Judicial prohibition against substituting fixed interest rate for abusive variable rate clause in mortgage contract

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.3, art. 4.11 lit., a, b, din contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 13.11.2007, obligarea pârâtei la respectarea dispoziţiilor contractuale prev. la art. 4.2 din contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 13.11.2007in sensul recalculării dobânzii in funcţie de valoarea indicelui de referinţa Libor şi marja băncii, care este "0" (astfel cum e prevăzut in art. 4.2), obligarea pârâtei la recalcularea şi perceperea dobânzii începând cu data 01.02.2008 in funcţie de evoluţia indicelui Libor la 3 Luni şi valoarea marjei băncii, adică Dobanda=Libor la 3 L + M 0.00%; restituirea tuturor sumelor percepute in baza clauzelor contractuale nule si abuzive, sau fără temei legal, cu titlu de comision de administrare, comision de acordare şi cu titlu de dobânda excedentara; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv 1 CHF = 2,09 RON, denominarea in moneda naţionala a plăţilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte in moneda naţionala, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 14118 din 17.11.2014, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 28.01.2015 sub nr. x/2015.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 24 februarie 2015 recclamanta a indicat valoarea obiectului cererii şi modul de calcul, astfel: comisionul de acordare:1180,85 Ron; comisionul de acordare:10549,11 Ron şi dobânda excedentară: 32524,2 Ron

Prin sentinţa civilă nr. 4044 din 29 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei art. 4.11 lit. a), art. 4.1 (2) doar cu privire la criteriul de variabilitate al dobânzii, art. 4.3 doar cu privire la criteriu din contractul de credit nr. x/18.12.2006 şi a fost obligată pârâta la plata sumelor încasate în temeiul clauzelor constatate abuzive pe perioada de la data perceperii la data implementării O.U.G. nr. 50/2010 şi dobânda legală aferentă până la data achitării efective a debitului, respingând celelalte cereri ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta-pârâtă B.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 143 din 25 ianuarie 2018, a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A. ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. împotriva sentinţei civile nr. 4044 din 29 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata reclamantă A.. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x din 13.11.2007 şi capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de bani percepute în temeiul acestei clauze, ca neîntemeiată şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, ca urmare a rejudecării procesului în fond, admiterea în totalitate a apelului pârâtei formulat împotriva sentinţei civile nr. 4044 din 29 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în cadrul dosarului nr. x/2015, schimbarea sentinţei, şi pe cale de consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la clauzele privind aspectele dobânzii variabile şi dreptul băncii de o modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului, recurenta arată că instanţa a reţinut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea că acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai că legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, se deprinde concluzia ca şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

Arată că terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile, element esenţial într-un contract de credit.

Învederează instanţei de control judiciar că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Consideră recurenta că notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, aşadar, atunci când în mod excepţional şi doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenţia părţilor, principiul pacta sunt servanda nu mai operează.

Este firesc că banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă iniţiativa modificării acesteia, în condiţiile variaţiei indicilor de referinţă, dobânda fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei împrumutate.

Mai mult decât atât, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acţiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii, acest risc existând şi fiind asumat de ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie indicele de referinţă al băncii influenţat de mai mulţi factori precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor B..

Precizează faptul că aceasta era o practică bancară generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, "în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract".

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficienţă juridică.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Astfel, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Consideră că soluţia prin care prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică şi nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Recurenta susţine că, atât dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cât şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/12/CEE exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestaţiei principale a convenţiei. Astfel, dacă judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al preţului unui contract prin analiza proportionalităţii între cele două contraprestaţii strict sub aspectul cuantumului, în egală măsură, nu îi este permis judecătorului a înlocui un preţ cu altul acolo unde legea nu îi permite, iar legislaţia românească nu permite intervenţia judecătorului în contract prin stabilirea, aprecierea unui cost cum este dobânda contractuală - de esenţa încheierii contractului de împrumut. Invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, respectiv decizia nr. 3234/23 octombrie 2014.

Mai susţine şi faptul că, pentru identitate de raţiune, solicitarea reclamanţilor nu poate fi primită. Astfel, instanţa nu poate interveni asupra clauzei în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi, adică de a interpreta ca dobânda pe întreaga durata contractuală să se raporteze la o marjă fixă cu valoarea de la încheierea contractului de credit, aceasta în condiţiile in care, potrivit contractului, părţile au convenit ca dobânda să fie fixă doar pentru primele 12 luni din perioada de creditare. Totodată, nu există niciun fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuală. De asemenea, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 sunt foarte clare:

"În măsura în care contractul nu îşi mai produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz şi daune-interese".

Aşadar, Legea nr. 193/2000 îi acordă în acest caz doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părţile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri.

În niciun caz, arată recurenta, nu îi este permis judecătorului să stabilească el cu titlu definitiv şi obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni, mai ales ca asa cum am arătat textul de lege consacra o cu totul alta soluţie pentru situaţia în care instanţa ajunge la concluzia ca mecanismul de modificare unilaterală a dobânzii este discreţionar, abuziv.

De altfel, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanţă, aşa cum rezultă în mod expres din textul de lege, ci părţile, în măsura în care se constată caracterul abuziv al clauzei, sunt în situaţia de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale, sens în care invocă Hotărârea CJUE din 14 iunie 2012 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino. Aşadar, intervenţia instanţei pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având în vedere că în cauza de faţă soluţia instanţei de fond reprezintă o modificare a contractului de credit, soluţie dată cu încălcarea jurisprudenţei CJUE în materia clauzelor abuzive.

Intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 16 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părţile nu au depus un punct de vederea asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia la 6 decembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen preschimbat la 22 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus modificarea citativului în sensul că are calitatea de recurentă-pârâtă C. S.A., având în vedere transmiterea calităţii procesuale a recurentei B. către C. urmare a fuziunii prin absorţie. Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (FOSTĂ S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 143 din 25 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 8 februarie 2021 s-a acordat termen la 19 mai 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari si neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea sunt abuzive, în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Pe de altă parte, a susţinut că nu este îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în cuprinsul clauzelor contestate este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Cercetând conţinutul contractului de credit dedus judecăţii, în forma sa iniţială, Curtea constată că părţile au stabilit o dobândă fixă în cuantum de 5,35% pe an, aplicabilă pentru primele 12 luni de creditare, precum şi o clauză de modificare a dobânzii, însă nu prin raportare la indicele Libor ori la vreo formulă de calcul. În mod evident, la stabilirea dobânzii iniţiale, banca a luat în considerare diverse elemente, inclusiv profitul său însă, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menţionată expres în contract, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părţi la momentul încheierii sale.

Înalta Curte constată că nicio dispoziţie legală sau contractuală nu legitimează instanţa să modifice criteriile convenite de părţi pentru determinarea dobânzii contractuale aplicabile, la fel cum nu se poate da preferinţă voinţei uneia dintre părţi în detrimentul celeilalte. Conform Legii nr. 193/2000, instanţa poate cel mult să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, cu consecinţa neaplicării acestora, nu însă să procedeze la modificarea clauzelor într-un sens neavut în vedere de către părţi la data acordului lor de voinţă.

Astfel, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, nu sunt incidente în cauză, întrucât au fost introduse în corpul legii la data de 31.12.2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit dedus judecăţii (13.11.2007), iar valabilitatea clauzelor acestuia poate fi analizată doar din perspectiva legislaţiei în vigoare la momentul încheierii sale.

Pe cale de consecinţă, evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contestate se va realiza doar prin prisma prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a condiţiilor pe care acestea le instituie, iar nu şi din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (6) al aceluiaşi act normativ şi nici prin raportare la prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului, întrucât, la data încheierii contractului de credit dedus judecăţii, legislaţia internă prevedea un grad sporit de protecţie a consumatorilor, care nu includea excepţia de la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzută de textul menţionat al directivei.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că prevederile art. 93 din O.G. nr. 21/1992, invocate de către recurenta-pârâtă, nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că au fost introduse în corpul actului normativ ulterior încheierii contractului, prin O.U.G. nr. 174/2008, care a intrat în vigoare la 27.12.2008. Or, nulitatea unor clauze contractuale nu se poate raporta decât la legislaţia în vigoare la momentul încheierii acestuia.

În speţă, constatarea nulităţii parţiale a clauzelor prevăzute la 4.1 teza a II-a şi art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 13.11.2007 a privit exclusiv criteriul de variabilitate a dobânzii ca fiind dobânda de referinţă a băncii şi posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii, iar nu acordul de voinţă al părţilor în ceea ce priveşte plata unei dobânzi variabile după primele 12 luni din perioada de creditare, fiind cenzurat doar modul de stabilire a dobânzii variabile.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat, pornind chiar de la conţinutul clauzei, că modalitatea de variaţie a dobânzii "în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii", nu poate fi asimilată unor criterii obiective şi verificabile, astfel încât nici reclamanta şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare ar fi fost una oportună sau justificată. Totodată, s-a reţinut că aceste clauze sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ, fiind afectat dreptul consumatorului de a fi informat, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice.

Înalta Curte apreciază ca fiind fondat motivul de recurs întemeiat de recurenta - pârâtă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care priveşte nelegala suplinire a consimţământul băncii, în ceea ce priveşte modificarea clauzelor contractuale şi nelegala stabilire de către instanţă a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile pentru derularea în continuarea contractului de credit.

Astfel, se reţine, pe de o parte, că restituirea sumelor de bani plătite de reclamantă cu titlu de dobândă peste procentul de 5,35% începând cu cea de-a 13-a lună de la încheierea contractului nu poate interveni ca efect direct al constatării nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 4.1 teza a II-a şi art. 4.3 din contractul părţilor, în ceea ce priveşte mecanismul de variaţie a dobânzii, întrucât, ulterior primelor 12 luni din perioada de creditare părţile nu pot fi " legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziţia instanţei.

Şi aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, aşa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparenţă a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanţa nu poate fixa ea însăşi un anumit nivel al dobânzii, în cazul de faţă prin menţinerea dobânzii din primele 12 luni din perioada creditare, deoarece nu există temei legal în a se substitui părţilor, a căror voinţă a permis variaţia dobânzii.

Dobânda variabilă, prevăzută contractual începând cu al doilea an de creditare, este distinctă de dobânda fixă agreată de părţi pentru primul an de creditare, orice altă interpretare a contractului lăsând fără aplicare prevederile art. 4.1 teza a II-a şi 4.3, în ceea ce priveşte faptul că începând cu al doilea an de creditare dobânda curentă devine revizuibilă.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenţia instanţei de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, aşa cum reţine instanţa de apel, însă atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul clauzei.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul naţional prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligaţii în sarcina consumatorului dar, în acelaşi timp, un asemenea contract, prin care instituţia de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestaţie esenţială a împrumutatului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanţând soluţia, în cauza Kásler şi Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziţie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conţine clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 şi să fie obligatoriu pentru părţi, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunţării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecinţele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecăţii, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, cum dreptul naţional nu conţine nicio normă care să permită înlocuirea clauzei în discuţie cu o dispoziţie supletivă având conţinutul dorit de reclamantă, critica recurentei - pârâte privind nelegala stabilire de către instanţă a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile pentru derularea în continuarea contractului apare ca fondată.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-269/19 consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, care va trebui analizat de instanţa de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecăţii şi circumstanţele proprii pricinii, urmând a ţine seama de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunţată în cauza C-269/19.

Pentru aceste considerente, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază întemeiate criticile formulate de recurenta - pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 5,35%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data implementării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, constatând incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta C. S.A. (FOSTĂ S.C. B.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (FOSTĂ S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 143 din 25 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.