Abusive unilateral variable interest clauses in consumer credit contracts declared null and appeal rejected

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25.04.2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta E. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda în partea referitoare la dobânda de referinţă variabilă (care se afişează la sediile E.), precum şi oricare clauze care prevăd posibilitatea băncii de a modifica dobânda fără consimţământul împrumutatului (clauze ce se regăsesc în cuprinsul art. 5 din contract - teza finală, art. 2.10.a şi art. 2.11. din condiţiile generale de creditare;

- clauzele care prevăd perceperea unui comision de administrare (Art. 6, Art. 9 a. din Contractul de Credit si Art. 3.9 din Condiţii Generale de Creditare);

- clauzele care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului (Art. 6, Art. 9 din Contractul de Credit si Art. 3.1. din Condiţii Generale de Creditare);

- clauzele care prevăd plata unui comision de urmărire riscuri (Art. 6 din Contractul de Credit si Art. 3.8 din Condiţii Generale de Creditare);

- clauzele din contractele reclamanţilor care prevăd plata unui comision de rambursare anticipată (Art. 9 d. din Contract si art. 3.3. din Condiţii Generale de Creditare);

- clauzele care prevăd posibilitatea băncii de a modifica nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar - bancare (Art. 9 din Contractul de Credit si art. 3.7 din Condiţiile Generale de Creditare);

- referitor la clauza privind dobânda, având în vedere constatarea caracterului abuziv al acesteia, s-a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda în partea privind dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile E. (punctul 1.1.), precum şi a oricărei alte clauze care permite băncii să modifice unilateral cuantumul dobânzii;

- având în vedere constatarea caracterului abuziv al clauzelor menţionate la punctele 1.2. - 1.6., să se constate nulitatea absolută a acestora;

- să se dispună modificarea contractelor reclamanţilor prin eliminarea clauzelor referitoare la dobânda de referinţă variabilă, la perceperea comisionului de administrare, a comisionului de acordare a creditului, a comisionului de urmărire riscuri, a comisionului de rambursare anticipată, precum şi a clauzelor din contractele reclamanţilor care prevăd posibilitatea băncii de a modifica dobânda şi comisioanele fără consimţământul împrumutatului (clauze menţionate la punctele 1.1 - 1.6. din acţiune);

- obligarea pârâtei E. la emiterea unor noi grafice de rambursare, conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive.

- obligarea pârâtei E. la restituirea către reclamanţii A. şi B. a tuturor sumelor plătite de către aceştia în baza clauzelor anulate.

- obligarea pârâtei la plata către reclamanţii A. şi B. a dobânzii legale aferente sumelor menţionate, calculate de la data încasării de către E. a sumelor nedatorate (achitate de către reclamanţi în baza clauzelor lovite de nulitate absolută) şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 6108 din 7 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei de interes cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea ca abuzive a clauzelor prevăzute la art. 6 din contract, art. 3.8 din condiţiile generale, art. 9 lit. d) din contract şi art. 3.3 din condiţiile generale, fiind respinse aceste capete de cerere ca lipsite de interes.

A fost admisă în parte cererea, constatându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/16.10.2008, în varianta sa iniţială:

- art. 5 în ceea ce priveşte sintagma "dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile E." şi art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale;

- art. 9 în ceea ce priveşte sintagma "variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare" şi art. 3.7 prima teză din condiţiile generale.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 7,4% pe an, iniţial convenită de la data încheierii contractului până la 22.02.2011 la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăţi până la achitarea efectivă.

A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâta E. S.A..

Recurenta-pârâtă E. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că intimaţii au avut posibilitatea de a negocia prevederile contractuale contestate.

Consideră că, în analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii acestei condiţii, instanţa ar fi trebuit să pornească de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei."

Recurenta arată că instanţa de apel a ignorat un aspect extrem de relevant, şi anume acela că intimaţii nu au adresat băncii nicio întrebare sau nelămurire legată de contractul de credit şi nicio contraofertă, iar acest lucru nu poate fi imputat băncii în niciun caz.

La art. 3.1 din procedura internă de negociere a Băncii se prevede faptul că "iniţierea analizei pentru avizarea/aprobarea unui nivel negociat al comisioanelor/dobânzii fixe/marjei de produs din structura dobânzilor, începe cu solicitarea scrisă a clientului retail..."

Arată că în perioada precontractuală, banca a pus la dispoziţia reclamanţilor un portofoliu variat de oferte de finanţare în diferite monede. Astfel, banca informează clientul despre caracteristicile esenţiale ale ofertelor existente în portofoliul său şi despre implicaţiile acestora asupra situaţiei consumatorului, dar nu decide în locul său; odată ce s-a încheiat un contract de credit, acesta are putere de lege între părţile contractante, astfel că împrumutatul nu se poate răzgândi, 8 ani mai târziu, solicitând instanţei transformarea produsului ales într-un alt tip de produs, pe care iniţial nu l-au dorit.

În ceea ce priveşte inexistenţa dezechilibrului în detrimentul consumatorului, a arătat recurenta că dobânda are la bază o serie de indici a căror variaţie excede controlului ori posibilităţii de previzionare a băncii însă cu toate că nu avea obligaţia de a modifica modul de calcul al dobânzii, banca a respectat exigenţele O.U.G. nr. 50/2010, modificând formula de calcul (Euribor 6M+marjă fixă).

Astfel, faptul că pe perioada cât dobânda a fost variabilă în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, nu s-ar considera că aceasta a creat vreun dezechilibru în detrimentul împrumutatului.

A mai arătat recurenta că un alt aspect relevant din perspectiva inexistenţei dezechilibrului îl reprezintă faptul că dobânda percepută împrumutatului a avut atât un trend crescător dar şi descrescător, or, în aceste condiţii nu se poate pune problema unui dezechilibru în detrimentul împrumutatului.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului părţilor, punând în vedere acestora să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului. Părţile au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 4 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 8 februarie 2021 s-a acordat termen la 19 mai 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât în mod greşit instanţa a reţinut caracterul abuziv al clauzelor care reglementează dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcţie de dobânda sa de referinţă - art. 5 teza finală din contractul de credit şi art. 2.10.a din condiţiile generale de creditare.

Primele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1993/2000 în ceea ce priveşte noţiunile de "negociere" şi "dezechilibru semnificativ", prevăzute de acest text de lege, susţinând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părţi şi nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la condiţia negocierii directe a clauzelor contractuale, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opţiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Pornind de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimaţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în acela că le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză temeinică şi legală a existenţei negocierii în privinţa clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reţinând că în speţă contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanţă susţinerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-pârâte, existenţa clauzei privind însuşirea clauzelor contractuale de către intimaţii-reclamanţi, posibilitatea acestora de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecţiuni de către aceştia a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenţei unei negocieri efective.

Cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs, reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorii a conţinutului clauzelor contractuale şi să se răstoarne, astfel, prezumţia relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum şi că în speţă sunt întrunite cerinţele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în ceea ce priveşte clauzele privind mecanismul de formare a dobânzii variabile în funcţie de dobânda sa de referinţă, în mod judicios instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5 din contract şi art. 2.10.a din condiţiile generale.

În acest context, se cuvine menţionat că, deşi sunt subsumate de autoarea căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor vizează, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă îşi întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmaţii privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare şi posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar şi indicii de variaţie ai dobânzii în raport cu care a susţinut că dobânda de referinţă variabilă nu a înregistrat fluctuaţii.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Prin urmare, criticile recurentei referitoare la greşita reţinere a caracterului abuziv al clauzelor care permit modificarea ratei dobânzii prin raportare la dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile E., se constată că sunt neîntemeiate în raport cu prevederile art. 4 şi ale pct. 1 lit. a) şi g) din lista anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât aceasta nu a fost negociată direct cu consumatorii pârâţi, face parte dintr-un contract standard preformulat, care permite băncii să modifice unilateral dobânda, fără a avea vreun motiv întemeiat şi specificat în mod clar în conţinutul convenţiei. Această clauză dă dreptul băncii să interpreteze unilateral clauzele contractuale privind modificarea ratei dobânzii, fără negociere, fără a se fi stipulat în contract un nivel maxim al dobânzii care să-i dea posibilitatea celeilalte părţi contractante să prevadă la momentul încheierii convenţiei, care ar putea fi obligaţiile majorate maxime care s-ar putea impune în sarcina sa.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Dispoziţiile legale in vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.