Statute of limitations for corporate damages claim upheld; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 20 decembrie 2018 sub nr. x/2019, reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A., în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F. şi G. a solicitat obligarea, în solidar a acestora, la plata sumei de 28.000 RON reprezentând prejudiciu adus societăţii prin activitatea culpabilă pe care au desfăşurat-o în calitate de director general şi salariaţi. Suma solicitată fiind repartizată astfel: A. - 5.064,5 RON, B. - 5.360,70 RON, C. - 3.847,17 RON, D. - 4.064,10 RON, E. - 4.500,42 RON, F. - 2.725,46 RON, G. - 2.438,19 RON.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2602 din 19 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi excepţia inadmisibilităţii cererii.

A fost admisă excepţia prescripţiei extinctive, fiind respinsă ca prescrisă cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. împotriva pârâtului A., reclamanta fiind obligată la plata către pârât a sumei de 2.499,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A., prin care s-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei apelate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1655A din 26 noiembrie 2020 a admis apelul formulat de reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2602 din 19 septembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul pârât A..

A anulat în parte sentinţa apelată, respectiv în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la pretenţiile formulate de apelanta reclamantă împotriva pârâtului raportate la plata efectuată prin ordinul de plată nr. x/23.12.2015.

A trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru judecata pe fond a cererii având ca obiect pretenţiile formulate de reclamantă împotriva pârâtului raportate la plata efectuată prin ordinul de plată nr. x/23.12.2015, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâtul A. a declarat recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În prealabil, recurentul prezintă evoluţia cauzei, reiterând obiectul cererii de chemare în judecată şi considerentele relevante ale hotărârilor pronunţate în cauză.

În ceea ce priveşte argumentele în sprijinul recursului, recurentul apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1532 alin. (1)1, art. 25232 şi art. 2528 alin. (1)3 C. civ.

Din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, raţionamentul corect este cel al Tribunalului Bucureşti, care a evidenţiat că prezintă relevanţă juridică emiterea deciziei nr. 284/2015, angajarea unor cheltuieli în valoare de 28.000 RON cu servicii de consultanţă, prin încheierea contractului nr. x/2015, precum şi momentul obiectiv la care reclamanta ar fi trebuit să verifice şi să cunoască comiterea unei presupuse fapte ilicite, respectiv cu ocazia exercitării de către consiliul de administraţie a atribuţiei sale de supraveghere a activităţii directorilor - 16 decembrie 2015.

În concret, se arată că acestea sunt faptele pretins ilicite pe care reclamanta consideră că le-a săvârşit A., atât autorul cât şi prejudiciul trebuiau să fie cunoscute cel mai târziu la data de 16 decembrie 2015, indiferent că plata s-a făcut sau nu la acel moment.

Prin decizia de a încheia contractul şi semnarea acestuia, reclamanta s-a angajat să achite contravaloarea serviciilor, astfel încât, din perspectiva termenului de prescripţie, nu contează dacă plata s-a făcut sau nu chiar la acel moment. Mai exact, în condiţiile în care se apreciază că încheierea contractului reprezintă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, iar prejudiciul constă în preţul contractului, suntem în prezenţa unei pagube certe şi viitoare. Din această perspectivă, termenul va începe să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască situaţia de fapt generatoare de prejudiciu, moment care coincide cu şedinţa imediat următoare a Consiliului de Administraţie, organ care trebuia să exercite atribuţiile de supraveghere.

Nu se poate admite că paguba a devenit certă doar în ziua plăţii, iar până atunci era doar eventuală, din moment ce atât obligaţia de plată, dar şi cuantumul erau deja cunoscute.

Potrivit art. 1352 C. civ., în cauză este evident că vorbim despre un prejudiciu viitor şi sigur, deoarece chiar dacă nu s-a produs efectiv decât la data debitării contului SNS, doar atunci devenind eventual, prejudiciul era sigur că se va produce, putând fi stabilit cuantumul pe baza unui element obiectiv, respectiv contravaloarea contractului.

Interpretarea instanţei de apel nu are justificare legală, în condiţiile în care termenele de prescripţie, inclusiv din perspectiva momentului de la care încep să curgă, trebuie să aibă natură obiectivă, fără ca părţile să poată interveni asupra lor.

Totodată, dispoziţiile art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C. civ. nu fac nicio trimitere la noţiunea de prejudiciu actual, astfel încât şi în eventualitatea unui prejudiciu viitor şi cert trebuie aplicate aceleaşi reguli ale prescripţiei şi anume că termenul începe să curgă din momentul în care ar fi trebuit să fie cunoscută paguba şi persoana responsabilă de producerea ei.

În consecinţă, apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impunându-se astfel casarea decizie atacate.

Recurentul a mai invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de raţionamentul instanţei de apel care este în legătură cu pretenţii care nu-l vizează pe pârât, astfel cum se observă din precizările reclamantei.

În concret, argumentele instanţei de apel pentru care a fost admis apelul SNS au avut în vedere momentele diferite în care s-a făcut plata de către reclamantă prin ordinul de plată nr. x/2015 sau 1989/2015 apreciind că termenul de prescripţie ar fi împlinit pentru suma achitată prin primul, în timp ce pentru al doilea soluţia ar fi greşită. Tocmai stabilirea cu exactitate a momentului debitării contului cu suma imputată a fost scopul întrebării privind pretenţiile formulate împotriva pârâtului, răspunsul SNS fiind în sensul că vizează plata efectuată prin ordinul de plată nr. x/2015, într-o asemenea ipoteză.

Recurentul apreciază în consecinţă că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura pricinii.

Pentru toate aceste considerente, recurentul se consideră îndreptăţit să solicite admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă, la 12 mai 2021, intimata-reclamantă Societatea Naţională a Sării S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 decembrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 1655 A din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-pârât A. este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1532 alin. (1)1, art. 25232 şi art. 2528 alin. (1)3 C. civ., context în care apreciază că din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, raţionamentul corect este cel al Tribunalului Bucureşti, care a evidenţiat că prezintă relevanţă juridică emiterea deciziei nr. 284/2015, angajarea unor cheltuieli în valoare de 28.000 RON cu servicii de consultanţă, prin încheierea contractului nr. x/2015, precum şi momentul obiectiv la care reclamanta ar fi trebuit să verifice şi să cunoască comiterea unei presupuse fapte ilicite, respectiv cu ocazia exercitării de către consiliul de administraţie a atribuţiei sale de supraveghere a activităţii directorilor - 16 decembrie 2015.

Tot în acest sens, se susţine că interpretarea instanţei de apel nu are justificare legală, în condiţiile în care termenele de prescripţie, inclusiv din perspectiva momentului de la care încep să curgă, trebuie să aibă natură obiectivă, fără ca părţile să poată interveni asupra lor.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că instanţa de apel în mod corect a constatat că termenul de prescripţie aferent plăţii efectuate la data de 23 decembrie 2015, în baza facturii emise de H. S.R.L. nr. 045 din 23 decembrie 2015, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată.

Astfel, potrivit prevederilor art. 2500 alin. (1) C. civ. "dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar alin. (2) defineşte şi noţiunea de "drept la acţiune", ca fiind dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, potrivit art. 2523 C. civ., prescripţia începe să curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului la acţiune, spre deosebire de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care stabileau ca moment de început data naşterii dreptului la acţiune.

Astfel, dispoziţiile art. 2523 C. civ. nu se aplică în situaţiile în care legiuitorul a prevăzut reguli speciale - în cazul executării prestaţiilor succesive, context în care prescripţia începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă. In acest caz, termenul de prescripţie începe să curgă de la data efectuării de către reclamantă a plăţilor nedatorate constatate de către auditorii Curţii de Conturi a României - 18 decembrie 2015 şi respectiv 23 decembrie 2015.

Prin urmare, orice prejudiciu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, respectiv să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim, iar prejudiciile viitoare şi eventuale a căror producere în viitor este nesigură sunt lipsite de caracter cert; ele obligă la reparare numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.

Astfel, raportat la prezentul litigiu, izvorul obligaţiei debitorului îl constituie actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată în cererea de chemare în judecată, în cuantum de 28.000 RON, ce reprezenta prejudiciul cauzat prin activitatea culpabilă din litigiul de faţă.

In acest context, se reţine că instanţa de apel, în mod corect a apreciat că data săvârşirii faptei ilicite nu este întotdeauna echivalentă cu data producerii prejudiciului, respectiv a cunoaşterii prejudiciului, aşa încât, pentru a se naşte dreptul la acţiune prejudiciul trebuie să fie cert, or acesta a căpătat acest caracter în momentul efectuării plăţilor către H. S.R.L..

Din această perspectivă, nu poate fi reţinută apărarea recurentului, în sensul că prejudiciul avea caracter cert anterior datei de 16 decembrie 2015, întrucât aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prejudiciul nu a devenit cert decât la data plăţilor ce au diminuat patrimoniul reclamantei, până la acel moment prejudiciul având caracterul unui prejudiciu viitor eventual.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 2523 C. civ., termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune începe să curgă de la data efectuării fiecărei plăţi, respectiv 18 decembrie 2015 pentru plata efectuată prin OP nr. x/18.12.2015 şi 23 decembrie 2015 pentru plata efectuată prin OP nr. x/23.12.2015.

În acest context, se reţine că patrimoniul reclamantei a fost diminuat prin două plăţi distincte, iar pentru recuperarea sumelor plătite curge un termen de prescripţie distinct, aşa încât, pentru recuperarea sumei plătite la 18 decembrie 2015, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 18 decembrie 2018, iar pentru suma plătită la 23 decembrie 2015, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 23 decembrie 2018.

Prin urmare, raportat la data depunerii cererii de chemare în judecată, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru recuperarea sumei achitate de reclamantă la data de 23 decembrie 2015 nu se împlinise, astfel încât din această perspectivă decizia atacată este legală şi temeinică.

Prin memoriul de recurs formulat de recurent a fost invocat şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii" în cadrul căruia, recurentul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura pricinii, faţă de raţionamentul instanţei de apel care este în legătură cu pretenţii care nu-l vizează pe pârât, astfel cum se observă din precizările reclamantei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul îşi întemeiază critica pe considerentul că reprezentantul societăţii a afirmat în faţa instanţei de apel că suma pe care a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată, în cuantum de 5064,05 RON, se referă la ordinul de plată nr. x/18.12.2015.

Această susţinere nu poate fi primită, având în vedere că aşa cum rezultă din consemnările încheierii de amânare a pronunţării din apel, reprezentantul reclamantei a arătat că a intrat pentru prima dată în acest dosar, astfel că nu poate preciza cu siguranţă aceste aspecte, context în care se apreciază că aceste afirmaţii reprezintă rezultatul unor erori, sens în care se constată că această chestiune nu poate constitui motiv de casare a deciziei atacate, în condiţiile în care nici în cererea de chemare în judecată şi nici motivele de apel nu s-a precizat acest aspect.

Totodată, se reţine că nici în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel nu a menţionat care a fost valoarea plăţilor efectuate, ci doar a făcut trimitere la înscrisurile depuse la dosarul cauzei în susţinerea caracterului cert al prejudiciului şi anume facturile emise de H. S.R.L. şi ordinele de plată, precum şi extrasele de cont din care rezulta plăţile efectuate de reclamantă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 1655 A din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 1655 A din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A. (SNS SA).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2022.