Jurisdictional conflict in individual labor dispute: Exclusive competence at workplace versus domicile under Law No. 62/2011

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 496 din 27 mai 2021, emisă de intimatul Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, solicitând anularea acesteia şi repunerea sa în situaţia anterioară momentului emiterii, respectiv încadrarea în funcţia de medic primar cardiolog-coordonator al activităţii în cadrul Compartimentului de terapie intensiva-coronarieni al Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti şi plata drepturilor salariate aferente funcţiei de medic coordonator, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 17, 42, 252 şi 253 din Codul muncii.

Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 2819 din 10 noiembrie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că art. 269 alin. (2) din Codul muncii consacră un caz de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică, astfel încât cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. Or, contestatorul domiciliază în Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 581 din 2 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că dispoziţiile legale care reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă stabilesc o competenţă teritorială exclusivă alternativă, cu caracter de favoare în ceea ce îl priveşte pe reclamant, ca salariat, care se află în poziţia de a se adresa instanţei pentru soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii. Or, în prezenta cauză, reclamantul, utilizând dispoziţia de favoare anterior menţionată, a exercitat alegerea recunoscută în favoarea acestuia şi a optat pentru instanţa de la locul de muncă şi anume Tribunalul Prahova, instanţă care prin raportare la locul de muncă al acestuia, era competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanţe -Tribunalul Prahova şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre ele este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competenţă.

Litigiul are ca obiect soluţionarea unui conflict individual de muncă.

În temeiul dispoziţiilor art. 1 lit. p) pct. 3) teza a II-a din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, sunt considerate conflicte individuale de muncă (...) "conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora".

În materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei teritoriale, dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în cauză fiind incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă, inclusiv în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente material şi teritorial să soluţioneze cererea de faţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

De asemenea, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Se constată, aşadar, că prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă teritorială alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reţine că art. 216 din Legea nr. 62/2001 prevede că:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..". Or, potrivit art. 116 din C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei.

În cauza de faţă, domiciliul reclamantului este în Bucureşti, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în Prahova, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, la filele x (dosar Tribunalul Prahova), motiv pentru care, atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Tribunalul Prahova, erau deopotrivă competente în soluţionarea cauzei.

Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de muncă. Aşa fiind, Tribunalul Prahova, ca primă instanţă sesizată de reclamant, nu mai putea dispune, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părţi, declinarea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului.

Faţă de cele ce preced, în aplicarea art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.