Restitution of airport fees as undue payment: applicability of general civil law versus special aviation norms between commercial professionals

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, la 29 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională "AEROPORTURI BUCUREŞTI" S.A. la restituirea sumei de 66.420,80 euro, reprezentând plată nedatorată, precum şi la plata către reclamantă a dobânzii legale calculată la debitul principal, de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data achitării integrale; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia netimbrării sau a insuficientei timbrări, excepţia lipsei dovezii de reprezentant legal, iar, în subsidiar, excepţia lipsei de reprezentant convenţional, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 06.07.2016, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării sau insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.

Analizând excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal, tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 1927/2016 din 13 iulie 2016, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal, invocată de pârâtă şi a anulat cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului şi anularea sentinţei civile atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 2063 din 13 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 1071/2017 din 13 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională "AEROPORTURI BUCUREŞTI" S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel principal, iar pârâta Compania Naţională "AEROPORTURI BUCUREŞTI" S.A., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 853/2018 din 16 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Împotriva deciziei civile nr. 853/2018 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1238 din 7 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a reluat argumentaţia primei instanţe, privitoare la neîndeplinirea în cauză a condiţiei ca plata efectuată de nedebitor să fie făcută din eroare, fără a analiza şi înlătura motivat argumentele invocate de reclamantă în conţinutul apelului, cu referire la interpretarea literală a textelor legale redate şi la folosirea de către legiuitor a conjuncţiei cu funcţie disjunctivă "ori" în cuprinsul art. 1635 alin. (1) din noul C. civ., ceea ce, în opinia apelantei-reclamante, relevă faptul că actuala reglementare nu mai impune existenţa erorii solvensului drept condiţie obligatorie a plăţii nedatorate. A mai reţinut instanţa supremă că apelanta-reclamantă a făcut referire la conţinutul art. 1341 din noul C. civ., care prevede dreptul la restituire pentru tot ceea ce se plăteşte fără a fi datorat, sintagma "din eroare" nemaifiind menţionată cu caracter de condiţie necesară, precum şi la faptul că textul art. 1635 alin. (1) din noul C. civ. recunoaşte posibilitatea restituirii în cazul plăţilor care nu sunt făcute din eroare, dar sunt făcute fără drept, ori sunt făcute în temeiul unui act juridic desfiinţat, respectiv a unor obligaţii care au devenit imposibil de executat din cauza forţei majore, a cazului fortuit ori a altui eveniment asimilat acestora. Or, instanţa de apel nu a înlăturat motivat criticile aduse de apelanta-reclamantă sentinţei pronunţate de prima instanţă sub aspectele sus-menţionate, ceea ce face ca hotărârea să nu creeze transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispoziţia de respingere a apelului declarat de această parte şi în raport de care să poată fi realizat controlul judiciar în recurs.

În concluzie, instanţa supremă a reţinut că acestor argumente, explicit invocate şi dezvoltate prin cererea de apel formulată de reclamantă, nu li s-a răspuns prin decizia recurată, omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi verifica toate motivele de apel deduse judecăţii fiind de natură să atragă aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv casarea hotărârii atacate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 21 august 2019, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1903/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 66.420,80 euro debit principal, precum şi la plata dobânzii legale calculate asupra debitului principal, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (29.12.2015) şi până la achitarea integrală a debitului principal, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 6.616 RON cheltuieli de judecată în fond, reprezentând taxa judiciară de timbru. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.780 RON cheltuieli de judecată în apel şi recurs, reprezentând taxe judiciare de timbru şi a luat act că apelanta-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu avocat, pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, la 20 ianuarie 2020, a declarat recurs pârâta Compania Naţională "AEROPORTURI BUCUREŞTI" S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, constatarea aplicării şi interpretării greşite a legii de către instanţa de apel în rejudecare şi, în consecinţă, respingerea apelului. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat şi alte cheltuieli pentru pregătirea apărării.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, recurenta arată că, fără a mai ţine cont de o analiză a situaţiei speciale deduse judecăţii, instanţa de apel, în rejudecare, face o confuzie între o plată efectuată între persoane fizice şi calitatea de operator aerian, respectiv de aeroport internaţional de pasageri a părţilor din proces, cărora li se aplică norme legale speciale.

Mai arată recurenta că, făcând abstracţie de textele legale aplicabile în materie de aviaţie civilă, instanţa de apel enumeră o serie de articole din C. civ. - art. 1216, art. 1217, art. 1341, art. 1635, foloseşte ca argumente doctrina civilă, citând din lucrări de obligaţii civile, ajungând evident la interpretări ale acestor texte de lege, la concluzii şi soluţii total greşite, nelegale, fără nicio legătură cu calitatea de profesionişti specializaţi a părţilor din proces, care impunea interpretarea unor norme din Codul aerian, din reglementările de aviaţie civilă, din cele din Codul fiscal în materie de T.V.A., judecând, practic, o cu totul altă cauză decât cea dedusă judecăţii.

Totodată, recurenta apreciază că, în aceeaşi manieră, instanţa de apel a ajuns la o concluzie nelegală şi în privinţa accesoriilor, atunci când "analizează" şi constată, la pagina 10 din decizie, obligaţia recurentei la a restitui "dobânda legală aferentă debitului principal", prin raportare la "raporturile juridice cu element de extraneitate".

Mai arată că, deşi, în realitate, apelanta-reclamantă se conforma unor norme legale privind plata obligaţiilor cu privire la o aeronavă de către operatorul aerian care dorea să plece cu aeronava de pe Aeroportul Internaţional, fără de care operatorul aeroportuar nu avea voie să dea liber la decolare, instanţa ar fi constatat, în mod nelegal, că ar fi incidente prevederile C. civ. cu privire la eroare.

Recurenta menţionează că se invocă faptul că, indiferent că plata nu ar fi fost făcută din eroare, fiind vorba despre profesionişti, totuşi, plata ar fi fost făcută deoarece aeronava ar fi fost reţinută în mod abuziv de către recurentă. Dar instanţa constată că nici acesta nu poate fi un motiv suficient pentru a admite apelul reclamantei şi trece la ultimul argument, pe care îl găseşte, fără nicio probă, că ar fi "esenţial" în cauză (ultimul alineat de la pagina 9 din decizie).

Recurenta critică faptul că instanţa a ignorat complet textele legale speciale în materia aviaţiei civile, ca şi cum recurenta nu le-ar fi invocat. De asemenea, arată că instanţa de apel, în mod nelegal, readuce în discuţie un aspect abandonat cu două alineate mai înainte, al caracterului abuziv şi prin care se inventează o temere mai degrabă specifică unei persoane needucate din Evul Mediu, nicidecum unui specialist în aviaţie, care îşi cunoaşte obligaţiile legale de plată a cheltuielilor aeroportuare, mai înainte de a pleca cu aeronava, reţinându-se că plata unei facturi emise de recurentă nu s-a făcut cu intenţia de a achita o obligaţie legală şi că, în concluzie, ar trebui restituită.

Astfel, solicită a se constata că soluţia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare conţine motive contradictorii, precum şi motive care demonstrează că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii şi mai ales cu aplicarea greşită a normelor speciale în materia aviaţiei civile.

La 17.02.2020, recursul a fost comunicat intimatei-pârâte.

La 1 aprilie 2020, în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului. Totodată, au fost solicitate şi cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepţia nulităţii cererii de recurs, intimata apreciază că recurenta nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

La 13.04.2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 25.05.2020, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

A mai susţinut că, aşa cum a arătat, creanţa cu privire la aeronava în discuţie este un drept real, în virtutea legii - art. 31 alin. (5) din Codul aerian şi celelalte norme speciale în materie, această creanţă fiind garantată cu însăşi aeronava, prin faptul că nu i se permite să decoleze - în virtutea prevederilor legale, până când creanţele asupra acesteia, datorate aeroportului de pe care intenţionează să decoleze, nu sunt achitate integral.

Concluzionează recurenta că, atâta timp cât criticile nu au fost făcute niciodată asupra conţinutului acestor creanţe, care sunt reprezentate prin operaţiunile efectuate, de prestaţiile ce privesc această aeronavă, ci doar asupra T.V.A.-ului, care, în temeiul art. 307 Codul fiscal, este datorat de entitatea de la momentul respectiv, ca de altfel şi de A., ci doar asupra unei "constrângeri" ireale, care este contrazisă şi demontată complet de textele legale care reglementează obligaţiile operatorului aerian la ridicarea aeronavei de pe un aeroport, este evident că decizia atacată este nelegală, instanţa de apel din rejudecare săvârşind erori grave atât cu privire la interpretarea textelor legale folosite, cât şi prin neluarea în seamă a normelor legale în materie de aviaţie, care reglementează obligaţiile operatorului aerian faţă de aeroport, precum şi de normele legale speciale în materie de T.V.A. aplicabile entităţilor juridice din categoria cărora făceau parte în egală măsură B., cât şi reclamanta.

Având caracter accesoriu, care urmează soarta obiectului principal al cererii, apreciază că, în egală măsură, se impune ca instanţa să anuleze şi dispoziţiile privitoare la plata dobânzii legale şi a tuturor cheltuielilor de judecată încuviinţate reclamantei.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

La 30 decembrie 2020, intimata-reclamantă a depus la dosar un înscris intitulat note de şedinţă cu privire la răspunsul la întâmpinare formulat de recurentă, prin avocat, reiterând solicitarea de anulare a recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente acestei căi de atac.

Prin încheierea completului de filtru din 23 martie 2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională "AEROPORTURI BUCUREŞTI" S.A. împotriva deciziei nr. 1903/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilind termen de judecată la 18 mai 2021, ora 1000, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică, autoarea recursului susţine că, ignorând situaţia specială dedusă judecăţii, instanţa de apel face o confuzie între o plată efectuată între persoane fizice şi calitatea de operator aerian, respectiv, de aeroport internaţional de pasageri din proces, cărora li se aplică norme legale speciale. În concret, recurenta arată că instanţa de apel a făcut abstracţie de la textele de lege aplicabile în materie de aviaţie civilă, făcând, în schimb, trimitere la o serie de articole din C. civ., fără nicio legătură cu calitatea de profesionişti specializaţi a părţilor din proces, care impunea interpretarea unor norme din Codul aerian, din reglementările de aviaţie civilă, din cele din Codul fiscal în materie de TVA.

Altfel spus, recurenta solicită a se constata că instanţa de apel s-a raportat la norme din C. civ., în detrimentul normelor speciale, cum ar fi Codul aerian.

Fără a nega existenţa unei norme speciale în domeniul rezervat activităţii aeronautice, se cuvine menţionat că, potrivit art. 3 alin. (1) din C. civ. (2009) "Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil."

Aşadar, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială cum ar fi, în speţă, Codul aerian, raporturilor dintre profesionişti li se aplică dreptul comun, respectiv C. civ.

O menţiune explicită în acest sens se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor art. 49 din Codul aerian al României din 2020, potrivit căruia, "Operaţiunile de transport aerian comercial sunt operaţiunile aeriene comerciale care constau în efectuarea transportului de pasageri, bagaje, mărfuri şi/sau poştă, prin curse regulate sau neregulate, pe bază de contract de transport încheiat între transportatorul aerian şi beneficiarul transportului. Transporturile aeriene comerciale executate în spaţiul aerian naţional sunt supuse Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, reglementărilor europene şi tratatelor internaţionale la care România este parte."

De altfel, chiar şi Codul aerian din 1997 face trimitere la dreptul comun în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială. (a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 47 alin. (2) şi art. 53).

Mai mult decât atât, art. 2640 din C. civ. (2009) având ca denumire marginală - Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale prevede că: (1) Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene. (2) În materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispoziţiile prezentului cod privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale."

Prin urmare, având în vedere că, în speţă, intimata-reclamantă a solicitat restituirea unei sume de bani, invocând efectuarea unei plăţi nedatorate, iar singura reglementare a acestei instituţii juridice se regăseşte în C. civ., în mod firesc, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, şi nu alte norme speciale din cele invocate de recurenta-pârâtă.

Aşadar, ştiut fiind că dispoziţiile C. civ. reprezintă dreptul comun pentru toate reglementările speciale relative la raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, simpla calitate a părţilor de profesionişti într-un anumit domeniu nu atrage de plano aplicarea unei reglementări speciale în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât în acea normă specială nu se regăseşte o reglementare cu caracter similar ca cea de care a uzat intimata-reclamantă şi care este prevăzută exclusiv de C. civ./dreptul comun.

În continuare, recurenta încearcă să combată soluţia instanţei de apel, pronunţată în rejudecare, cu argumente care ignoră raţionamentul instanţei grefat pe instituţia plăţii nedatorate.

În concret, instanţa a analizat condiţiile plăţii nedatorate, iar contextul în care intimata-reclamantă a decis să efectueze o plată nu intră în contradicţie cu pretenţiile clamate, ulterior, prin acţiunea introdusă.

Cu alte cuvinte, împrejurarea în care reclamanta a decis să efectueze o plată pentru a debloca o situaţie pe care urma să o clarifice în relaţia cu recurenta-pârâtă nu este de natură a paraliza o astfel de acţiune întemeiată pe instituţia plăţii nedatorate.

Mai mult decât atât, se cuvine amintit faptul că, prin sentinţa nr. 1071/2017 din 13 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a reţinut un aspect foarte important în economia speţei, care nu a fost contestat/atacat de pârâtă, şi anume că "….datoria pe care reclamanta a vrut să o stingă nu există între solvens şi accipines….".

Cum una din condiţiile dovedirii existenţei plăţii nedatorate constă în aceea ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, Înalta Curte reţine că această condiţie a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa mai sus arătată.

De altfel, acest aspect a fost reţinut şi de instanţa de apel, în rejudecare, la pagina 10 a deciziei recurate:

"În ceea ce priveşte existenţa în sarcina apelantei reclamante a obligaţiei de-a achita serviciile aferente staţionării aeronavei, Curtea reaminteşte că în cuprinsul sentinţei apelate s-a reţinut în mod expres că o astfel de datorie nu există, iar împotriva acestor considerente decisive nu s-a formulat apel."

În altă ordine de idei, recurenta pare a exclude de plano existenţa unei plăţi efectuate cu caracter nedatorat între profesionişti, ca şi cum însăşi calitatea de profesionist exclude o astfel de situaţie juridică.

Întrucât instituţia plăţii nedatorate este pe deplin aplicabilă şi între profesionişti, Înalta Curte reţine că autoarea recursului nu a adus niciun fel de argument pertinent în combaterea raţionamentului instanţei de apel grefat pe această instituţie juridică şi pe condiţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească conform C. civ.

Invocarea art. 31 alin. (5) din Codul aerian (O.G. nr. 29/1997, în vigoare la data naşterii raportului juridic) nu poate conduce la o altă concluzie. Posibilitatea administratorului aerodromului de a reţine la sol o aeronavă, în situaţia neachitării tarifelor prevăzute de art. 31 alin. (1) nu conduce la concluzia că executarea unei creanţe în legătură cu o aeronavă se poate face împotriva oricărui operator al acesteia. Altfel spus, nu poate conduce la caracterul "datorat" al plăţii efectuate de către reclamantă.

Nu în ultimul rând, se cuvine menţionat faptul că, deşi recurenta şi-a întemeiat prezentul demers judiciar pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., din cuprinsul memoriului de recurs nu se desprind critici susceptibile de a fi încadrate în cele două motive de nelegalitate mai sus amintite.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională "AEROPORTURI BUCUREŞTI" S.A. împotriva deciziei nr. 1903/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională "AEROPORTURI BUCUREŞTI" S.A. împotriva deciziei nr. 1903/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.