Credit risk label upheld: guarantee fund wins EUR 960,000 counter-guarantee payout as fire loss not operational risk.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant's appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's decision that had reversed the trial court's dismissal and ordered the defendant to pay the plaintiff EUR 960,000 (RON) plus statutory penalizing interest from 30 July 2020 and costs, so the plaintiff prevails and the payment obligation remains in force. The dispute arose from a counter-guarantee agreement where the plaintiff, a credit guarantee fund, sought payment under a counter-guarantee after the borrower defaulted following a fire that destroyed its assets; the defendant refused payment, arguing the loss was an "operational risk" excluded from coverage because the lender had accepted an insurance policy that did not cover fire and explosion. The Court held that the refusal was unjustified because, under Article 7(1)(23) of BNR Regulation No. 20/2009, operational risk covers losses from inadequate processes, systems, human resources, or external factors like economic conditions, whereas the fire loss stemmed from the borrower's non-performance of contractual obligations and thus constituted credit risk assumed by the defendant under the agreement; the lender's failure to verify the insurance policy did not breach eligibility conditions or the mandate, and the defendant's confirmation of the counter-guarantee precluded later refusal based on alleged operational risk.
Legislator headnote
AI generatedart. 1535 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 22 alin. (2) C. proc. civ, art. 2018 C. civ, art. 1266 C. civ; Credit risk label upheld: guarantee fund wins EUR 960,000 counter-guarantee payout as fire loss not operational risk: Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., prin care a solicitat, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 24 mai 2022
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30 octombrie 2020 sub nr. x/20208, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtului Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata contragaranţiei în cuantum de 960.000 RON, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la 30 iulie 2020, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1523 lit. d) şi art. 1535 C. civ., O.G. nr. 13/2011.
Prin sentinţa civila nr. 1264 din 10 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată a reclamantei.
2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, solicitând modificarea în tot a sentinţei civile apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 1877 din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei o civile nr. 1264 din 10 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul admiterii acţiunii.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 960.000 RON, precum şi dobânda legală penalizatoare, calculată cu începere de la 30 iulie 2020 până la data plăţii efective.
S-a dispus obligarea intimatului la plata către apelant a sumei de 21.309,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.
3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., prin care a solicitat, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Subsumat acestui motiv de casare recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1266, art. 1170 şi art. 2018 C. civ. raportate la art. 4.4, art. 5.1, art. 1.1 pct. 3, art. 6.1 din Convenţia de Contragarantare nr. 1/2012 şi art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul arată că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2012 potrivit cărora Fondul Român de Contragarantare suportă riscul I.M.M.-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului, aceste prevederi fiind invocate ca temei al respingerii cererii de plată.
Soluţia instanţei de apel potrivit căreia excluderea riscului de incendiu şi explozie din poliţa de asigurare nu reprezintă un risc operaţional prin raportare la utilizarea unor procese, sisteme sau resurse inadecvate ori unor factori externi este lipsită de temei legal.
De altfel, instanţa de apel, distinct de faptul că nu a arătat motivele care au determinat această concluzie, a pronunţat o soluţie contrară prevederilor din Regulementul BNR nr. 20/2009 privind definiţia riscului operaţional şi art. 1.1 pct. 3 din Convenţia de contragarantare privind riscul de credit.
Raportând aceste prevederi la situaţia factuală din care rezultă că toate activele societăţii au ars într-un incendiu, iar din riscurile asigurate prin poliţa de asigurare acceptată de finanţator au fost excluse cele cauzate de incendiu şi explozie, contrar, celor reţinute prin decizia recurată, reiese că evenimentul produs nu reprezintă un risc de credit, ci un risc operaţional, iar pârâtul nu poate deconta contragaranţiile ca urmare a producerii unui astfel de risc.
Conform recurentului, intimatul avea obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate pentru plata contragaranţiei deoarece Fondul Român de Contragarantare nu preia orice risc al beneficiarului inclusiv riscul operaţional, în condiţiile în care a fost mandatat să efectueze o astfel de verificare trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract.
O altă critică vizează nelegalitatea deciziei derivată din interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 6.4 din Convenţia nr. 1/2012, a art. 4.1 lit. d) din Norma nr. 1/2012, coroborate cu art. 2017 şi art. 1266 C. civ.
S-a susţinut în acest sens că, respingerea solicitării de plată a fost justificată ca urmare a identificării încălcării prevederilor contractuale de către banca finanţatoare, care a acceptat o poliţă de asigurare incompletă, iar prin acceptarea plăţii garanţiei de către reclamant s-a produs un risc operaţional care nu este preluat de pârât.
Acordarea contragaranţiei nu obligă la plata acesteia, în condiţiile în care excluderea riscurilor de incendiu şi explozie din poliţa acceptată de finanţator constituie un risc operaţional al acestuia şi implicit al garantul, risc pe care Fondul Român de Contragarantare, potrivit art. 6.1 raportat la art. 5.1 din contract, Fondul Român de Contragarantare, nu îl preia.
De asemenea, prevederile art. 6.4 alin. (2) din contract, îl îndreptăţesc să refuze plata contragaranţiei în cazul în care la data examinării cererii de executare se identifică o încălcare a prevederilor contractuale constând în acceptarea unei poliţe de asigurare incomplete, iar prin acceptarea plăţii garanţiei de către reclamant se identifică un risc operaţional pe care Fondul Român de Contragarantare nu îl preia.
Interpretând greşit convenţia din litigiu, susţine recurentul, instanţa de apel a aplicat eronat art. 5.1 raportat la dispoziţiile art. 2018 C. civ., prin decizia recurată fiind nesocotite obligaţiile reclamantului privind executarea mandatului cu titlu oneros.
Întrucât mandatarul cu titlu oneros răspunde cu diligenţa pentru propriile afaceri şi pentru cea mai mică culpă, rezultă că acesta trebuia să cunoască îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de asigurare a bunurilor garantate asigurarea fiind doar parţială, excluzându-se riscurile de incendiu şi explozie în consecinţă să nu acorde sau să refuze plata garanţiei, deoarece obligaţiile reclamantului nu sunt limitate doar la momentul acordării garanţiei ci şi la data plăţii garanţiei contragarantate.
Instanţa de apel, arată recurentul prin ultima critică, a interpretat eronat caracterul expres, irevocabil şi necondiţionat al contragaranţiei, prevăzut de art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012. În acest sens sunt descrise etapele acordării garanţiei şi contragaranţiei şi citând dispoziţiile art. 6.4 din Convenţia nr. 1/2012 se concluzionează că nu exista obligaţia de plată în ipoteza în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare că mandatarul nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile.
Prin întâmpinarea formulată intimatul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a invocat în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. excepţia nulităţii recursului care a fost respinsă pentru considerentele consemnate în încheiere, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a dispoziţiilor legale invocate, îl va respinge pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil se va reţine că instanţele au fost învestite cu solicitarea reclamantului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN de obligare a pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. la plata garanţiei în cuantum de 960.000 RON, aferente garanţiei asumate de reclamant în favoarea A. S.A., conform notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 16 aprilie 2014 şi a confirmării de includere în plafonul de garantare, beneficiar fiind B. S.R.L..
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului reţinând în esenţă încălcarea de către acesta a obligaţiilor stabilite prin art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2010, care impuneau verificarea cu diligenţa unui bun profesionist îndeplinirea de către beneficiar a criteriului de eligibilitate pentru acordarea garanţiei. Această cerinţă nu este îndeplinită în cauză, în condiţiile în care toate activele beneficiare garanţiei au ars într-un incendiu, iar poliţa de asigurare nu includea şi acest risc, motiv pentru care nu a fost despăgubit de societate de asigurare. Această împrejurare evidenţiază faptul că reclamantul nu a urmărit cu toată diligenţa la care era obligat prin contractul de mandat, acordarea garanţiei unui beneficiar eligibil.
Învestită cu soluţionarea apelului formulat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, curtea de apel a arătat că, contrar celor reţinute de tribunal, în cauză nu s-a făcut dovada încălcării de către reclamant a obligaţiilor care îi reveneau conform Convenţiei 1/2012 şi Normei 1/2012.
Totodată au fost înlăturate apărările formulate de intimat, întemeiate pe art. 6.1 din Convenţie constând în existenţa unui risc operaţional al finanţatorului, preluat de garant, nu şi de intimat, cu motivarea că prevederile art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009 privind definiţia riscului operaţional, exclud interpretarea propusă de acesta.
Din această perspectivă, cu precizarea că în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte verifică conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, ceea ce semnifică faptul că sunt excluse analizei în această etapă procesuală aspectele care vizează netemeinicia hotărârii recurate ori interpretarea clauzelor contractuale, în absenţa dezvoltării unor critici concrete din care să rezulte încălcarea regulilor stabilite prin art. 1266 C. civ.. Simpla trimitere la aceste dispoziţii legale nefiind suficientă pentru a provoca controlul de legalitate al hotărârii recurate.
Prin urmare, în legătură cu natura riscului în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că potrivit art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, prevederi aplicabile instituţiilor financiare nebancare, nu şi celor bancare, categorie în care se include finanţatorul A. - riscul operaţional este definit ca fiind riscul înregistrării unor pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinate fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi progresul tehnologic.
În consecinţă, acceptarea unei poliţe de asigurare care nu acoperea riscul de incendiu şi explozie nu echivalează cu utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate şi nici nu are natura unor factori externi, cum sunt condiţiile economice şi progresul tehnologic. Prejudiciul înregistrat de finanţator nu a fost cauzat de aceşti factori ci de neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de beneficiar prin contractul de credit. Împrejurarea că finanţatorul şi-ar fi putut valorifica ipoteca mobiliară prin care s-a garantat restituirea împrumutului sau prin încasarea despăgubirii de la asigurator, în măsura în care riscul de incendiu şi explozie era acoperit, nu este de natură a determina o altă concluzie decât aceea că neavând natura unui risc operaţional al finanţatorului, acesta nu are acest caracter nici pentru reclamant în calitate de garant, ci reprezintă un risc de credit, produs ca urmare a neîndeplinirii de către beneficiar a obligaţiilor contractuale, pe care pârâtul îl preia în parte conform art. 2.1 din Convenţia nr. 1/2012.
Prin urmare, motivul de refuz invocat de recurentă, respectiv excluderea riscurilor de incendiu şi explozie din poliţa acceptată de finanţator nu poate fi definit ca fiind un risc operaţional al intimatului în accepţiunea art. 6.1 din Convenţie şi art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009.
De altfel, în această privinţă este întemeiată apărarea intimatului conform căruia recurentul nu dezvoltă argumentele din care să rezulte că a utilizat procese sau resurse umane neadecvate în exercitarea operaţiunilor mandatate de Fondul Român de Contragarantare pentru a fi incidente în cauză dispoziţiile art. 6.1 din contract.
În egală măsură, Înalta Curte observă că sunt nefondate şi criticile recurentului conform căruia instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susţinerile privind producerea unui risc operaţional şi nu de credit, deoarece verificarea considerentelor deciziei recurate relevă contrariul.
Situaţia este identică şi în privinţa criticilor privind omisiunea intimatului de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate pentru plata garanţiei şi respectiv a celor referitoare la modul de îndeplinire a mandatului.
Astfel, în conformitate cu art. 4.1 din Convenţie, Fondul Român de Contragarantare mandatează garantul să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare stabilite prin Norma nr. 1/2012 şi să acorde contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora. Documentele pe baza cărora se verifică îndeplinirea acestor condiţii sunt menţionate la art. 4.1 din Norma nr. 1/2012, printre acestea nu este menţionată şi poliţa de asigurare ca fiind un document necesar pentru examinarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate de către beneficiar. În consecinţă, faptul că reclamantul nu a verificat la momentul acordării garanţiei, poliţa de asigurare emisă în favoarea beneficiarului nu relevă neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate prevăzute de art. 4.1 lit. e) din Norma nr. 1/2012 şi nici nu este de natură a evidenţia culpa reclamantului în îndeplinirea mandatului, deoarece culpa în executarea acestuia se poate stabili doar prin raportare la obligaţiile care îi reveneau mandatarului.
De asemenea, Înalta Curte constată că este fondată apărarea intimatului referitoare la lipsa de temei a criticilor recurentei referitoare la neîndeplinirea conformă a mandatului primit prin raportare la prevederile Convenţiei nr. 1/2012.
Astfel, după parcurgerea etapelor prevăzute la art. 4.3 din Convenţie, recurentul a confirmat contragaranţia notificată pentru beneficiar, ceea ce justifică concluzia că acesta a constatat că sunt suficiente demersurile efectuate de reclamant şi că au fost respectate clauzele privind acordarea contragaranţiei. Fiind îndeplinit mandatul acordat, în conformitate cu prevederile Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 şi a Normei nr. 1/2012, rezultă că sunt îndeplinite condiţiile privind riscul de credit la plata căreia în mod corect a fost obligat pârâtul.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1877 din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 24 mai 2022.