Suspension of contractual payment obligations via temporary fortuitous impossibility and the requisite creditor status for invoking Article 1557(2) of the Civil Code.

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 27 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. S.R.L., fostă, D. S.R.L., E. (fostă F.), şi S.C. G. S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 950.000 euro, reprezentând diferenţe dividende cuvenite conform art. 10.9.2 din contractul de vânzare cumpărare din data de 10.12.2014 şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1170, art. 1270, art. 1271 C. civ., art. 67 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 357 din 28 februarie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtelor C. S.R.L. şi E..

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a obligat pârâta S.C. G. S.R.L. să plătească reclamanţilor A. şi B. suma de 950.000 euro, reprezentând diferenţe dividende convenite conform contractului de vânzare cumpărare din data de 10.12.2014 încheiat între părţi; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. şi E..; a obligat pârâta S.C. G. S.R.L. să plătească reclamantului B. cheltuieli de judecată astfel: suma de 47.956,70 RON, constând în contravaloare taxă timbru şi suma de 60.017,65 RON constând în contravaloare onorariu avocat şi a obligat reclamanţii la plata către pârâta E. a cheltuielilor de judecată în sumă de 9.760,11 euro constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta G. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 511/2019 din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă G. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 357 din 28 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta S.C. G. S.R.L., prin care a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Constanţa, cu obligarea intimaţilor-reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 451 şi următoarele C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate.

În motivarea căii de atac declarate, recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate, având în vedere următoarele considerente:

Prin decizia recurată au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1557 alin. (2) C. civ., vizând imposibilitatea temporară de executare a obligaţiei debitorului, care îl îndreptăţeşte pe creditor (în speţă, G. S.R.L.) să suspende executarea propriilor obligaţii (plata dividendelor rezervate). Recurenta apreciază că suspendarea plăţii dividendelor rezervate este posibilă potrivit art. 1557 alin. (2) C. civ., pentru a permite compensarea cu sumele ce vor fi datorate de intimaţii-reclamanţi din cauza neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.

A susţinut că, instanţa de apel, făcând o greşită interpretare şi aplicare a art. 1557 alin. (2) C. civ., a considerat că nu este incidentă suspendarea obligaţiilor U.S.A. (recurentei de faţă) până la momentul finalizării inspecţiei fiscale, când va fi cunoscut cuantumul prejudiciului şi se vor putea aplica mecanismele de soluţionare a diferendelor reglementate de art. 10.1 - 10.6 din Contract.

Prealabil dezvoltării motivului de recurs, autoarea recursului arată că:

Instanţa de fond a reţinut existenţa obligaţiei de plată strict prin prisma inexistenţei unui titlu executoriu care să permită suspendarea Dividendelor rezervate, ignorând remediul disponibil în temeiul legii, invocat de autoarea recursului în subsidiar, constând în excepţia de neexecutare a contractului prevăzută de dispoziţiile art. 1557 alin. (2) C. civ., care permite suspendarea propriilor obligaţii, în speţă, până la momentul finalizării inspecţiei fiscale, când va fi cunoscut cuantumul prejudiciului şi se vor putea aplica mecanismele de soluţionare a diferendelor reglementate de art. 10.1 - 10.6 din Contract:

"Fără a aduce atingere niciunor altor remedii disponibile în temeiul legii, Cumpărătorul şi Societatea vor avea dreptul de a compensa [...]" (subl. noastră).

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că problematica de drept ce face obiectul prezentului recurs priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1557 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului (...)".

Cu titlu preliminar, recurenta mai arătă că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, dispoziţiile art. 1557 alin. (2) C. civ. au fost invocate de aceasta atât prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe (par. 58 din întâmpinare), cât şi prin concluziile scrise (par. 28 din Concluziile scrise).

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit textul de lege aplicabil în cauză, reţinând că "textul art. 1557 alin. (2) Ccd Civil nu este incident speţei, textul vizând imposibilitatea fortuită de executare temporară, or pârâta nu se află într-o astfel de imposibilitate din cauza unui eveniment fortuit, ci opune doar o suspendare a executării obligaţiei sale de plată a dividendelor până la clarificarea situaţiei creanţelor fiscale ce fac obiectul inspecţiei, suspendare care se circumscrie excepţiei de neexecutare a contractului."

În cele ce urmează, recurenta a expus situaţia de fapt anterioară declanşării litigiului, evidenţiind faptul că, începând cu data de 1.05.2013, G. face obiectul unei inspecţii fiscale care se desfăşoară pentru perioadele 1.01.2008 - 31.12.2012 şi pentru obligaţiile fiscale constând în impozit pe profit, TVA, diferite contribuţii, impozit pe veniturile din salarii şi impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice.

Se mai arată că inspecţia fiscală a fost suspendată începând cu data de 5.05.2014, în vederea efectuării unor cercetări specifice în vederea identificării unor persoane sau stabilirii realităţii unor tranzacţii, fiind menţinută suspendarea inspecţiei fiscale în urma solicitării DI1COT - Structura Centrală până la "identificarea unor persoane implicate în tranzacţiile verificate sau stabilirea realităţii unor tranzacţii".

Recurenta arată că, în acest context, în care emiterea de către organul fiscal a unui titlu executoriu pentru obligaţii de plată pe care G. va trebui să le suporte este o certitudine, incertitudinea vizând doar momentul emiterii unui astfel de titlu, în mod corect a refuzat plata celei de-a treia tranşe a dividendelor către intimaţii-reclamanţi.

Autoarea recursului afirmă că, pe întreaga durată a desfăşurării inspecţiei fiscale, intimaţii-reclamanţi se află în imposibilitate temporară de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute la art. 9.16 din Contract, motiv pentru care recurenta poate apela în mod corespunzător la remediul suspendării propriilor obligaţii până la momentul finalizării inspecţiei fiscale, când va fi cunoscut cuantumul prejudiciului şi se vor putea aplica mecanismele de soluţionare a diferendelor reglementate de art. 10.1-10.6 din Contract.

Făcând trimitere la o anumită literatură de specialitate, potrivit căreia, "cazul fortuit reprezintă situaţia intermediară între culpa debitorului, care antrenează răspunderea civilă pentru prejudicii şi forţa majoră, ca o cauză străină de natură să o înlăture, în absenţa unei legături de cauzalitate dintre faptă şi urmările dăunătoare care s-au produs", recurenta prezintă principalele condiţii ale cazului fortuit.

Precizând faptul că inspecţia fiscală este suspendată din data de 05.05.2014, recurenta-pârâtă susţine că desfăşurarea inspecţiei fiscale întruneşte toate condiţiile cazului fortuit, fiind (i) circumscrisă unor împrejurări obiective care privesc însăşi natura internă a lucrului sau sfera de activitate, control şi influenţă a debitorului, (ii) având un caracter relativ imprevizibil, luând în considerare că durata şi momentul finalizării acesteia nu pot fi determinate şi (iii) creând un prejudiciu inevitabil autoarei recursului, având în vedere obligaţiile fiscale minime la care G. se aşteaptă să fie stabilite în plus de către organele fiscale, în cuantum de 6.332.000 RON la care se vor adăuga dobânzi şi penalităţi.

Faţă de cele expuse mai sus, recurenta apreciază că desfăşurarea inspecţiei fiscale creează o imposibilitate fortuită de executare temporară, sens în care consideră că dispoziţiile art. 1557 alin. (2) C. civ. sunt aplicabile, contrar raţionamentului eronat expus de instanţa de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi la 13 februarie 2020 şi intimaţilor-pârâţi C. S.R.L. şi E. la data de 17 februarie 2020.

La 2 martie 2020, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au transmis, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepţia de netimbrare a recursului, precum şi excepţia tardivităţii recursului, formulând, totodată, şi apărări pe fond, în sensul respingerii recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

La 10 martie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a reţinut admisibilitatea recursului formulat.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, părţile nu şi-au exercitat dreptul de a formula punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea din 23 martie 2021, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării şi tardivităţii formulării recursului, invocate de intimaţii-reclamanţi B. şi A., prin întâmpinare; a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 18 mai 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, respectiv, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se cuvine menţionat că, în analiza prezentului recurs, Înalta Curte se va raporta exclusiv la criticile dezvoltate în memoriul de recurs, şi nu la alte critici de nelegalitate formulate în cadrul şedinţei de dezbateri.

Aşadar, prin recursul formulat, recurenta invocă, în esenţă, o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 1557 alin. (2) din C. civ., de către instanţa de apel, care în mod greşit ar fi apreciat că desfăşurarea inspecţiei fiscale nu este o cauză de suspendare a propriilor obligaţii.

Critica este nefondată, decizia atacată fiind legală.

Articolul 1557 C. civ., având ca denumire marginală "Imposibilitatea de executare", reglementează cea de-a doua cauză justificată de neexecutare a obligaţiilor, prin intermediul noţiunii generice de "imposibilitate fortuită de executare".

În materie contractuală, imposibilitatea fortuită de executare (cauzată de forţa majoră, cazul fortuit, ori alte evenimente asimilate acestora conform art. 1351 - 1352 din C. civ.), are două efecte generale: imposibilitatea executării în natură a obligaţiei, cu consecinţe asupra existenţei sau derulării contractului, şi exonerarea debitorului de răspunderea pentru consecinţele neexecutării, efecte care se produc circumstanţiat, prin raportare la particularităţile cauzei.

Articolul 1557 C. civ. reţine primul efect al imposibilităţii fortuite de executare, cu prezentarea modurilor în care aceasta afectează existenţa sau derularea relaţiei contractuale dintre părţi: desfiinţarea de drept a contractului (alin. (1); suspendarea contractului (alin. (2) teza I) şi desfiinţarea contractului prin rezoluţiune (alin. (2) teza a II-a):

"(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător".

Măsura suspendării contractului este prevăzută de lege la latitudinea creditorului, ca urmare a opţiunii acestuia de a-şi suspenda propriile obligaţii, pentru situaţiile în care imposibilitatea de executare a obligaţiei debitorului este doar temporară.

În cauza de faţă, recurenta-pârâtă G. S.R.L., debitoare a obligaţiilor asumate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 10.12.2014, mai exact, a celei de plată a dividendelor stipulate la art. 10.9.2. din contract, susţine că desfăşurarea inspecţiei fiscale la societatea USA îi creează acesteia o imposibilitate fortuită de executare a obligaţiei de plată a celei de-a treia tranşe a dividendelor către intimaţii-reclamanţi B. şi A.. Mai precis, arată că, pe întreaga durată a desfăşurării inspecţiei fiscale, intimaţii-reclamanţi se află în imposibilitate temporară de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute la art. 9.16 din Contract, ceea ce, în opinia recurentei, îi oferă posibilitatea de a proceda la suspendarea propriilor obligaţii până la momentul finalizării inspecţiei fiscale, potrivit art. 1557 alin. (2) C. civ.

Analizând susţinerile recurentei raportat la pretinsele obligaţii prevăzute la art. 9.16 din contract, în privinţa cărora susţine că intimaţii-reclamanţi se află în imposibilitate temporară de a le duce la îndeplinire (a se vedea paragraful 19 din memoriul de recurs), Înalta Curte constată că art. 9.16 din contract, intitulat "Impozite", face parte din art. 9 al contractului în cauză, prin care părţile au detaliat ceea ce au denumit a fi "reprezentările şi garanţiile vânzătorului".

Prin urmare, articolul 9.16 din contract nu reglementează altceva decât una din garanţiile oferite de Vânzător, dar şi de Societate (recurenta G.) Cumpărătorului, şi nu o obligaţie contractuală.

Cu toate acestea, chiar şi în situaţia în care ar avea loc o încălcare a reprezentărilor şi garanţiilor, art. 10 din Contract prevede faptul că, în cazul în care o garanţie a Vânzătorilor nu este adevărată sau este inexactă, Cumpărătorul este cel care are dreptul la remediere sau de a pretinde daunele suferite de Cumpărător.

În speţă, însă, obligaţia neîndeplinită este aceea de plată a dividendelor stipulate de părţi la art. 10.9.2. din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, debitorul acestei obligaţii fiind chiar recurenta-pârâtă G. S.R.L. (Societatea), iar creditorii obligaţiei, în cazul de faţă, intimaţii-reclamanţi B. şi A. (Vânzătorii).

Având în vedere că, potrivit art. 1557 alin. (2) teza I C. civ., invocat de recurentă, creditorul este cel care poate suspenda executarea propriilor obligaţii decurgând din convenţie în caz de imposibilitate temporară de executare a obligaţiei debitorului, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 9.16 din Contract, invocate ca motiv de suspendare a propriilor obligaţii, recurenta nu are calitate de creditor, astfel încât, dispoziţiile art. 1557 alin. (2) C. civ. este inaplicabil situaţiei de fapt.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă G. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 511/2019 din 21 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-reclamant B. de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs, atestă efectuarea de către intimatul-reclamant B. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 17.850 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă G. S.R.L. la plata către intimatul-reclamant B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 17.850 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă G. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 511/2019 din 21 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă G. S.R.L. la plata către intimatul-reclamant B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 17.850 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.