Validity of CHF-denominated credit clauses reflecting statutory nominalism: exclusion from abusive clauses directive and bar on judicial modification of interest
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the Court of Appeal's decision that partially reversed the first-instance judgment, thereby allowing the bank to retain the disputed fees and reject the consumers' claims for interest recalculation and currency de-risking. The dispute concerned a Swiss Franc denominated credit contract where consumers sought to invalidate clauses regarding interest rates, fees, and currency risk as abusive, arguing for a fixed exchange rate and interest based on a variable index, while the bank defended the clauses as reflecting mandatory or default national law. The decisive legal basis was the interpretation of Directive 93/13/CEE via CJEU jurisprudence (specifically C-81/19 and C-269/19), which established that contractual clauses transposing mandatory national law or statutory default rules—such as the monetary nominalism principle under Art. 1578 of the Civil Code—are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and cannot be modified or replaced by national courts, which are barred from substituting their own terms for abusive clauses or applying the theory of hardship to restore pre-contractual equilibrium.
Legislator headnote
AI generatedart. 453 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000; Validity of CHF-denominated credit clauses reflecting statutory nominalism: exclusion from abusive clauses directive and bar on judicial modification of interest: The dispute concerned a Swiss Franc denominated credit contract where consumers sought to invalidate clauses regarding interest rates, fees, and currency risk as abusive, arguing for a fixed exchange rate and interest based on a variable index, while the bank defended the clauses as reflecting mandatory or default national law. The decisive legal basis was the interpretation of Directive 93/13/CEE via CJEU jurisprudence (specifically C-81/19 and C-269/19), which established that contractual clauses transposing mandatory national law or statutory default rules—such as the monetary nominalism principle under Art. 1578 of the Civil Code—are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and cannot be modified or replaced by national courts, which are barred from substituting their own terms for abusive clauses or applying the theory of hardship to restore pre-contractual equilibrium.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited for dismissing the appeal as unfounded and maintaining the decision of the lower instance.
Full text
Şedinţa publică din data de 19 mai 2021
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă la data de 26.06.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A. solicitând:
1. Constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.5, 4.6, 4.8, 4.10 referitoare la rata dobânzii, comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare lunară;
2. Obligarea pârâtei la recalcularea şi perceperea dobânzii începând cu data contractării în funcţie de evoluţia unui indice de referinţă verificabil, respectiv Libor la 3 luni;
3. Refacerea planului de rambursare a creditului referitor la dobânda luând în considerare valoarea indicilor LIBOR CHF şi marja fixă de la momentul încheierii contractului;
4. Restituirea tuturor sumelor percepute in baza clauzelor contractuale nule si abuzive, sau tară temei legal, cu titlu de comision de administrare, comision de acordare credit;
5. Restituirea tuturor sumelor ce exced unei dobânzi calculate şi datorate în mod legal, şi percepute de către pârâtă, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze;
6. Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;
7. Denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;
8. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 453 C. proc. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992.
Prin sentinţa civilă nr. 8110 din 30 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., C. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de credit nr. x/19.12.2007 la art. 4.5, 4.6, 4.8 şi 4.10, a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior, a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele încasate în mod nelegal în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive si declarate nule, în RON, funcţie de cursul oficial leu-CHF stabilit de BNR, la data plăţii efective, şi a respins celelalte capete de acţiune (referitoare la dobândă, refacere plan de rambursare, stabilizare curs valutar şi denominare), ca nefondate.
Prin decizia civilă nr. 881/A/2018 din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., C. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe.
S-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A., s-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:
S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor stipulate la art. 4.6, art. 4.8, art. 4.10 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x/19.12.2007 şi a capetelor de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A., C. şi B., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Prin memoriul de recurs, relativ la capătul de cerere referitor la stabilirea unei dobânzi contractuale în funcţie de evoluţia unui indice de referinţă verificabil şi refacerea planului de rambursare, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că, instanţa de apel l-a apreciat ca fiind lipsit de temei, în condiţiile în care instanţa nu poate interveni în contractul încheiat de părţi.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea acestora, mai poate continua.
Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, natura abuzivă a unei clauze contractuale ce vizează obiectul principal este condiţionată de exprimarea acesteia într-un limbaj uşor inteligibil iar sintagma "clar şi inteligibil" nu poate fi redusă, aşadar, la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere literal, pentru că astfel ar fi de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza sa fie clar definită, aşa încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectele acestora asupra contractului în ansamblu.
Relativ la dobândă, au arătat recurenţii că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, banca nu a înţeles sa le transmită notificare privind regularizarea contractului de credit în raport de prevederile ordonanţei, asa cum aceasta stabilea iar acţiunea priveşte caracterul adecvat al preţului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puţin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia, situaţie în care se poate vorbi chiar de rezoluţiunea contractului de credit.
Ca atare, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 se impunea ca pârâta să menţină dobânda ca fiind fixă, urmând ca după intrarea în vigoare a Ordonanţei prin care se stabileşte din ce este format acest procent de dobânda, pârâta să aplice o dobândă variabilă, calculată procentual şi formată din indicele de referinţă Euribor şi o marjă fixă, raportat la procentul de dobândă stabilit iniţial.
Prin neprecizarea unei marje fixe în contract nu se poate înţelege astfel că banca a decis să nu se adauge o marjă fixă părţii variabile a dobânzii, ci prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 se interpretează în sensul că marja fixă, care se adaugă indicelui de referinţă, se determină plecând de nivelul dobânzii practicat la momentul încheierii contractului de credit, din care se scade valoarea indicelui Euribor valabil la data intrării in vigoare a Ordonanţei.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, au arătat recurenţii că pârâta nu a oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit, că a încălcat obligaţia precontractuală de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului iar pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, obligaţie consacrată prin norme legale imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestei obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.
Au mai arătat recurenţii că referitor la caracterul nenegociat al clauzelor atacate, condiţia este îndeplinită întrucât contractul încheiat cu intimata este un contract de adeziune, în care clauzele sunt pre-formulate şi incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaţilor, cu încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ, au arătat recurenţii că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că: noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.
În ceea ce priveşte reaua-credinţă, au arătat recurenţii că aceasta rezidă din aceea că creditorul nu şi-a informat în mod corect potenţialii clienţi, le-a prezentat exclusiv avantajele creditului, nu le-a dat ocazia de a analiza toate condiţiile acestuia (prin informarea conform Legii nr. 289/2004, Legii nr. 190/1999, O.U.G. nr. 21/1992), ce ar fi putut permite consumatorilor să pună întrebări, să aleagă în cunoştinţă de cauză şi în mod real, între produsele de pe piaţă.
Având în vedere faptul că în speţă au dovedit dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, precum şi reaua credinţă a intimatei, apreciază recurenţii că instanţa va trebui să verifice dacă nu sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii care în opinia acestora sunt îndeplinite.
Astfel, apreciază recurenţii că sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea revizuirii judiciare a contractului întemeiată pe impreviziune, respectiv, există un contract sinalagmatic valid şi în curs de executare - convenţia de credit; în perioada executării convenţiei de credit a survenit o cauză externă excepţională- hipervalorizarea francului elveţian; această cauză externă excepţională a determinat o onerozitate excesivă şi vădit injustă a obligaţiei la care e ţinut unul dintre contractanţi.
În ceea ce priveşte principiul nominalismului monetar, chiar dacă, în cazul de faţă, ar fi incidente prevederile ad literam ale art. 1578 C. civ. de la 1864, prin extrapolare, având în vedere că în anul contractării creditului-2007, recurenţii au primit efectiv creditul în moneda RON la cursul de schimb CHF/LEU din luna decembrie 2007, împrumutatul ar trebui să restituie aceeaşi sumă de bani în monedă naţională LEU în echivalent CHF, dar la acelaşi curs de schimb existent în luna decembrie 2007, pentru a fi respectat acest principiu.
Pentru considerentele arătate, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea înregistrată la 06.11.2018, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 22 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părţile nu au depus un punct de vederea asupra raportului întocmit.
Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia la 22 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 881/A/2018 din 3 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Totodată, s-a dispus modificarea citativului în sensul că are calitatea de intimată-pârâtă E. S.A., având în vedere transmiterea calităţii procesuale a recurentei D. S.A. către E. urmare a fuziunii prin absorţie, precum şi citarea în calitate de intimată a societăţii F. S.A., fiind prorogată discutarea excepţiilor invocate, ulterior dezlegării chestiunii referitoare la necesitatea suspendării pricinii.
Ca urmare a soluţionării cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 8 februarie 2021 s-a acordat termen la 19 mai 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a respins solicitarea intimatei E. privind scoaterea din cauză pentru lipsa calităţii procesuale pasive, Înalta Curte constatând că a fost corect configurat cadrul procesual în raport de obiectul cererii deduse judecăţii, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.
În cadrul recursului formulat, recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Criticile recurenţilor referitoare la greşita soluţionare de către instanţa de apel a capătului de cerere privind stabilirea unei dobânzi contractuale în funcţie de Libor la 3 luni şi refacerea graficului de rambursare sunt nefondate.
În speţă, în contractul de credit nr. x încheiat la 19.12.2007, părţile au prevăzut la art. 4.2 o dobândă fixă de 4,90% pe an, aplicabilă pentru primele 6 luni de creditare, precum şi o clauză de modificare a dobânzii (art. 4.5), însă nu prin raportare la indicele Libor sau la vreo formulă de calcul. Or, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menţionată expres în contract, instanţa de apel corect a reţinut că nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părţi la momentul încheierii sale. Deducerea unei formule de calcul a dobânzii prin raportare la valoarea indicelui Libor de la momentul încheierii contractului ar reprezenta o simplă speculaţie cu privire elementele avute în vedere de către bancă relativ la rata dobânzii practicate la respectivul moment.
Totodată, prin Actul adiţional nr. x din 15 februarie 2013 care a fost semnat de reclamanţi, stabilirea dobânzii în funcţie de un indice de referinţă Libor CHF la 3 luni plus marja băncii a fost făcută cu acordul acestora.
Astfel, nicio dispoziţie legală sau contractuală nu legitimează instanţa să modifice criteriile convenite de părţi pentru determinarea dobânzii contractuale aplicabile, la fel cum nu se poate da preferinţă voinţei uneia dintre părţi în detrimentul celeilalte. Conform Legii nr. 193/2000, instanţa poate cel mult să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, cu consecinţa neaplicării acestora, nu însă să procedeze la modificarea clauzelor într-un sens neavut în vedere de către părţi la data acordului lor de voinţă.
Se reţine că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, nu sunt incidente în cauză, întrucât au fost introduse în corpul legii la data de 31.12.2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit dedus judecăţii (19.12.2007). Prin urmare, valabilitatea clauzelor contractului poate fi analizată doar din perspectiva legislaţiei în vigoare la momentul încheierii sale, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a condiţiilor pe care acestea le instituie, iar nu şi din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (6) al aceluiaşi act normativ.
Susţin recurenţii că instanţa de apel ar fi trebuit să intervină în raporturile dintre consumator şi profesionist şi să echilibreze ea însăşi contractul, prin înlocuirea clauzelor constatate ca fiind abuzive cu dispoziţiile supletive ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Legii nr. 193/2000.
Prin art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 invocat de recurenţi, sunt reglementate, cu caracter general, regulile aplicabile contractelor de credit cu dobândă variabilă, inclusiv formula de calcul a dobânzii pentru creditele acordate în valută.
Stabilirea de către instanţă a unei dobânzi concrete, în baza prevederilor art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, ar constitui, contrar susţinerilor recurenţilor, o ingerinţă în contractul încheiat între părţi. Astfel, spre deosebire de prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, ce cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică în mod direct în lipsa unui acord diferit între părţi, prevederile legale ale art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 nu constituie norme supletive apte să înlocuiască, în mod direct, dispoziţiile contractuale referitoare la dobândă, ele nefixând un cuantum concret al dobânzii, ci reglementează doar criteriile ce pot fi avute în vedere la stabilirea dobânzii variabile pentru creditele acordate în valută.
Înalta Curte reţine că în practica sa, CJUE a apreciat că "pentru a răspunde la întrebarea adresată referitoare la consecinţele care trebuie să decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, este necesar să fie avute în vedere atât modul în care este redactat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, cât şi obiectivele şi economia generală ale acesteia din urmă", şi a ajuns la concluzia că "decurge astfel din textul articolului 6 alin. (1) că instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia." (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. paragrafele 61, 65)
"Astfel, Curtea a considerat că, în cazul în care instanţa naţională ar avea posibilitatea să modifice conţinutul clauzelor abuzive care figurează într-un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniştilor faptul că asemenea clauze abuzive pur şi simplu nu sunt aplicate faţă de consumator, în măsura în care aceştia ar fi în continuare tentaţi să utilizeze clauzele menţionate, ştiind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuşi completat de instanţa naţională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesionişti (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 69, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 79, Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria şi Bankia, C-70/17 şi C-179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 60)." - paragraful 31 din Hotărârea pronunţată în cauza C-269/19.
Aşadar, în condiţiile în care chiar CJUE a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 se opune remedierii lacunelor unui contract, provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta, doar pe baza unor dispoziţii naţionale cu caracter general care prevăd că efectele exprimate într-un act juridic se completează, printre altele, cu efectele care decurg din principiul echităţii sau din obiceiuri, care nu sunt dispoziţii supletive şi nici dispoziţii aplicabile în cazul unui acord între părţile la contract, toate criticile recurenţilor referitoare la soluţia instanţei de apel de a respinge capătul de cerere privind stabilirea ratei dobânzii şi refacerea graficului de rambursare, sunt nefondate.
Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar de la art. 5.1 nu pot fi reţinute.
În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.
Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A. etc.
Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.
Prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, "(...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."
În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).
Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).
Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.
Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.
Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."
De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.
În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.
Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, nu pot fi examinate argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi în memoriul de recurs, care vizează obligaţia de informare, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii.
Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.
Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.
În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.
Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.
Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasţie şi Jutiţie constată că reclamanţii nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 881/A/2018 din 3 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 881/A/2018 din 3 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.