului Tribunalul Ilfov. De asemenea, reclamantul a mai precizat că nu înţelege să se judece cu pârâţii Tribunalul Constanţa şi Curtea de Apel Constanţa, deoarece nu a avut niciun raport specific dreptului muncii cu aceşti pârâţi.

Prin sentinţa civilă nr. 3896 din 04.11.2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamant, şi, în consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că la data introducerii cererii de chemare în judecată reclamantul nu locuia în fapt şi nici nu avea locul de muncă pe raza judeţului Constanţa, iar în materia conflictelor de muncă competenţa nu este alternativă, ci absolută, exclusivă. Astfel, în cauză este competent să soluţioneze cererea Tribunalul Ilfov, în raport de criteriul locului de muncă al reclamantului.

De asemenea, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu înlătură competenţa Tribunalului Ilfov, în condiţiile în care nu se verifică condiţiile impuse de norma juridică precizată, anume, reclamantul nu desfăşoară activitatea de judecător la Tribunalul Ilfov, iar litigiul nu este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care acesta activează.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 alin. (21) raportat la art. 127 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea calităţii de pârât a Tribunalului Ilfov, norma juridică arătată reglementează o competenţă teritorială alternativă şi nu una exclusivă.

În concluzie, a stabilit competenţa teritorială a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov în raport locul de muncă al reclamantului.

3. La 6 decembrie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 850 din 31 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat soluţionarea cauzei şi a fost înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivarea soluţiei, tribunalul a constatat că la dosarul cauzei nu au fost identificate elemente din care să rezulte că reclamantul a înţeles să îşi schimbe adresa principală, domiciliul acestuia fiind în municipiul Constanţa, astfel încât Tribunalul Constanţa nu îşi putea declina competenţa de soluţionare a cauzei decât în situaţia în care constata că nu este competent, nu şi în situaţia în care altă instanţă egală în grad ar fi competentă.

Tribunalul a reţinut şi dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., precum şi faptul că reclamantul nu a înţeles să sesizeze Tribunalul Ilfov, ci Tribunalul Bucureşti, care şi-a declinat competenţa Tribunalului Constanţa, faţă de domiciliul reclamantului şi dispoziţiile privitoare la stabilirea competenţei în cazul în care o instanţă de judecată are calitatea de pârât.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 11 mai 2022.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza finală C. proc. civ., în urma declinărilor succesive ale Tribunalelor Bucureşti, Constanţa şi Ilfov, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente.

Înalta Curte constată că cererea a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamantul din prezentul dosar, şi are ca obiect plata drepturilor salariale pentru perioada când au fost judecători.

Astfel, cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2020, în considerarea reclamanţilor care au domiciliul în Bucureşti, iar, ulterior, au fost disjunse cererile formulate de reclamanţii care nu au domiciliul în Municipiul Bucureşti, cum este cazul şi reclamantului din prezentul dosar.

Întrucât litigiul are natura unui conflict de muncă, sunt aplicabile regulile de competenţă prevăzute în Codul Muncii şi Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit art. 269 alin. din Codul muncii, "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii; (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul; (3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din acelaşi act normativ, "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Întrucât drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi (judecători), se întemeiază pe aceleaşi dispoziţii legale, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, rezultă că există o strânsă legătură între pretenţiile acestora.

Astfel, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (2) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală activă.

Având în vedere configuraţia raportului litigios dedus judecăţii, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat în considerarea domiciliului unora dintre reclamanţi potrivit art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului.

Atât timp cât, la data învestirii sale, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă să soluţioneze cauza.

Totodată, având în vedere calitatea de judecător a reclamantului, se constată că dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu înlătură competenţa Tribunalului Bucureşti, în condiţiile în care nu se verifică condiţiile impuse de norma juridică precizată, anume, reclamantul nu desfăşoară activitatea de judecător la Tribunalul Bucureşti, iar litigiul nu este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care acesta activează (Judecătoria Cornetu).

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 alin. (21) raportat la art. 127 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea calităţii de pârât şi a Tribunalului Ilfov şi, implicit, a competenţei Curţii de Apel Bucureşti ca instanţă de apel, pârâtă în cauză, această normă reglementează o competenţă teritorială facultativă, care este înlăturată de la aplicare prin opţiunea tuturor reclamanţilor de sesizare a instanţei Tribunalului Bucureşti.

Aşadar, întrucât, la data învestirii sale cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat, în virtutea dispoziţiilor art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, faţă de împrejurarea că, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.