Annulment of arbitral award limited to strict statutory grounds; substantive re-examination of supplementary works and tax invoicing impermissible

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare, astfel cum a fost precizată şi completată, înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României la 8 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. ŞI B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

- să se constate că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în mod corespunzător şi, pe cale de consecinţă, că C. S.A. nu este îndreptăţită la aplicarea de penalităţi de întârziere în valoare de 3.834.957,79 RON şi nici la executarea scrisorii de garanţie seria x nr. x emisă la 09.05.2014;

- obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 4.150.789,75 RON plus T.V.A., corespunzătoare lucrărilor şi activităţilor suplimentare efectuate de reclamantă în vederea finalizării proiectului, în principal în baza răspunderii civile contractuale, iar, în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că natura juridică a lucrărilor nu este contractuală, în temeiul îmbogăţirii fără just temei;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului de la data de 11 octombrie 2016 şi până la achitarea integrală;

- anularea în tot a documentului constatator nr. x din 18 decembrie 2017 emis de pârâtă;

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou certificat constatator care să ateste îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, conform dispoziţiilor legale şi conform situaţiei faptice existente pe parcursul derulării contractului, precum şi suspendarea executării documentului constatator nr. x din 18 decembrie 2017 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În drept, acţiunea arbitrală a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1170, art. 1270, art. 1345 şi următoarele, art. 1516 C. civ., art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa arbitrală nr. 28 din 22 aprilie 2019 pronunţată în dosarul arbitral nr. 4/2018, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis în parte cererea de arbitrare, după cum urmează:

A admis în parte capătul 1 al cererii de arbitrare şi, în consecinţă, a constatat că pârâta nu este îndreptăţită la perceperea unor penalităţi în cuantum de 3.741.182,79 RON şi nici la executarea garanţiei de bună execuţie pentru suma de 3.741.182,79 RON.

A admis în parte capătul 2 al cererii de arbitrare şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.122.146 RON plus T.V.A., cu titlu de lucrări şi activităţi suplimentare;

A respins capătul subsidiar de cerere întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză ca rămas fără obiect şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei cu privire la capătul subsidiar de cerere întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză ca rămasă fără obiect.

A constatat nulitatea Documentului Constatator nr. x din 18 decembrie 2017 şi a obligat pârâta să emită unui nou Document constatator, care să ateste îndeplinirea obligaţiilor contractuale în măsura reţinută prin hotărâre şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 247.456,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 iunie 2019, sub nr. x/2019, C. S.A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale şi respingerea cererii de obligare a C. S.A. de a plăti reclamantei A. ŞI B. S.A. suma de 4.122.146 RON plus T.V.A., cu titlu de lucrări şi activităţi suplimentare.

În drept, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 86F din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 28 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul arbitral nr. 4/2018, ca nefondată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, C. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, admiterea acţiunii în anularea sentinţei arbitrale nr. 28 din 22 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul arbitral nr. 4/2018, anularea hotărârii arbitrale în partea privind obligarea pârâtei C. S.A. de a plăti reclamantei A. şi B. S.A. suma de 4.122.146 RON plus T.V.A., cu titlu de lucrări şi activităţi suplimentare şi trimiterea spre rejudecare tribunalului arbitral a capătului 2 al cererii de arbitrare având ca obiect obligarea la plata lucrărilor suplimentare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 613 alin. (4) cu referire la art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

După expunerea obiectului sesizării instanţei arbitrale, a soluţiei tribunalului arbitral, a motivelor esenţiale care au stat la baza formulării cererii de anulare a hotărârii arbitrale şi a sentinţei recurate, autoarea recursului a procedat la dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate.

I. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa a stabilit greşit obiectul apărărilor formulate de C. S.A. şi, în consecinţă, nu le-a mai analizat, astfel că motivarea respingerii motivului de anulare întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ., în referire la neîndeplinirea condiţiilor de sesizare a arbitrajului încalcă art. 425 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa art. 175 C. proc. civ. şi nulitatea sentinţei astfel pronunţate.

În susţinerea criticii formulate, recurenta reproduce anumite pasaje din considerentele deciziei recurate, arătând că, pentru a sesiza arbitrajul, trebuie îndeplinită condiţia prealabilă constând în existenţa unei dispute având ca obiect dreptul Antreprenorului la o plată.

În esenţă, se arată că, în sistemul contractelor FIDIC, "disputa" nu se confundă cu simpla pretenţie, cerere, revendicare formulată de o parte şi adresată celeilalte părţi sau Inginerului şi, a fortiori, nici cu evenimentul sau faptul care dă naştere unei pretenţii, cereri, revendicări, astfel încât, doar existenţa unui conflict deschide calea procedurii arbitrale.

Totodată, autoarea recursului susţine că, pe parcursul arbitrajului, a formulat apărări legate de caracterul incert al dreptului reclamantei de a sesiza tribunalul arbitral cu disputa având ca obiect pretenţia de plată a contravalorii unor lucrări suplimentare, motiv pentru care apare ca eronată motivarea Curţii de Apel în sensul că, în niciun moment al disputei arbitrale, C. S.A. nu a adus în discuţie, nu a formulat apărări şi nu a învestit tribunalul arbitral cu cercetarea aspectelor ce privesc lipsa unor documente justificative ale lucrărilor suplimentare ori lipsa altor documente decât cele cunoscute la momentul recepţiei.

În cele ce urmează, recurenta prezintă înţelesul noţiunii de "Situaţie de Lucrări" în sistemul contractelor FIDIC, făcând trimitere atât la definiţia din sub-clauza 1.1.4.12, cât şi la subclauza 14.3 pentru a arăta că, în Situaţiile de Lucrări ataşate, nu se regăsesc aceste cantităţi de lucrări, ceea ce înseamnă că lucrările nu sunt declarate ca executate, cerute la plată şi nu au documente justificative.

Totodată, a redat ceea ce tribunalul arbitral a reţinut în privinţa modalităţii de actualizare a Preţului Contractului - Modificarea - şi etapele pe care aceasta le presupune, precum şi argumentele pentru care acelaşi tribunal arbitral a constatat inexistenţa vreunui impediment legal sau contractual de a analiza fondul dreptului asupra sumelor pretinse.

Faţă de cele reţinute de Tribunalul arbitral, autoarea recursului susţine că, în realitate, Inginerul nu a respins plata unor Lucrări real executate, ci s-a rezumat la a afirma că evaluează ca fiind fără costuri suplimentare Instrucţiunea de a executa unele Modificări, considerând că era îndeplinită condiţia de sesizare a arbitrajului şi era arbitrabilă disputa având ca obiect împrejurarea dacă sunt sau nu cu costuri suplimentare lucrări la care s-au dispus modificări faţă de proiectul iniţial.

Totodată, în opinia recurentei, împrejurarea că Inginerul a măsurat şi evaluat o Instrucţiune de Modificare nu echivalează cu Măsurarea şi Evaluarea Lucrărilor, singura aptă să modifice Preţul Contractului ca valoare datorată Antreprenorului pentru lucrări real executate.

Se mai arată că Măsurarea şi Evaluarea în mod greşit a Instrucţiunii de Modificare constituie condiţia prealabilă sesizării arbitrajului pentru a se stabili Măsurarea şi Evaluarea corectă a Instrucţiunii de Modificare şi că această împrejurare nu constituie condiţia prealabilă sesizării Tribunalului Arbitral pentru a se stabili obligaţia de plată pentru Lucrările Modificate, deoarece aceasta din urmă depinde de executarea reală a lucrărilor Modificate (cantitativ şi calitativ), Instrucţiunea nefiind decât estimativă în ceea ce priveşte cantităţi şi valori.

Aşadar, recurenta apreciază ca fiind îndeplinită condiţia prealabilă sesizării arbitrajului doar cu privire la obiectul Modului de Soluţionare nr. 1367/11.10.2016/LB/CL2B, anume dreptul Antreprenorului de a fi plătit pentru executarea Modificării (costuri ce ar putea fi datorate pentru lucrările real executate), iar nu şi cu privire la stabilirea obligaţiei de plată a lucrărilor real executate (în speţă, lipsind condiţii elementare pentru stabilirea preţului, cum ar fi dovada cantităţilor real executate şi documentele de execuţie şi de calitate pentru acestea).

Astfel, în opinia recurentei, condiţia prealabilă sesizării arbitrajului pentru stabilirea obligaţiei de plată presupunea ca Antreprenorul să solicite plata unor lucrări real executate, iar inginerul să o respingă (respingerea fiind tot un Mod de Soluţionare) fie pentru cantitatea, fie pentru calitatea lucrărilor real executate, ceea ce nu se verifică în speţă, aşa cum recurenta susţine că a dovedit, făcând trimitere la Situaţiile de Lucrări ataşate acţiunii în anulare şi la expertiza tehnică M.L.P.A.T. efectuată în cursul procedurii de recepţie.

Totodată, considerând că părţile nu au înţeles să renunţe la justiţia statală în orice condiţii, ci doar dacă este îndeplinită condiţia prealabilă constând în existenţa unui Mod de Soluţionare al Inginerului care să tranşeze disputa cu care este sesizat arbitrajul, iar nu un Mod de Soluţionare oarecare, recurenta susţine că, în lipsa vreunui Mod de Soluţionare pentru preţul lucrărilor real executate, nu era îndeplinită condiţia prealabilă pentru sesizarea arbitrajului cu disputa ce vizează contraprestaţia pentru lucrările executate, ceea ce a condus la o violare a ordinii publice.

În consecinţă, apreciază ca fiind greşită motivarea Curţii de Apel în sensul că nerespectarea procedurii prealabile obligatorii contractuale nu poate fi circumscrisă noţiunii de ordine publică deoarece, derogarea convenţională de la art. 21 din Constituţie, care face parte din ordinea publică, a fost condiţionată, refuzul de a verifica îndeplinirea condiţiei care permite această derogare constituind în sine o violare a ordinii publice, iar condiţia pentru sesizarea arbitrajului cu disputa în cauză nu era îndeplinită, astfel încât, neexistând dreptul la acţiune, aspect care face parte din ordinea publică şi care a fost încălcat, nerespectarea condiţiei se sancţionează cu prematuritatea ori inadmisibilitatea.

Prin urmare, recurenta consideră că stabilirea greşită a obiectul apărărilor în arbitraj, cu consecinţa unei motivări în consecinţă a sentinţei recurate, încalcă art. 425 lit. b) din C. proc. civ. şi aduce C. S.A. o vătămare care, faţă de dispoziţiile art. 175 C. proc. civ., nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea sentinţei astfel pronunţate.

II. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de anulare a încălcat dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/1995 şi ale Codul fiscal, redând, pentru început, anumite pasaje din considerentele deciziei recurate, apreciate ca relevante.

Cu titlu de principiu, recurenta subliniază că, pentru admisibilitatea motivului de anulare constând în încălcarea unei dispoziţii imperative, art. 608 lit. h) din C. proc. civ. nu impune cerinţa ca dispoziţia imperativă evocată să fi fost indicată în cursul arbitrajului.

Astfel, în opinia autoarei recursului, este eronată motivarea Curţii de Apel care a reţinut faptul că, în niciun moment al disputei arbitrale, C. S.A. nu a adus în discuţie, nu a formulat apărări şi nu a învestit tribunalul arbitral cu cercetarea aspectelor ce privesc lipsa unor documente justificative ale lucrărilor suplimentare ori lipsa altor documente decât cele cunoscute la momentul recepţiei, în condiţiile în care, faţă de prevederile Sub-Clauzei 14.3 având ca denumire marginală "Prezentarea Situaţiilor Interimare de Lucrări", apărarea conform căreia, în Situaţiile de Lucrări nu se regăsesc aceste cantităţi de lucrări se traduce prin aceea că lucrările nu sunt declarate ca executate, cerute la plată şi nu au documentele justificative.

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că, în timp ce pentru majoritatea litigiilor arbitrabile născute din contracte numite nu se identifică dispoziţii imperative ale legii, ce ar putea justifica acţiunea în anulare, situaţia este diferită pentru contractul de antrepriză.

Astfel, se arată că antrepriza pentru lucrări de construcţii (reglementată de art. 1874 şi următoarele din C. civ.) este supusă şi dispoziţiilor cu caracter imperativ referitoare la disciplina şi calitatea în construcţii, sens în care recurenta citează dispoziţii ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii (art. 9 lit. h), art. 17, art. 23) şi din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994 (Anexa 6 pct. 8), norme pe care le consideră imperative din maniera de redactare, din modul în care este prescrisă conduita părţilor, cât şi din împrejurarea că încălcarea lor constituie contravenţie.

Recurenta afirmă că, deşi sentinţa arbitrală atacată stabileşte obligaţia suplimentară de plată a sumei de 4.122.146 RON plus T.V.A., Procesul Verbal de Recepţie la Terminarea Lucrărilor nr. x/04.12.2017 ce atestă o valoare însuşită de Antreprenor în cuantum de 47.945.366,33 RON (TVA inclus) nu a fost anulat.

În consecinţă, se arată că recepţia nu a avut ca obiect lucrările suplimentare, iar aceste lucrări nu au fost certificate a fi fost executate.

Recurenta susţine că, potrivit dispoziţiilor imperative evocate, lucrările real executate sunt acele lucrări ce se regăsesc în capitolul B al cărţii tehnice, documentele referitoare la execuţie din capitolul B al cărţii tehnice, pe care Antreprenorul avea obligaţia să le întocmească (şi în lipsa cărora nu poate obţine autorizarea continuării lucrărilor în faze determinante până la recepţie şi nu se poate verifica nici cantitatea şi nici calitatea lucrărilor) fiind cele care stau la baza naşterii obligaţiei de plată a lucrărilor.

Totodată, recurenta susţine că, prin Situaţiile de Lucrări ataşate acţiunii în anulare, a dovedit că Antreprenorul nu a prezentat documentele de execuţie şi de calitate ale lucrărilor suplimentare.

Prin urmare, recurenta consideră că Instanţa de anulare a încălcat normele imperative evocate atunci când a respins acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale în partea privind obligarea C. S.A. la plata lucrărilor suplimentare, deoarece lipsesc atât documentele care atestă executarea lucrărilor suplimentare, cât şi documentele privind calitatea lucrărilor pretins executate suplimentar.

Pe planul dreptului fiscal, se arată că art. 281 alin. (7) şi art. 319 Codul fiscal impun Antreprenorului să emită o factură la data la care sunt emise situaţii de lucrări pe bază cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcţie de prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari.

Recurenta afirmă că dispoziţiile indicate ale Codul fiscal sunt imperative şi reprezintă o transpunere a ordinii publice economice unionale (Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată).

Considerând că obligaţia legală imperativă de a emite o factură este prevăzută independent de modul în care s-a derulat contractul, fiind condiţionată numai de împrejurarea ca bunurile şi serviciile să fie utilizate în scopul operaţiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, recurenta conchide prin a arăta că Instanţa de anulare a încălcat următoarele texte de lege:

- art. 281 alin. (7) Codul fiscal atunci când a a respins acţiunea în anulare sentinţei arbitrale ce a stabilit plata lucrărilor, deşi acestea, în lipsa unei situaţii de lucrări acceptate de beneficiar conform prevederilor contractuale, nu sunt considerate efectuate;

- art. 319 alin. (20) lit. c) şi h) Codul fiscal atunci când a respins acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale ce a stabilit cuantumul obligaţiei de plată cu titlu de contravaloare a lucrărilor, fără să existe o factură care să specifice data livrării bunurilor/prestării serviciilor şi nici denumirea şi cantitatea bunurilor livrate/denumirea serviciilor prestate;

- art. 319 alin. (20) lit. j) Codul fiscal atunci când a respins acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale ce a stabilit obligaţia de plată a unui T.V.A., fără să existe o factură care să indice cota de taxă aplicată şi suma taxei colectate.

În încheiere, recurenta atrage atenţia asupra faptului că obiectul criticii referitoare la neemiterea facturii este circumscris dispozitivului, care obligă la plata unei sumei de bani plus T.V.A., arătând, totodată, că nu a susţinut inexistenta caracterului cert al unei creanţe decurgând din executarea unui contract în absenta unei facturi, ci faptul că, în lipsa facturii, suma reprezentând T.V.A. (şi care nu este o creanţă decurgând din executarea unui contract, ci o taxă) nu poate fi exigibilă.

Mai mult, recurenta afirmă că argumentul Curţii de Apel susţine motivul de anulare, în sensul că se încalcă dispoziţiile fiscale evocate atunci când dispozitivul sentinţei arbitrale obligă şi la plata T.V.A., în lipsa facturii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei A. ŞI B. S.A. la 16 martie 2020.

La 15 aprilie 2020, intimata a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, solicitând, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, să se constate ca fiind nul recursul declarat de C. S.A., în integralitate sau parţial, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La 27 aprilie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care, la 7 mai 2020, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, la 29 octombrie 2020, intimata A. ŞI B. S.R.L. a formulat punct de vedere, solicitând admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar, în subsidiar, în măsura în care instanţa va trece peste argumentele privind nulitatea recursului, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Tot la 29 octombrie 2020, recurenta C. S.A. a formulat punct de vedere la raport, prin care a arătat că achiesează la concluziile raportului, cu excepţia aprecierii raportorului asupra criticii realizate omisso medio privind încălcarea Codul fiscal în ceea ce priveşte neemiterea unei facturi. Recurenta a susţinut că respectiva critică nu a fost invocată pentru prima dată în recurs şi poate fi primită.

Prin încheierea completului de filtru din 23 martie 2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 86F din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 18 mai 2021, ora 1000 în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 18 mai 2021, atât intimata A. şi B. S.R.L. - în insolvenţă, reprezentată prin administrator special D., cât şi recurenta C. S.A. au depus concluzii scrise.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivele care pot întemeia o acţiune în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 608 din C. proc. civ.), fiind, ca atare, de strictă interpretare şi deci fără posibilitatea de a fi extinse pe cale de analogie. Acestea vizează condiţii de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea părţilor concretizată în convenţia arbitrală şi cauze de nelegalitate expres stabilite, fără a putea fi valorificate motive referitoare la situaţia de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie.

În mod corespunzător, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare.

Recurenta a criticat, într-un prim motiv de recurs, faptul că instanţa de anulare a stabilit greşit obiectul apărărilor formulate de C. S.A. şi, în consecinţă, nu le-a mai analizat, astfel încât, în opinia recurentei, motivarea respingerii motivului de anulare întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) din C. proc. civ., în referire la neîndeplinirea condiţiilor de sesizare a arbitrajului, încalcă art. 425 C. proc. civ.

Apărările de care face vorbire recurenta sunt, de fapt, apărări ce ţin de fondul litigiului şi care nu au putut fi circumscrise motivelor invocate în faţa instanţei.

Mai mult, prin aceste critici, recurenta reia motivele invocate prin acţiunea în anulare, însă, procedând în această manieră recurenta a ignorat faptul că toate aceste susţineri au primit un răspuns specific din partea primei instanţe, iar motivele de recurs ar fi trebuit raportate la considerentele hotărârii atacate, pentru a răspunde exigenţelor acestei căi extraordinare de atac în reformare.

Aşa fiind, nu poate fi subscrisă criticii de nemotivare a hotărârii, împrejurarea că prima instanţă nu a analizat toate susţinerile formulate de autoarea prezentului demers judiciar prin acţiunea în anulare. Aceasta întrucât motivele de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale sunt cele exclusiv şi exhaustiv prezentate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ. şi nu pot fi extinse, prin analogie la alte situaţii, după cum nu pot repune în discuţie aspecte de temeinicie, de analiză a probatoriului.

Instanţa de recurs constată că ceea ce prima instanţă a reţinut, în realitate, este doar faptul că argumentele invocate de C. S.A. nu se încadrează în motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. g), h) C. proc. civ., ci presupun un control de temeinicie a acestei hotărâri.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta solicită o reapreciere a materialului probator administrat. Aşadar, în mod corect a statuat curtea de apel că aspectele invocate nu ţin de ordinea publică de drept material sau procesual, care se impun a fi cercetate pe calea acţiunii în anulare, prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h), iar) prin cererea de recurs nu s-a formulat nici un argument de natură să combată concluzia primei instanţe.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurentă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta recurenta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 86F din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata A. ŞI B. S.A., Înalta Curte reţine că factura seria x nr. x din 19 noiembrie 2019 în sumă de 85.196,27 ron nu poate face dovada cheltuielilor de judecată aferente etapei procesuale a recursului, aceasta fiind emisă cu mult înainte de declararea căii extraordinare de atac. Pe cale de consecinţă, va respinge, ca nedovedită, cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 86F din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata A. ŞI B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.