Renunciation of cassation appeal in consumer credit dispute over abusive currency risk clauses

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la 19 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. au chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1 lit. b) şi pct. 4.2, art. 4.3, art. 4.4, art. 5.2 teza a II-a, art. 5.6, art. 5.7, art. 6.2, art. 6.3, art. 9 lit. n), art. 14.4 teza finală, art. 11.1 din contractul de credit bancar nr. x din 30 ianuarie 2008 şi să dispună restituirea sumelor plătite în temeiul acestor clauze;

2. să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar la cursul de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă contractuală;

3. să dispună restituirea sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar CHF/LEU, aferentă perioadei cuprinse între 30 ianuarie 2008 şi 17 septembrie 2012, la care se adaugă dobânda legală de la data perceperii fiecărei sume nedatorate;

4. s-o oblige pe pârâtă să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON;

5. să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată în baza clauzelor contestate;

6. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 2 teza finală, art. 2.2 ultimul alineat, art. 2.6, art. 2.12, art. 2.14 din actul adiţional încheiat la 28 mai 2010;

7. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 2.10, art. 2.13, art. 2.14 din actul adiţional nr. x din 30 iunie 2011 şi să dispună restituirea sumei de 526,23 CHF, reprezentând comisioane şi alte costuri percepute în temeiul acestor clauze;

8. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 3.8 din actul adiţional din 17 septembrie 2012 şi restituirea sumelor plătite cu acest titlu de la data conversiei creditului, respectiv 17 septembrie 2012 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti şi să dispună restituirea sumei de 899,31 CHF, reprezentând comisioane şi alte costuri percepute în temeiul acestor clauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 1270 C. civ., art. 40 alin. (3) şi art. 16 Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 363/2007, Norma B.N.R. nr. 17/2003 şi art. 194-195 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1164 din 1 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 3489 din 10 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Totodată, a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul A. a declarat apel principal, iar pârâta B. S.A. a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1852 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei primei instanţe; a admis apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe şi a înlăturat considerentele inserate la paragrafele 8 şi 9 de la pagina 13 ale aceleiaşi sentinţe; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a prezentat istoricul litigiului, după care a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea soluţiei numai apărările intimatei-pârâte.

În continuare, autorul recursului a subliniat că Tribunalul Bucureşti a reţinut că împrumutatul nu a semnat actul adiţional transmis în mod legal şi nici nu l-a denunţat în termenul de 60 de zile. Or, nesemnarea actului adiţional nu echivalează cu însuşirea acestui act, conform art. 41 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

După evocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000 şi a pct. 1 lit. b) din anexa la aceeaşi lege, recurentul-reclamant a arătat că nu i s-a acordat dreptul de a negocia clauzele contestate prin acţiunea introductivă. Mai mult decât atât, aceeaşi parte a învederat că banca l-a indus în eroare cu privire la criteriul în funcţie de care se calculează dobânda variabilă.

Autorul recursului a mai arătat că instanţa de apel s-a rezumat la a expune anumite considerente din decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale cu privire la teoria impreviziunii, fără însă a le raporta la situaţia concretă din prezenta cauză.

După ce a expus o serie de consideraţii de ordin teoretic cu privire la teoria impreviziunii, recurentul-reclamant a susţinut că, în cursul executării contractului, s-a ivit o împrejurare excepţională care l-a determinat să se pensioneze pe caz de boală.

Ca atare, obligarea sa la executarea unor prestaţii devenite împovărătoare ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a băncii, de natură a produce un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor.

După ce a evocat decizia pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-484/08, recurentul-reclamant a arătat că schimbarea condiţiilor economice mondiale a fost imprevizibilă şi că nu a avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să-i permită anticiparea hipervalorizării monedei CHF.

În aceste condiţii, autorul recursului a subliniat că se impune revizuirea efectelor contractului în sensul îngheţării cursului valutar la valoarea de la data încheierii contractului.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că nu a fost informat cu privire la riscul valutar, deşi terminologia tehnică utilizată la redactarea clauzelor contractuale impunea informarea sa.

La 5 februarie, respectiv, 6 februarie 2019, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte.

La 8 martie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 19 martie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului pe care l-a admis în principiu. Totodată, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 212 din 16 martie 2020, a constatat suspendarea judecăţii de plin drept.

Ulterior, prin rezoluţia din 22 mai 2020, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/14.04.2020 al Preşedintelui României, a fixat termen de judecată la 30 iunie 2020, ora 11, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 3 februarie 2021, recurentul-reclamant, prin avocat, a depus la dosar o tranzacţie extrajudiciară.

Prin rezoluţia de primire din 8 februarie 2021, a fost fixat termen la 9 martie 2021, pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi soluţionarea recursului, cu citarea părţilor. Totodată, s-a dispus citarea recurentului cu menţiunea de a preciza dacă, în raport cu tranzacţia extrajudiciară depusă la dosar, înţelege să renunţe la judecata recursului, în caz afirmativ, urmând a depune la dosar cererea de renunţare la judecată cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 464 alin. (2) din C. proc. civ. sau să se prezinte personal în instanţă.

La 8 martie 2021, avocatul recurentului-reclamant a depus la dosar o cerere de amânare a judecăţii cauzei, motivată de împrejurarea că recurentul-reclamant se află în Anglia şi, datorită contextului pandemic, acesta nu poate reveni în ţară decât după data de 20 martie 2021, acesta manifestându-şi dorinţa de a se prezenta personal în instanţă pentru a-şi exprima poziţia faţă de recursul aflat pe rolul instanţei supreme, în sensul renunţării la judecata recursului, precum şi pentru a depune în original tranzacţia extrajudiciară prin care au fost stinse pretenţiile faţă de intimata-pârâtă.

Prin încheierea din 9 martie 2021, Înalta Curte, constatând că nu mai subzistă motivul care a determinat măsura suspendării judecăţii recursului, dispusă prin încheierea din 30 iunie 2020, în temeiul art. 415 pct. 4 C. proc. civ., a repus cauza pe rol, din oficiu, şi, deliberând cu privire la cererea de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitate de prezentare, formulată de recurentul-reclamant, a încuviinţat-o, sens în care a dispus amânarea judecării cauzei la 18 mai 2021, ora 10, pentru când părţile au termen în cunoştinţă.

La termenul de judecată din 18 mai 2021, recurentul-reclamant A., prezent personal, a precizat, în şedinţă publică, că înţelege să renunţe la judecata recursului.

Examinând cu prioritate cererea de renunţare la judecata recursului formulată de recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre".

De asemenea, conform art. 464 alin. (2) C. proc. civ., "achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei(...)".

În aplicarea acestor prevederi, Înalta Curte constată că, la termenul din 18 mai 2021, în şedinţă publică, recurentul-reclamant A., prezent personal, a susţinut oral solicitarea de a se lua act de faptul că înţelege să renunţe la judecata recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1852 din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Având în vedere că manifestarea de voinţă a recurentului-reclamant, de a renunţa la calea de atac a recursului, reprezintă un act de dispoziţie al acestuia, care nu este supus cenzurii instanţei, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea la judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.