Tort claim against bailiff for misdistributed enforcement funds remanded for retrial on limitation-period analysis.

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă la 21 decembrie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a solicitat obligarea pârâtului C. la plata sumei de 202.746,50 RON, acţiunea fundamentându-se pe răspunderea civilă delictuală.

Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 15 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, fiind respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva pârâtului C., executor judecătoresc în cadrul BEJ C..

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B., lichidator judiciar al debitoarei A. S.A., solicitând admiterea apelului şi în principal, anularea hotărârii atacate, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea numitului C., executor judecătoresc, la restituirea în averea debitoarei A. S.A. a sumei de 202.746,50 RON.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 a admis apelul declarat de A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 15 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureş pe care a anulat-o în tot şi rejudecând a admis excepţia prescripţiei invocată de pârât.

A respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B., fiind obligată reclamanta să plătească pârâtului C. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. a formulat recurs împotriva acestei decizii, cererea de recurs fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Argumentele expuse în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt următoarele:

Hotărârea instanţei de apel este motivată pe argumentul, conform căruia, debutul termenului de prescripţie pentru sumele pretinse de reclamantă, ar fi cel mai târziu data comunicării cu debitoarea a încheierilor/proceselor-verbale de încetare a executării în cele patru dosare execuţionale, respectiv data de 13 septembrie 2013, respectiv 11 noiembrie 2014.

Această motivare a instanţei de apel este nefondată şi contravine prevederilor legale în materie, instanţa de apel ignorând cadrul legal referitor la citarea părţilor.

Potrivit art. 87 pct. 5 C. proc. civ., cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi falimentului vor fi citaţi prin administratorul ori după caz, lichidatorul judiciar.

Din probaţiunea administrată rezultă că intimatul-pârât nu a procedat conform legii atunci când a înmânat numitului D. încheierile/procesele-verbale de încetare a executării silite, acesta având obligaţia de a le comunica creditorului urmăritor A. S.A. prin administrator judiciar şi ulterior prin lichidator judiciar.

Prin urmare, concluzia instanţei de apel nu poate fi validată, deoarece a plecat de la premisa eronată că procedura de comunicare s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, atât timp cât debitoarei nu i s-au comunicat în mod real şi efectiv înscrisurile în baza cărora să poată fi cuantificat prejudiciul şi identificat autorul, aceasta a fost în imposibilitate de a acţiona în vederea recuperării acestuia.

Independent de faptul că debitoarei i-a fost ridicat sau nu dreptul de administrare, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel avea obligaţia de a constata nelegalitatea procedurii de citare şi comunicare, aceasta nefiind realizată de organul de executare silită cu respectarea prevederilor legale.

Mai mult, organul de executare silită s-a adresat administratorului judiciar la începutul anului 2013, solicitând comunicarea contului unic de insolvenţă, de unde rezultă faptul că acesta avea reprezentarea clară a persoanelor care asigură reprezentarea debitorului insolvent, dar şi a faptului că întregul demers de executare silită se impunea a fi adus la cunoştinţa administratorului judiciar.

Chiar dacă se admite că o primă citare/comunicare de acte de procedurale realizată de organul de executare silită s-ar fi realizat în necunoştinţă de cauză doar cu preşedintele Consiliului de Administraţie, executorului judecătoresc i-au fost solicitate în repetate rânduri informaţii legate de procedura de executare silită, actele întocmite, acesta optând să procedeze în maniera nelegală în care a acţionat. De altfel, procesele-verbale de încetare a executării silite nu au fost aduse nici la cunoştinţa debitorului executat silit, oraşul Borşa, chiar dacă, potrivit legii, executorul judecătoresc avea această obligaţie.

În aceste condiţii, aceste înscrisuri au fost întocmite pro-causa, neexistând nicio dovada de transparenţă sau opozabilitate decât între executorul judecătoresc şi persoana fizică D..

Pârâtul nu a comunicat actele de executare, decât după introducerea cererii de chemare în judecată, urmare a dispoziţiilor instanţei de fond.

Faţă de aceste considerente, se reproşează instanţei de apel că, deşi reţine temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv prevederile art. 1349 C. civ. raportat la Legea nr. 188/2000, în speţă răspunderea civilă delictuală, nu are în vedere în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

În cauza dedusă judecăţii, datorită manoperelor dolosive ale pârâtului, reclamanta nu a avut cunoştinţă despre prejudiciul produs averii debitoarei falite, cum nu a avut cunoştinţă nici despre cine se face vinovat de această pagubă, decât odată cu comunicarea efectuată de pârât în data de 18 martie 2016 prin adresa nr. x/18.03.2016, executorul judecătoresc a comunicat faptul că sumele urmărite în cele trei dosare execuţionale au fost recuperate şi distribuite potrivit menţiunilor din respectiva adresă.

După comunicarea din 18 martie 2016, recurenta a fost în măsură că constate că s-a produs un prejudiciu averii debitoarei, precum şi întinderea acestuia şi persoana responsabilă.

Recurenta-reclamantă invocă şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care susţine că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi nu respectă dispoziţiile legale în materie.

Astfel, nu se ţine seama de faptul că expirarea mandatului membrilor Consiliului de Administraţie şi a preşedintelui acestuia s-a produs la data de 17 februarie 2012, fiind făcută public prin înregistrarea menţiunii la Registrul Comerţului.

De asemenea, se reţine că aspectul bunei-credinţe a fost apreciat greşit, întrucât încălcarea obligaţiei legale de a vira sumele de bani încasate din procedura de executare silită în contul de lichidare deschis pe numele debitoarei a avut drept efect prejudicierea creditorilor înscrişi în tabelul de obligaţii a societăţii reclamante.

Se mai reproşează instanţei de apel, faptul că a reţinut eronat faptul că dreptul de administrare al numitului D. nu era ridicat la data efectuării plăţilor către acesta, însă din actele dosarului a rezultat că acestea sunt ulterioare informării organului de executare cu privire la deschiderea procedurii de insolvenţă.

În ceea ce priveşte starea de fapt şi motivele pentru care a fost iniţiat litigiul dedus judecăţii, recurenta-reclamantă reiterează aspectele de fond ale acţiunii, care nu vor fi reţinute în sinteză de către instanţa de recurs, în raport cu soluţia pronunţată de către instanţa de apel, care a vizat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă se consideră îndreptăţită să solicitate solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 23 iulie 2021, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal anularea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Pârâtul C. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 189/2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, solicitând ca în condiţiile în care recursul declarat de către recurenta-reclamantă ar fi considerat admisibil şi întemeiat să fie avute în vedere şi criticile din prezentul recurs incident şi să se dispună casarea în parte a deciziei recurate, în ce priveşte partea referitoare la admiterea apelului declarat de recurenta-reclamantă şi trimiterea cauzei în rejudecare instanţei care a pronunţat decizia atacată, conform art. 497 raportat la art. 501 C. proc. civ.

Criticile aduse deciziei recurate au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltarea acestora se referă la raţionamentul generic al instanţei de apel şi valorificarea acestuia prin admiterea apelului, ceea ce a generat o greşită aplicare a prevederilor legale invocate de instanţa de apel, respectiv art. 1349 C. civ. şi art. 45 din Legea nr. 88/2000.

Obiectul acţiunii se referă la modul în care s-au realizat distribuirile de preţ în cele două dosare execuţionale, în care societatea reclamantă a avut calitatea de creditor.

Deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală, distribuirile de preţ contestate sunt materializate în două procese-verbale care nefiind atacate se bucură de prezumţia de legalitate.

Pentru contestarea acestor distribuiri de preţ exista o cale de atac specială, respectiv contestaţia prevăzută de art. 570 alin. (2) C. proc. civ. şi, prin urmare, acţiunea apare ca inadmisibilă, câtă vreme nu s-a exercitat calea de atac specială.

Atât timp cât reclamanta nu a atacat procesele-verbale de distribuire în condiţiile art. 399-400, respectiv art. 570 alin. (2) C. proc. civ., acestea se bucură de prezumţia de legalitate, astfel că, prezenta acţiune este inadmisibilă.

În calitate de administrator judiciar al societăţii creditoare, reclamanta avea posibilitatea contestării oricărui act de executare, inclusiv eliberarea sau distribuirea sumelor rezultate din executare, la nevoie chiar solicitând repunerea în termen.

În raport cu prezumţia de legalitate şi temeinicie de care se bucură actele de executare, teza pretinsei răspunderi a executorului judecătoresc se putea discuta despre răspunderea profesională sau delictuală a acestuia.

În finalul recursului, recurentul-pârât invocă şi nelegalitatea deciziei recurate, în raport de nepronunţarea instanţei de apel pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată în întâmpinarea depusă la instanţa de fond, instanţa reţinând ca fondată excepţia prescripţiei.

În raport cu dispoziţiile art. 399-400 şi 570 alin. (2) C. proc. civ., actele de executare în raport de care reclamanta se consideră prejudiciată pot fi analizate doar în cadrul procedurii contestaţiei la executare, sens în care acţiunea vizând obligarea pârâtului la plata pretinsului prejudiciu, apare ca inadmisibilă, context în care solicită admiterea recursului.

La 9 august 2021, recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 decembrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. şi recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc împotriva deciziei civile nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. este fondat, iar recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-reclamante A. S.A. prin lichidator judiciar B..

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare evocat vizează motivarea contradictorie pe care se sprijină hotărârea atacată, prin faptul că, pe de-o parte, s-a reţinut că debitoarea S.C. A. SA era legal reprezentată de preşedintele CA D. la momentul distribuirii sumelor privind încetarea executării şi că, pe de altă parte, acesta luând cunoştinţă despre procesele-verbale/încheierile de distribuire, instanţa de apel a considerat că în mod legal respectivele acte de executare au fost comunicate creditorului urmăritor S.C. A. SA.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Relevante sunt şi considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei nr. 216/2019, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial cu numărul 548 din data de 3 iulie 2019, care a statuat că "una dintre garanţiile implicite ale desfăşurării procedurii unui proces echitabil o reprezintă motivarea hotărârilor. Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţa de judecată, care, în mod necesar, are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă".

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că decizia pronunţată în apel nu cuprinde o analiză a motivelor invocate de reclamantă în cadrul căii de atac a apelului, instanţa reţinând în esenţă argumentul, conform căruia, debutul termenului de prescripţie pentru sumele pretinse de către reclamantă, ar fi data comunicării cu debitoarea a încheierilor/proceselor-verbale de încetare a executării în cele două dosare execuţionale, respectiv data de 13 septembrie 2013, respectiv 11 noiembrie 2014.

Or, atât timp cât debitoarei S.C. A. SA nu i s-au comunicat în mod real şi efectiv actele de executare şi înscrisurile în baza cărora să poată fi cuantificat prejudiciul şi identificat autorul, nu se poate reţine care a fost silogismul juridic al instanţei de apel în analizarea stabilirii momentului de la care începe să curgă în speţă termenul de prescripţie.

Aşadar, deşi instanţa de apel admite poziţia exprimată de pârât prin argumentul, potrivit căruia, dreptul de administrare al administratorului statutar D. nu era ridicat la data efectuării plăţilor către acesta, Curtea de Apel Cluj nu a motivat în considerentele deciziei atacate, dacă reclamanta a avut cunoştinţă şi dacă i s-au comunicat în mod real şi efectiv actele de executare şi înscrisurile în baza cărora să poată cuantifica prejudiciul şi identifica autorul, în vederea recuperării acestuia, în condiţiile în care, chiar dacă se păstra dreptul de administrare, societatea rămânea reprezentată prin administratorul judiciar.

În acest context apare cu evidenţă faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil.

Prin reţinerea motivelor contradictorii şi insuficienta motivare a hotărârii, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă de apel, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de reclamantă în susţinerea pretenţiilor, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care instanţa de apel nu a procedat la o analiză a dispoziţiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ., care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţiei a dreptului material la acţiune al reclamantei, iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc.

Pârâtul C. a formulat recurs incident, solicitând ca în condiţiile în care recursul declarat de către recurenta-reclamantă ar fi considerat admisibil, să se dispună casarea în parte a deciziei recurate, în ce priveşte partea referitoare la admiterea apelului declarat de reclamantă şi trimiterea cauzei în rejudecare, conform art. 497 raportat la art. 501 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1349 C. civ. şi art. 45 din Legea nr. 88/2000, având în vedere că, deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală, distribuirile de preţ contestate, reflectate în două procese-verbale care nefiind atacate, conform art. 570 alin. (2) C. proc. civ. se bucură de prezumţia de legalitate, astfel că, prezenta acţiune este inadmisibilă.

Aceste susţineri ale recurentului privind neexercitarea căilor de atac speciale se apreciază a fi nefondate, în condiţiile în care creditoarei S.C. A. S.A. nu i-au fost comunicate actele de executare în baza cărora s-au efectuat distribuirile de sume în cadrul procedurii de executare silită, context în care se reţine că recurentul nu-şi poate invoca propria culpă în ceea ce priveşte neatacarea actelor de executare silită în cadrul unei contestaţii la executare, dacă acesta nu a respectat obligaţia legală privind comunicarea către creditor a actelor de executare ce puteau face obiectul unei astfel de acţiuni.

Astfel, în susţinerea acestui motiv de casare, recurentul nu dezvoltă argumente din care să rezulte, în concret, care ar fi în opinia sa modalitatea în care nomele de drept material invocate ar fi fost încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.

În finalul recursului, recurentul-pârât invocă şi nelegalitatea deciziei recurate, în raport de nepronunţarea instanţei de apel pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată în întâmpinarea depusă la instanţa de fond, instanţa reţinând ca fondată excepţia prescripţiei.

Această susţinere este nefondată, având în vedere că la acordarea cuvântului pe fondul cererii de apel, reprezentantul intimatului-pârât C. - executor judecătoresc a declarat, la solicitarea instanţei, că nu are cereri prealabile sau excepţii de invocat, context în care instanţa de apel a acordat cuvântul în combaterea apelului.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc împotriva deciziei civile nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2022.