Bank's appeal upheld: variable-interest clause abusive, arrangement-fee ruling quashed and remanded for re-analysis.

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 04.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate:

1. Caracterul abuziv al clauzei contractuale din contractele de credit nr. x/13.10.2008 (a), respectiv x/17.11.20081 (b) cu privire la revizuirea ratei dobânzii, conform căreia:

a) Clauza 5 « Dobânda fixa de 7.4% se menţine pe o perioada de 12 luni ulterior devine variabila, începând cu data primei trageri cu excepţiile prevăzute la pct. 7 si 8. După aceasta perioada dobânda curenta este formata din dobânda de-referinţa variabila, care se afişează la sediile C. la care se adaugă 1.50 », respectiv b) Clauza 5 « Dobânda fixa de 7.4% se menţine pe o perioada de 12 luni ulterior devine variabila, începând cu data primei trageri cu excepţiile prevăzute la pct. 7 si 8. După aceasta perioada dobânda curenta este formata din dobânda de referinţa variabila, care se afişează la sediile C. la care se adaugă 1.50» să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din Contract, si întrucât se impune restituirea sumelor de bani percepute in plus, in situaţia in care in urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuata in cauza pendinte, va rezulta o diferenţa intre dobânda curenta stabilita ia data incheierii Contractului si dobânda perceputa de banca potrivit acestei clauze contractuale abuzive, restituirea sumei achitata cu acest titlu;

2. să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 9 pct. a din Contractul de credit nr. x/13.10.2008 (a) respectiv x/17.11.2008 (b), cu privire la comisionul de acordare in cuantum de 2.50 %, plătit la prima tragere si calculat la valoarea creditului, sa dispuneţi eliminarea acestei clauze abuzive din contract si restituirea sumei de 7.221 EURO respectiv 2.275 EURO, achitata cu acest titlu.

3. Să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 9 pct. e, din Contractul de credit nr. x/13.10.2008 (a), respectiv x din 17.11.2008 (b), cu privire la comisionul de administrare in cuantum de 0.05 % (14452 EUR) respectiv 0.05% (45.50 EURO), plătit lunar si calculat la valoarea creditului de, sa dispuneţi eliminarea acestei clauze abuzive din contract si restituirea sumelor, achitate cu acest titlu.

4. Să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 9 pct. b din Contractul de credit nr. x/13.10.2008 (a), cu privire la comisionul de rambursare anticipata in cuantum de 2.50 %, in cuantum de 5.00G EUR (22.500 RON) plătit si calculat la valoarea creditului rambursat, sa dispuneţi eliminarea acestei clauze abuzive din contract si restituirea sumelor, achitate cu acest titlu.

5. Să se constate ca abuziva clauzele contractuale legate de punctul 7,8 Contractul de credit nr. x/13.10.2008 (a), respectiv x din 17.11.2008 (b) litera -) si -) si restituirea diferenţelor de sume încasate abuziv "Dobânda majorata in funcţie de serviciul datoriei in cazul creditelor restante: a) pana la 30 zile, este dobânda curenta înscrisa la punctul 5; b) peste 31 de zile inclusiv, este dobânda curenta înscrisa la punctul 5 la care se adaugă 3 p.p;

6. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte in moneda ce a fluctuat din momentul contractării si pana in prezent), a prevederilor contractuale regăsite in Condiţii generale la punctul 4.1, clauze inserate in contractele de credit si eliminarea acestora;

7. Obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către banca pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de la momentul contractării ca efect al constatării ca abuziva a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor.

8. Obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către parata peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

9. să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, calculata pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plaţii lor până la data achitării efective a debitului;

10. să fie obligată la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu acest proces, in raport de dispoziţiile art. 451 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3475/2017, Tribunalul a admis în parte cererea privind pe reclamanţii A. şi B. a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor art. 9 pct. a şi e referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare,a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi de administrare, precum şi la plata dobânzii legale de la data plăţii până la data restituirii debitului,compensând cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 3475/2017 au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 1382 din 27 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3475 din 09.10.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei de la art. 5, în ceea ce priveşte criteriul de variabilitate a dobânzii, constând în "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C. la care se adaugă 1.50" şi a înlăturat dispoziţia privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 9 pct. b privind comisionul de administrare şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu; a obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.310,60 RON reprezentând taxă de timbru; a compensat, în rest, cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, întrucât instanţa de apel a reţinut că instanţele au dreptul de a examina caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, în condiţiile în care, în legislaţia internă nu există o reglementare care să autorizeze controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal în ipoteza în care aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Totodată, consideră că decizia recurată este nelegală şi din perspectiva faptului că instanţa de apel a concluzionat că prevederile referitoare la costurile creditului nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Susţine recurenta că, în concret, nu există niciun dubiu asupra interpretării clauzei prevăzută de art. 5 din Contractul de credit referitoare la nivelul dobânzii, părţile convenind ca aceasta să fie variabilă (formată din dobânda de referinţă afişată la sediile C., la care se adaugă 1,5 puncte procentuale) şi pe deplin determinabilă prin raportare la indicatori obiectivi.

De asemenea, clauzele privind comisioanele au o formulare clară ce nu lasă loc de interpretări, acestea precizând atât valoarea absolută, cât şi procentuală a comisioanelor ce urmau a fi percepute, precum şi periodicitatea perceperii.

Arată că toate clauzele referitoare la perceperea comisioanelor sunt fără îndoială redactate într-un mod clar şi inteligibil, fiind folosiţi termeni nesusceptibili de interpretare. Astfel cum se poate observa din lecturarea clauzelor anterior menţionate, acestea conţin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute şi momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel potrivit căreia contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, recurenta precizează faptul că nu există nicio prevedere legală care să oblige banca la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislaţia din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat. De altfel, semnificaţia perceperii comisioanelor poate fi dedusă cu uşurinţă pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indică fără dubiu raţiunea perceperii lor: operaţiunile circumscrise activităţilor de acordare, administrare şi rambursare a creditului. Aceste noţiuni sunt clare, uşor de înţeles de către orice consumator.

În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că soluţia a fost pronunţată cu interpretarea greşită a normelor de drept material, având în vedere faptul că prevederile referitoare la perceperea dobânzii şi comisioanelor sunt în mod evident asociate definirii obiectului principal al contractului de credit, iar termenii utilizaţi pentru redactarea acestor clauze sunt inteligibili, neîndoielnici şi nesusceptibili de interpretare, instanţele de judecată nu pot interveni în redactarea acestora.

O altă critică vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 şi 7 din Legea 193/2000.

Arată că aceste prevederi contractuale criticate nu mai produc efecte juridice, întrucât contractele de credit au încetat ca urmare a achitării creditelor acordate. Or, în lumina prevederilor legale, nu se poate modifica/desfiinţa un contract de credit ce nu mai este în fiinţă.

Din textele legale reproduse, arată că invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se poate face numai până la momentul în care contractul este în fiinţă, în curs de executare contractuală întrucât sancţiunea pe care instanţa o poate aplica în cazul în care constată existenţa unei eventuale clauze abuzive este expres prevăzută de Legea nr. 193/2000, respectiv: fie dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale abuzive pentru viitor, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, fie desfiinţează contractul.

Sancţiunile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pot fi aplicate numai clauzelor contractuale în vigoare, producătoare de efecte juridice, întrucât doar în acest mod poate fi atins scopul acestei reglementări, respectiv protecţia consumatorilor prin modificarea sau desfiinţarea clauzelor contractuale abuzive.

Recurenta-pârâtă mai susţine că instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

Aşadar, instanţele de fond ar fi trebuit să analizeze, prin raportare la susţinerile ambelor părţi, precum şi având în vedere întregul probatoriu administrat, dacă sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat, şi anume: asupra acelei clauze să nu se fi purtat negocieri; acea clauză, prin ea însăşi sau împreună cu altele din contract, să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul semnificativ astfel creat să fie contrar cerinţelor bunei-credinţe. Consideră că instanţele de judecată au realizat o interpretare greşită a acestor condiţii, ceea ce a dus la pronunţarea unei soluţii nelegale.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, precizează că, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel a arătat, motivat şi probat prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei faptul că intimaţii au avut posibilitatea de a negocia prevederile contractuale contestate, însă instanţa de judecată nu a înlăturat motivat aceste argumente ale subscrisei, ci, dimpotrivă, le-a omis complet, reţinând, în mod evident nefondat şi nemotivat, că banca nu ar fi dovedit că pentru încheierea contractului de credit s-au purtat negocieri între părţi.

De asemenea, instanţa de judecată nu a analizat în niciun moment apărările recurentei referitoare la procedura de negociere a Băncii, care dovedeşte dincolo de orice îndoială disponibilitatea de negociere. În egală măsură, prima instanţă a ignorat un aspect extrem de relevant, şi anume acela că intimaţii nu au adresat băncii recurente nicio întrebare sau nelămurire legată de contractul de credit şi nicio contraofertă, iar acest lucru nu poate fi imputat băncii în niciun caz.

Recurenta critică modul în care instanţa de apel a interpretat condiţia dezechilibrului prevăzută de Legea nr. 193/2000.

Referitor la dobândă, recurenta, făcând trimitere la înscrisurile din dosar, precizează că dobânda de referinţă variabilă are la bază o serie de indici (Euribor, costul cu rezerva minimă obligatorie, costurile de lichiditate) a căror variaţie excede controlului ori posibilităţii de previzionare a Băncii, că dobânda reprezintă preţul folosinţei banilor împrumutaţi, pentru a cărui stabilire, în cazul contractelor de credit, nu există condiţii legale restrictive din perspectiva valorii sale şi că, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii prin raportare la indici interbancari strict definiţi.

Cu privire la comisioane, recurenta arată că nu există nicio prevedere legală care să oblige banca la detalierea motivelor perceperii unor costuri, semnificaţia perceperii lor putând fi dedusă cu uşurinţă pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indica fără dubiu raţiunea perceperii lor, că toate comisioanele percepute de Bancă au la bază o contraprestaţie, sumele achitate de consumator cu titlu de comisioane reprezentând un cost al creditului, pe care Banca trebuie să îl suporte, cuantumul comisioanelor neputând forma obiectul cenzurii instanţei, nefiind în competenţa organelor judiciare şi neexistând criterii de evaluare a caracterului justificat sau, dimpotrivă, excesiv al sumelor percepute de subscrisa raportat la serviciile prestate.

Cuantumul comisioanelor este fix pe întreaga perioadă a derulării raporturilor contractuale, astfel că existenţa oricărui dezechilibru este exclusă, câtă vreme intimaţii au cunoscut încă din perioada precontractuală nivelul obligaţiilor sale de plată, nivel pe care şi l-a asumat în mod expres; de asemenea, comisioanele nu reprezintă o dobândă ascunsă.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare a creditului, recurenta susţine că tocmai acordarea creditului face dovada că dosarul de credit a verificat, respectiv activităţile specifice de deschidere a contului de credit, punerea la dispoziţia clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziţia clientului a graficului de rambursare.

Precizează că acest comision este perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziţia clientului.

Aşadar, comisionul acordare a creditului este un cost justificat, pe care banca l-a învederat împrumutatului de la momentul solicitării creditului, deci înainte de semnarea contractului de credit, acesta fiind reluat si menţionat clar şi inteligibil chiar pe prima pagină a contractului de credit.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susţine că perceperea acestui comision nu poate fi contestată prin prisma lipsei contraprestaţiei, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său. Din această perspectivă, susţinerea instanţei privind faptul că dezechilibrul ar decurge din faptul că activităţile prestate sunt anterioare încheierii contractului, este nelegală.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 22 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părţile nu au depus un punct de vederea asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia la 22 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1382 din 27 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Având în vedere cererea de repunere pe rol formulată de recurenta-pârâtă, ca urmare a soluţionării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 8 februarie 2021 s-a acordat termen la 19 mai 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Se reţine că recursul pârâtei a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referindu-se la soluţia pronunţată în ceea ce priveşte capetele de cerere privind dobânda variabilă prevăzută la art. 5 şi la comisionul de acordare prevăzut la art. 9 pct. a din contracte.

Cercetând actele dosarului, instanţele devolutive au reţinut că la data de 13.10.2008 a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x (Contractul de credit nr. 1), având ca obiect acordarea de către recurenta-pârâtă, către intimaţii-reclamanţi, a unui credit de nevoi personale cu ipotecă, în sumă de 288.844 euro, pe o durată de 240 de luni; la data de 17.11.2008 a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x (Contractul de credit nr. 2), având ca obiect acordarea de către recurenta-pârâtă, către intimaţii-reclamanţi, a unui credit de nevoi personale cu ipotecă, în sumă de 91.000 euro, pe o durată de 178 de luni.

Pe parcursul derulării contractului, la 21.06.2010, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În acest context, în vederea alinierii clauzelor contractelor de credit sus-menţionate la exigenţele noului act normativ, recurenta-pârâtă a elaborat şi transmis intimaţilor-reclamanţi acte adiţional care, în temeiul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în lipsa nesemnării de împrumutaţi, au fost considerat acceptat tacit şi au intrat în vigoare începând cu 20.09.2010.

Prin actele adiţionale, clauzele privind dobânda au fost modificate la 10,4%, fiind determinate ca sumă între EURIBOR la 6 luni plus marjă fixă de 9,26%.

Ulterior, la 21.02.2011, ca urmare a modificării actului normativ prin Legea nr. 288/2010, care a permis denunţarea unilaterală a actelor adiţionale considerate acceptate tacit, recurenta-pârâtă a denunţat actele adiţionale din 20.09.2010.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că actele adiţionale prin care s-a modificat dobânda remuneratorie variabilă şi-au încetat efectele la 21.02.2011, moment de la care au devenit aplicabile prevederile din contractul de credit bancar referitoare la această dobândă, iar autoarea căii de atac nu a dovedit încheierea vreunui act care ar fi modificat clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, ulterior momentului încetării actului adiţional.

Critica recurentei-pârâte privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 a fost formulată omisso medio, direct în recurs, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Critica încadrată în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte dobânda variabilă şi la interpretarea eronată de către instanţa de prim control judiciar a noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil".

În argumentare, recurenta-pârâtă a susţinut că făcând parte din obiectul principal al contractului, dobânda nu poate face obiectul verificărilor instanţei privind caracterul abuziv al clauzei ce o stabileşte, iar clauza este exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil.

În acord cu recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine că obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este înlăturată de la analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Astfel, în Cauza C-143/13 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, C.J.U.E.) a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţelor naţionale sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător. A apreciat că în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare a excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, pct. 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi şi obligaţii şi, în egală măsură, a celor ale cocontractantului.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este unul cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară de creditare.

Totodată, prezumţia instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele care decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În speţă, dobânda curentă variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 5 din contractul de credit conţine o componentă variabilă, denumită Dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C.. S.A. şi un element fix, marja de 1,50 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, Înalta Curte constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

Înalta Curte subliniază că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate."

Or, în speţă, aşa cum se poate constata şi cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate, criteriul costului resurselor de creditare, în funcţie de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, în lipsa altor elemente de identificare, neputând oferi clientului reprezentarea condiţiilor intervenirii cazului de modificare a dobânzii, greu de evaluat şi de anticipat.

Tot prin prisma prevederilor legale sus-evocate, nici argumentele autoarei căii de atac privind inexistenţa unui criteriu obiectiv în legislaţie la care să se raporteze banca în stabilirea cuantumului dobânzii nu pot fi primite. Lipsa unui astfel de criteriu nu reprezintă caz de exonerare a băncii de la obligaţia legală de a stipula în contract motivul pentru revizuirea ratei dobânzii prin prezentarea mecanismului de funcţionare a acesteia, corespunzător descris, apt să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.

În ceea ce priveşte criticile din memoriul de recurs, referitoare la criteriul subiectiv, Înalta Curte reţine că acesta vizează caracterul previzibil al clauzei contractuale, care trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa consecinţele posibile în funcţie de care dobânda plătită poate varia, în situaţia în care ipoteza modificării dobânzii prevăzute în clauză devine incidentă.

Faţă de aceste considerente, analizând decizia atacată şi înscrisurile aflate în dosar, Înalta Curte constată că lipsa criteriului subiectiv a fost în mod corect reţinută de către instanţa de apel, întrucât clauza atribuie doar băncii dreptul să aprecieze asupra întrunirii situaţiei premise pentru modificarea dobânzii, fără posibilitatea celeilalte părţi de a aprecia asupra ei, astfel încât să considere că schimbările intervenite asupra costului resurselor de creditare sunt semnificative şi îndreptăţesc banca la activarea clauzei.

Nici alegaţiile recurentei-pârâte referitoare la clauza inserată în contract privind însuşirea contractului de către intimatul-reclamant nu pot fi primite, acestea nefiind apte a complini lipsa caracterului inteligibil al clauzei contractuale, din perspectiva faptului că analiza caracterului abuziv se realizează prin raportare la contractul încheiat, şi la caracterul lui, de contract de adeziune.

În temeiul acestor considerente, argumentele recurentei-pârâte privind exceptarea clauzei contractuale referitoare la dobânda remuneratorie variabilă de la examenul caracterului abuziv nu pot fi primite.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înţelese componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanţa de apel că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza Banca B. S.A. împotriva A.A.A., C-269/19, că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că:

"în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13".

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reţinut de instanţele de fond, aceasta şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu dobânda de referinţă variabilă care se afişa la sediile acesteia şi care, potrivit acesteia, se modifica în funcţiile de costul resurselor de creditare ale băncii, fără însă ca aceste noţiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc, în contract. Or, în condiţiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere unui observator obiectiv posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Pentru aceleaşi considerente, nici susţinerile recurentei privind lipsa unei reglementări la momentul încheierii contractului care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referinţă nu pot fi primite, atât timp cât textul de lege sus-arătat impunea indicarea de către profesionist în contract în mod transparent a metodei în raport cu care costurile aferente serviciului variau sau motivele acestei variaţii. Or, în lipsa îndeplinirii acestei cerinţe, motivul invocat este neîntemeiat.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1993/2000 în ceea ce priveşte noţiunile de "negociere", "dezechilibru semnificativ", "contrar cerinţelor bunei-credinţe", prevăzute de acest text de lege, susţinând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părţi şi nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la condiţia negocierii directe a clauzelor contractuale, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opţiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Pornind de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimaţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în acela că i-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză temeinică şi legală a existenţei negocierii în privinţa clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reţinând că în speţă contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanţă susţinerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-pârâte, existenţa clauzei privind însuşirea clauzelor contractuale de intimaţii-reclamanţi posibilitatea acestora de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecţiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenţei unei negocieri efective.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorul a conţinutului clauzelor contractuale şi să se răstoarne, astfel, prezumţia relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum şi că în speţă sunt întrunite cerinţele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în mod judicios instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5 din contractele de credit în ceea ce priveşte caracterul de variabilitate a dobânzii.

În acest context, se cuvine menţionat că, deşi sunt subsumate de autoarea căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor vizează, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă îşi întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmaţii privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare şi posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar şi indicii de variaţie ai dobânzii în raport cu care a susţinut că dobânda de referinţă variabilă nu a înregistrat fluctuaţii.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

Reluarea argumentelor supuse analizei instanţei de apel şi care au primit dezlegare atât din partea primei instanţe, cât şi din partea celei de apel, fără a indica în concret normele de drept material pretins încălcate nu este aptă să conducă la casarea deciziei. Se cuvine subliniat că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătoreşti, legea prevăzând dublul grad de jurisdicţie, nu şi pe al treilea.

În continuare, sub aspectul clauzei privind comisionul de acordare prevăzut la art. 9 pct. a din contracte, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-pârâte sunt fondate.

În Cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare în raport de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, pentru a stabili dacă reclamanţii au fost în măsură să prevadă, de la data încheierii contractelor de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision.

Având în vedere că la stabilirea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, instanţa de apel nu a analizat aspecte asupra cărora C.J.U.E. a statuat, aceasta fiind ulterioară pronunţării deciziei recurate, faţă de efectul obligatoriu al interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentei-pârâte.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare va fi reanalizată şi solicitarea reclamanţilor privind restituirea sumelor achitate în baza acestei clauze.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că sunt fondate, în limitele descrise de prezenta decizie, criticile de nelegalitate invocate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1382 din 27 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.