Abusiveness of unilateral interest margin adjustment clauses in foreign-currency consumer credits and the requirement for objective contractual criteria

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, la data de 8 ianuarie 2016 şi înregistrată sub nr. x/2016, din aceeaşi dată, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat sa se constate că art. 1.3 lit. a) din convenţia de credit (comisionul de acordare) conţine clauze abuzive; să se constate ca art. 5.1 din convenţia de credit (dobânda variabilă) precum şi art. 5.5 din convenţia de credit (dobânda penalizatoare) conţine clauze abuzive; să se constate că art. 6.3 din convenţia de credit, (riscul valutar) conţine clauze abuzive şi să dispună rambursarea ratelor la cursul de la data încheierii contractului; să se constate nulitatea absolută a clauzelor şi să fie obligată pârâta la înlăturarea lor; să fie obligată pârâta să respecte rata dobânzii variabile după formula - LIB0R CHF 31 4-4,2 pp; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive cu titlu de comision de acordare, dobândă variabilă încasată în plus, dobândă penalizatoare, diferenţă de curs valutar actualizate cu dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii; să fie obligată pârâta la recalcularea soldului creditului majorat ca urmare a clauzelor abuzive; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 247/14.06.2016, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 01.07.2016.

Prin cererea precizatoare depusă la 6 mai 2016, reclamanţii au precizat valoarea obiectului acţiunii la nivelul sumei de 63.843,08CHF, respectiv 260.754,20 RON cu titlu de sume încasate abuziv, la cursul din ziua introducerii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 7068 din 07 noiembrie 2017, a fost admisă în parte cererea, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare. S-a dispus restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare de la data perceperii până la data restituirii la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plăţii, fiind respinsă cererea în rest ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel ambele părţi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 2064 din 24 noiembrie 2017, a admis apelurile formulate de către apelanţii - reclamanţi A. şi B. şi de apelanta - pârâta C..

A schimbat în parte sentinţa apelată.

A constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/06.11.2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica valoarea componentei din formula de calcul a dobânzii, denumita "marja", "conform deciziei băncii".

A respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect comisionul de acordare şi restituirea acestuia.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

A obligat intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2704,19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. (actuala D.), solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la curtea de apel, care rejudecând fondul dosarului să dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a reţinut că prevederile de la art. 5.1 din contractul de credit cu privire la posibilitatea băncii de a modifica valoarea marjei din formula de calcul a dobânzii, conform deciziei băncii, au caracter abuziv.

În ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea greşită a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că a prevăzut în contractul de credit motivul care permitea modificarea, în mod unilateral, a dobânzii bancare (inclusiv a marjei băncii). Cu alte cuvinte, în contractul de credit banca a prevăzut criteriile în funcţie de care marja băncii putea fi modificată, neputându-se reţine împrejurarea că modificarea marjei s-ar fi realizat în baza unui drept discreţionar al băncii.

Cu privire la motivaţia întemeiată a creşterilor de dobândă (permise de contractul de credit până la alinierea acestora la prevederile O.U.G. nr. 50/2010), arată că acestea au avut drept scop acoperirea costurilor de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară.

Consideră că majorările de dobândă se datorează modificării condiţiilor pieţei, a costurilor de finanţare, precum şi a costurilor cu rezerve minime obligatorii.

A mai susţinut recurenta că a comunicat în scris împrumutaţilor intenţia sa justificată de a majora marja băncii şi posibilitatea/libertatea acestora de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului de credit) nu stipulau că motivaţia întemeiată (care să stea la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit, a ratei dobânzii) trebuie să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să fi existat.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13 CEE, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contestate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Aşadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (si implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar si inteligibil exprimată/redactată.

Preţul unui serviciu, aşa cum sunt dobânda şi cheltuielile aferente obţinerii valutei contractului nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului european.

Caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din punct de vedere al modului în care au fost redactate. Aşadar, rata dobânzii, şi celelalte costuri aferente inclusiv cele referitoare la costurile obţinerii valutei contractului sunt elemente ale obiectului principal al Contractului de Credit, exprimate prin clauze clar şi inteligibil redactate, motiv pentru care recurenta solicită instanţei de recurs să aplice prevederile art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine această clauză din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv.

Banca pârâtă a mai arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, care reprezintă o transpunere a dispoziţiei art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13.

Sub acest aspect, s-a susţinut că nu este îndeplinită condiţia clauzei ne-negociate cu consumatorii, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000; atât timp cât consumatorii nu au intenţionat să aducă nicio modificare clauzelor contractuale, banca nu putea să promoveze negocierea directă, ci doar să o permită.

De asemenea, arată că faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

Recurenta susţine că a furnizat împrumutaţilor înainte de data semnării, forma contractului, acest fapt fiind confirmat prin art. 11.2 din contractul de credit. Astfel, potrivit art. 5.1 din contract, împrumutaţii au cunoscut faptul că dobânda este variabilă şi revizuibilă, în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi de valoarea marjei băncii.

Mai arată că nu sunt îndeplinite în cauză nici condiţiile clauzei contrare bunei-credinţe şi creării unui dezechilibru contractual.

Recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 970 C. civ., întrucât nu a analizat conduita băncii prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, iar intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă.

Totodată, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi, situaţie care nu este incidentă în speţă, deoarece banca şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia intimaţilor suma solicitată de aceştia.

În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că la momentul semnării contractului împrumutaţii au considerat creditele cu dobândă variabilă în moneda CHF că ar fi mai avantajoase prin prisma unor considerente de oportunitate proprii, banca le-a oferit toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind caracteristicile creditelor propuse, inclusiv nivelul şi modalitatea de variaţie a dobânzii, iar fenomenele care generează necesitatea de variaţie a marjei nu se află în controlul băncii, clauzele contestate, privind variaţia dobânzii, fiind cunoscute de intimaţii-reclamanţi la data semnării contractelor.

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu s-au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 2064 din 24 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În şedinţa publică din 19 mai 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cadrul recursului declarat, banca pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Într-o primă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a reţinut că prevederile art. 5.1 din contractul de credit au caracter abuziv.

Această critică nu este fondată.

Astfel, Înalta Curte reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din acelaşi act normativ.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii pentru modificarea dobânzii percepute.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.2 din contract, pentru primele 6 luni dobânda este de 0% puncte procentuale, iar din a şaptea lună dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă Libor la 3 luni şi de marja variabilă a băncii (stabilită iniţial la 4,2% puncte procentuale pe an); de asemenea, art. 5.1 prevede că dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii.

Astfel de clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanţa de apel a reţinut în motivare că posibilitatea conferită băncii prin intermediul prevederilor de la art. 5.1 din contract de a modifica marja este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru care în cauză s-a şi produs efectiv, în condiţiile în care începând cu luna aprilie 2009 marja a crescut cu două puncte procentuale (6,2%).

În condiţiile în care banca a justificat majorarea marjei pe fondul contextului internaţional marcat de turbulenţe, ce implică costuri mai mari de finanţare, elemente avute în vedere şi la variaţia indicelui Libor, în mod corect a reţinut instanţa de apel că s-a ajuns în situaţia în care banca profită de modificarea contextului internaţional pe două planuri, atât în ceea ce priveşte indicatorul Libor, cât şi în ceea ce priveşte marja, împrejurare care creează un dezechilibru economic semnificativ, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Înalta Curte reţine că, deşi pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient, precum şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine o anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice respectiva clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte. Or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

În condiţiile în care prin convenţia de credit nu au fost explicitate situaţiile care pot determina majorarea marjei (pentru a se stabili dacă majorarea cu două puncte este justificată sau măcar că aceste situaţii sunt altele decât cele care pot influenţa şi modificarea Libor), posibilitatea pârâtei de a modifica în mod unilateral marja componentă a dobânzii apare ca fiind discreţionară din partea acesteia şi, întrucât lasă loc subiectivismului, are caracter abuziv, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Conform art. 5.1 dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. Însă, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Înalta Curte reţine că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral preţul convenţiei. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent.

Or, aşa cum s-a arătat, în condiţiile în care prin contract nu au fost explicitate situaţiile care pot determina majorarea marjei, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectă nici cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Înalta Curte reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În aceste condiţii, hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Totodată, criticile formulate de recurenta-pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, întrucât cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE hotărârea pronunţată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Înalta Curte va înlătura şi criticile prin care se susţine că au fost greşit aplicate prevederile art. 970 C. civ. raportat la dispoziţiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

Astfel, art. 970 din C. civ. din 1864 se referă la efectele convenţiilor şi nu la buna-credinţă, iar noţiunea de bună-credinţă în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie interpretată şi raportat la jurisprudenţa europeană, nu numai la dispoziţiile C. civ.. Or, în Cauza C-415/11 Aziz s-a reţinut că relativ la problema cerinţei de bună-credinţă, se impune a se verifica dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauzele în discuţie în urma unei negocieri individuale. Prin decizia recurată s-a reţinut pe de o parte caracterul nenegociat al contractelor, iar pe de altă parte că principiul bunei-credinţe nu a fost respectat tocmai pentru că revizuirea ratei dobânzii este un drept prevăzut numai în favoarea băncii, nu şi în favoarea consumatorului.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de faţă Banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-i informeze pe consumatori cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reţinut de instanţa de apel, modificarea clauzei referitoare la dobândă a fost efectuată de bancă în detrimentul intimaţilor-reclamanţi, prin mărirea marjei de la 4,2% la 6,2%, acest fapt fiind de natură a determina creşterea dobânzii stabilite iniţial prin contractul de credit.

În acest context, instanţa de control judiciar a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte care a susţinut că în mod neîntemeiat s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât ar fi fost încălcate principiile bunei-credinţe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Corect a stabilit instanţa de apel caracterul abuziv al clauzei contractuale privind modificarea dobânzii, în condiţiile în care banca şi-a rezervat o putere discreţionară de a modifica dobânda în situaţii nedeterminate, care ţin de liberul arbitru al acesteia, fără nicio limitare, dezechilibrul astfel creat fiind semnificativ şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare al art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B S.A. împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune, printre altele, ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului, care stă la baza Directivei 93/13".

Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă atât a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât şi a dispoziţiilor art. 4 din aceeaşi lege, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 2064 din 24 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (FOSTĂ C.) împotriva deciziei civile nr. 2064 din 24 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.