Cassation inadmissible for social security matters and improper motivation of appeal against judicial recusal decision

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2014 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii - Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară din cadrul S.R.I. şi Serviciul Român de Informaţii - Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. dr. Agrippa Ionescu Bucureşti, anularea deciziei medicale nr. x/13 din 16 mai 2014 şi a deciziei medicale nr. x/1 din 25 iunie 2014 emise de S.R.I şi recunoaşterea altor diagnostice clinice, iar în subsidiar să se dispună unei alte comisii (centrale) de expertiză medico-militară din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională eliberarea unei noi decizii medicale prin care să îi fie recunoscute diagnosticele clinice şi funcţionale, precum şi suspendarea actelor administrative atacate în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 201 din 13 octombrie 2014, a admis excepţia necompetenţei materiale şi, în temeiul art. 132 din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile Legii nr. 263/2010 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 208 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A., iar prin decizia civilă nr. 401 din 23 februarie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, reţinând că obiectul contestaţiei îl reprezintă legalitatea deciziilor asupra capacităţii de muncă.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1098 din 19 martie 2018, a respins acţiunea introductivă; în cadrul soluţionării apelului declarat împotriva acestei hotărâri, prin încheierea din 30 septembrie 2019, Curtea de apel Ploieşti, secţia I civilă a respins cererea de recuzare formulată de petentul A. împotriva doamnei judecător B. ca neîntemeiată, iar prin decizia civilă nr. 858 din 25 iunie 2020, aceeaşi instanţă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A..

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Prin recursul declarat împotriva încheierii din 30 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, autorul căii de atac a arătat că încheierea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa a omis să se pronunţe asupra probatoriului solicitat a fi administrat în cauză pentru dovedirea incidenţei cazurilor de incompatibilitate sesizate şi cererea de recuzare a fost soluţionată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie procedurală şi a drepturilor sale procesuale, fiind lipsit de posibilitatea de avea acces la probele propuse şi de a le administra pentru a proba motivele de recuzare invocate.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 858 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, s-a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a principiului egalităţii, reglementat de art. 8 C. proc. civ., a dreptului la apărare, prevăzut la art. 13 din C. proc. civ. şi a principiului contradictorialităţii, reglementat de art. 14 din C. proc. civ. apelul nu a fost soluţionat prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată; s-au aplicat greşit normele de drept material în ceea ce priveşte incompatibilitatea unui judecător şi a asistenţilor judiciari şi instanţa, în rejudecare, a omis să se pronunţe asupra cererii de probatorii formulate, încălcându-se decizia nr. 401 din 23 februarie 2017, în care s-a arătat că trebuia administrate toate probele necesare pentru stabilirea corectă a capacităţii de muncă a recurentului-reclamant, inclusiv efectuarea unei expertize medicale de către instituţiile medicale abilitate, decizia recurată încălcând dispoziţiile legale în materie şi drepturile sale procesuale.

Intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor.

În cauză a fost întocmit, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursurilor, dosarul fiind înregistrat anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 310/2018.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 22 februarie 2022, recurentul a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Examinând hotărârile recurate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 30 septembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia Civilă, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) din C. proc. civ., aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel - etapă devolutivă.

În speţă, Înalta Curte constată că, deşi prin memoriul de recurs vizând încheierea atacată recurentul a indicat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinerile pe care le-a dezvoltat nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de textul legal citat.

Astfel, recurentul nu expune nicio critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi nu a arătat care sunt normele de drept material care au fost încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel pentru a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aşadar, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. au fost invocate formal, urmărindu-se o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Argumentele recurentului exprimă dezacordul părţii cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel şi nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 din C. proc. civ., situându-se în afara ariei de competenţă a instanţei de recurs.

Recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, care nu au fost respectate de către recurent, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3), coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat recurentul A. împotriva încheierii din 30 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014, reţinând incidenţa art. 174 alin. (1), art. 175 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 858 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 129 din Constituţia României, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

Conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În raport cu principiile statuate prin textele menţionate, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.

În speţă, Curtea de apel, legal învestită cu soluţionarea unui apel într-un litigiu în materia asigurărilor sociale, a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, potrivit căruia:

"Hotărârile curţilor de apel, precum şi hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen, sunt definitive" şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., conform căruia:

"Sunt hotărâri definitive: [...] hotărârile date în apel, fără drept de recurs [...].

Interpretarea acestor dispoziţii legale relevă faptul că legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc şi cele vizând asigurările sociale.

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la 10 iulie 2014, iar decizia recurată a fost pronunţată la 25 iunie 2020. Aşadar, faţă de dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, aşa cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018, decizia recurată este una definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs, natura litigiului fiind stabilită definitiv prin sentinţa nr. 201 din 13 octombrie 2014, pronunţată în cauză de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, unde s-a reţinut că, faţă de obiectul acţiunii, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 263/2010.

Se constată, aşadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 483 din C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinate ca atare de lege.

Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat expres de dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor şi, din acest motiv, acest aspect apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei nr. 858 din 25 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 30 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 858 din 25 iunie 2020 a aceleiaşi instanţe.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.