Currency risk clause in CHF mortgage deemed valid under monetary nominalism, overturning abusive clause claim

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 17 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi B. S.A.-SUCURSALA CĂLĂRAŞILOR, solicitând: 1. să se constate că, în Contractul de credit bancar ipotecar nr. x/30.04.2008 sunt stipulate clauze abuzive, şi anume: - clauza prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. a), referitor la comisionul de administrare; - clauza prevăzută la art. 8 pct. 1, referitor la restituirea creditului în moneda creditului; - clauza prevăzută la art. 9 pct. 1, referitor la debitarea automată a oricărui cont al împrumutatului în RON/valută deschis la Bancă, inclusiv conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale de disponibilităţi în moneda contractului, la cursul practicat de bănci în ziua operării, eventualele diferenţe de schimb valutar fiind în sarcina împrumutatului; 2. să se constate nulitatea clauzelor menţionate şi să se dispună eliminarea acestora; 3. să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2.2769 RON/CHF, curs ce urmează să fie stabilit pe toată perioada derulării contractului; 4. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal, reprezentând "comisionul de administrare de 1,0000% aplicat asupra sumei creditului contractat (...) la data efectuării primei utilizări din credit", precum şi diferenţa de sumă încasată peste cursul de schimb valutar care a fost în vigoare la momentul încheierii contractului de credit; 5. să se dispună obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale calculate asupra tuturor sumelor a căror restituire se solicită, dobânda legală calculându-se de la data plăţii fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către pârâte a acestor sume; 6. să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces, formate din onorariu de avocat şi orice alte cheltuieli de judecată ce se vor mai ivi pe parcurs.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 56, art. 94, art. 148, art. 192, art. 194, art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a şi art. 453 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva nr. 2008/48/CE şi jurisprudenţa Curţii Europene.

Prin sentinţa civila nr. 4195 din 23 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul astfel declinat a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 mai 2018, sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1956 din 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei B. S.A.- Sucursala Călăraşilor, invocată din oficiu, şi a anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - Sucursala Călăraşilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. A admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/30.04.2008. A obligat pârâta B. S.A. să restituie reclamantului suma achitată de acesta cu titlu de comision de administrare. A obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei încasate cu titlu de comision de administrare, calculată începând cu data achitării acestuia de către reclamant şi până la restituirea integrală a debitului principal. Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1956 din 20 iunie 2018, reclamantul A. a formulat apel, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1863 A din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, modificarea în parte a sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, respectiv, anularea clauzelor abuzive din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/30.04.2008, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant şi obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale calculate asupra tuturor sumelor a căror restituire recurentul-reclamant o solicită, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, autorul acestuia susţine că, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 8 pct. 1 şi art. 9 pct. 1 din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x/30.04.2008, care reglementează riscul valutar şi stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian - leu la momentul încheierii contractului, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Sub acest aspect, recurentul învederează faptul că întreaga motivare a instanţei de apel este făcută prin raportare la principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 din vechiul C. civ., faţă de care, C.J.U.E. urmează a se pronunţa în Cauza C-81/19, (Şerban vs. C.).

Cu toate acestea, autorul prezentului demers judiciar apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că riscul valutar menţionat în contractul de credit reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din vechiul C. civ., acestea neputându-se aplica într-o acţiune întemeiată pe Legea nr. 193/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

Legat de acest aspect, recurentul arată că, în acei ani, nu existau "produse financiare" şi, cu atât mai puţin, nu existau produse financiare complexe de genul celor care se ataşează creditelor în CHF, principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din vechiul C. civ. putând fi aplicat doar în corelaţie cu un împrumut "tradiţional", clasic, fiind în favoarea debitorului, protejându-l de eventuale deprecieri ale monedei.

Se mai arată că, în dreptul român, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar a fost mai întâi admis de doctrină şi apoi aplicat de jurisprudenţă, prin admiterea clauzelor de indexare sau a teoriei impreviziunii în materia actualizării chiriei.

Astfel, recurentul solicită ca instanţa de recurs să ia act de faptul că interpretarea dată de către instanţa de apel ar distorsiona profund sensul art. 1578 din vechiul C. civ., determinând deturnarea scopului în care ea a fost instituită, respectiv, protejarea debitorului.

Totodată, autorul recursului respinge susţinerea potrivit căreia echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 din vechiul C. civ. mai fiinţează în prezent întrucât, textul din cod are în vedere moneda metalică, cu acoperire în metale preţioase, iar, în prezent, vorbim de o monedă discreţionară.

Mai mult, se arată că nominalismul este expresia ideii de stabilitate, în timp ce indexarea - ca şi componentă a nominalismului - are ca premisă instabilitatea şi fluctuaţia monetară.

Aşa fiind, recurentul susţine că o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de instanţa de apel nu se bazează pe circumstanţele avute în vedere la edictarea normei, ci este străină de scopul în care a fost adoptată şi nu exclude abuzul de putere economică.

Mai mult decât atât, recurentul solicită a se avea în vedere că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părţile nu le pot evita, or, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor art. 1578 din vechiul C. civ.

O altă critică adusă de recurent deciziei din apel constă în interpretarea greşită a paragrafelor 37 şi 38 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017, acesta arătând că, însăşi instanţa de control constituţional a menţionat că "principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit (...) în mod indirect derogarea de la acest principiu", statuare faţă de care autorul recursului susţine că, respectiva clauză de risc valutar reprezintă un aranjament diferit al părţilor în raport de principiul nominalismului, ceea ce conduce la neaplicarea principiului nominalismului în contract.

Totodată, afirmă că majoritatea doctrinei susţine faptul că stipularea de către părţi a unei clauze de indexare este expresia derogării, pe cale convenţională, de la norma supletivă care instituie principiul nominalismului.

Recurentul face trimitere chiar şi la doctrina interbelică care a relevat faptul că:

"Dispoziţia art. 1578 C. civ. fiind excepţională, nu se va aplica de câte ori părţile au stipulat anume că oricare ar fi variaţiunea cursului monedelor în timpul împrumutului nu se va ţine seama de nicio socoteală de această variaţiune şi că în orice caz împrumutatul va restitui o sumă în valoare egală cu cea primită" (D. Alexandresco - Principiile dreptului civil român, vol. IV pag. 456).

Recurentul apreciază că, o astfel de abordare are drept consecinţă firească, faptul că excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, nu este incidentă în prezenta cauză, nereflectând un act cu putere de lege care să fie obligatoriu, astfel cum susţine instanţa de apel.

În consecinţă, o clauză de indexare stipulată într-un contract de împrumut încheiat de un profesionist cu un consumator, ar putea fi cercetată sub aspectul caracterului său abuziv pentru că nu reflectă o dispoziţie legală aplicabilă din oficiu, deoarece părţile au derogat de la principiul nominalismului monetar printr-o clauză de indexare.

Recurentul solicită a se avea în vedere faptul că, în situaţia în care, argumentele instanţei de apel ar fi reale, respectiv că, în baza principiului nominalismului monetar, acesta era oricum obligat să restituie creditul în aceeaşi monedă în care s-a tras creditul, indiferent de creşterea sau scăderea preţului ei, nu mai era necesară stipularea în contract a clauzei referitoare la restituirea creditului în CHF.

Recurentul apreciază că norma convenţională în discuţie s-a stipulat tocmai pentru că, în lipsa unei astfel de prevederi, acesta nu era obligat să restituie datoria în CHF, ci doar în moneda aflată în curs la data plăţii, respectiv leul românesc, monedă în care recurentul îşi încasează veniturile, acesta urmând să înapoieze suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta CHF convertită în funcţie de paritatea ei cu leul aflat în curs la data plăţii, respectiv a tragerii creditului (conform art. 1578 din vechiul C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creşterii valorii sale intrinseci, dată de puterea de cumpărare a leului.

Totodată, recurentul solicită a se avea în vedere faptul că, în accepţiunea C. civ. de la 1864, principiul nominalismului prevedea obligativitatea respectării valorii nominale pornind de la prezumţia de identitate a valorii nominale a monedei cu cea intrinsecă, or, clauza contractuală în discuţie este expresia unei abordări care se află în contradicţie cu principiul nominalismului, care neagă identitatea valorii nominale a monedei în care consumatorul realizează veniturile cu valoarea sa intrinsecă.

Prin raportare la argumentele mai sus menţionate, recurentul concluzionează în sensul că respectiva clauză contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care recurentul, în calitate de împrumutat, este ţinut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă, cu consecinţa suportării unilaterale a riscului valutar.

Prin urmare, apreciază că, respectiva clauză privind riscul valutar poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului sau abuziv.

O altă critică adusă deciziei recurate vizează faptul că instanţa de apel a apreciat în sensul în care nu pot fi reţinute susţinerile recurentului din apel, conform cărora riscul valutar este suportat doar de acesta, în calitate de împrumutat, întrucât, din modul de formulare a clauzelor contestate nu reiese o astfel de concluzie, nefiind, astfel "legal a se dispune stabilizarea "îngheţarea" cursului de schimb CHF-leu de la momentul semnării contractului", dar şi faptul că "nu era necesară o informare expresă" cu privire la riscul valutar.

Legat de acest aspect, recurentul învederează faptul că includerea clauzei de risc valutar în contract este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât ea constituie sursa îndatorării sale. Se afirmă, aşadar, că o astfel de clauză, care nu are ca premise evaluarea impactului posibil al riscului valutar, are caracter abuziv, întrucât, prin natura sa, este o sursă a dezechilibrului, contemporană cu data perfectării convenţiei.

Totodată, se afirmă că, în contextul dat, clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiţii, impreviziunea fiind o problemă de ordin economic şi financiar, ce este legată de fluctuaţiile preţurilor care generează un dezechilibru între prestaţii.

În altă ordine de idei se arată că, una din premisele impreviziunii o constituie existenţa unui contract valabil încheiat, însă, atunci când cauza dezechilibrului dintre prestaţiile părţilor este de altă natură, problema impreviziunii nu se poate invoca.

Recurentul arată că Banca avea obligaţia de a asigura o anumită protecţie consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice, astfel încât, pentru consumatorii care obţineau venituri în moneda naţională, riscul de credit trebuia evaluat în mod conform de către Bancă, în calitate de profesionist şi prin raportare la riscul valutar.

Se susţine că fluctuaţiile previzibile ale cursului trebuiau inventariate de societatea bancară, iar rezultatele sale trebuiau notificate expres împrumutatului şi, în acelaşi timp, avute în vedere la determinarea gradului de îndatorare acceptat de recurent şi stabilit în funcţie de veniturile obţinute în moneda naţională la data constituirii dosarului de creditare.

În cauză, însă, nu s-a stabilit o plajă de variaţie a cursului, astfel încât, să fie pe deplin predictibilă sarcina generată de contract şi nici nu s-a propus o clauză de acoperire a riscului printr-o asigurare. În circumstanţele date, recurentul afirmă că intimata-pârâtă a acţionat în scopul de a îl prejudicia, într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

Având în vedere cele menţionate anterior, recurentul apreciază că singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual şi care poate asigura executarea cu bună-credinţă a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Ca un argument suplimentar, autorul recursului precizează că, doar prin raportare la aceste valori, a fost verificată/confirmată bonitatea acestuia la momentul acordării creditului denominat în CHF, semnalând, totodată, şi faptul că, doar unele instituţii bancare au pus pe piaţă acest produs, fiind prezentat drept un produs credibil şi tentant.

De asemenea, recurentul apreciază ca fiind extrem de relevantă în economia cauzei şi epoca încheierii contractului, intervalul 2007-2008 constituind apogeul tranzacţiilor imobiliare, în perioada respectivă acordarea creditelor de nevoi personale şi a creditelor ipotecare luând o turnură fulminantă, astfel încât, datorită acestui context, nu se poate vorbi de asumarea conştientă şi independentă a riscurilor, ori de neglijarea de către împrumutat a efectelor păgubitoare generate de o eventuală fluctuaţie monetară.

Totodată, recurentul apreciază că nominalismul monetar din dreptul comun nu are un caracter absolut, iar sub pretextul acestuia, nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuaţia monedei în care s-a generat creditul, care a avut drept consecinţă împovărarea excesivă a obligaţiei de restituire, astfel încât, circumstanţele cauzei impun asigurarea stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actul juridic contestat în modalitatea evocată, care este nu numai utilă, dar şi morală, justă, echitabilă.

Se mai arată că nu este nici raţional şi nici echitabil ori moral ca, din jocul fluctuaţiei monetare cu privire la care recurentul nu a fost corect informat, valoarea prestaţiei sale să fie dublată, în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilităţii sale a rămas neschimbată, motiv pentru care, apreciază că neexecutarea culpabilă, dolosivă, a obligaţiei de informare justifică transferarea suportării riscului valutar către intimata - pârâtă.

Totodată, având în vedere că, de la momentul încheierii contractului de credit şi până în prezent, cursul valutar s-a dublat, recurentul apreciază că se impune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU de la data semnării contractului de credit (30.04.2008), acesta fiind singurul remediu pentru contracararea dezechilibrului major existent cu privire la prestaţiile reciproce ale părţilor.

Având în vedere premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., recurentul trage concluzia că, inclusiv actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

Se mai arată ca, rezervându-şi un drept exclusiv şi discreţionar de a face conversia valutară în funcţie de propriul curs valutar, utilizând propriile cotaţii, Banca nu oferă un criteriu determinat sau determinabil, în mod obiectiv, pentru a acorda posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenţei situaţiei vizate.

În aceeaşi ordine de idei, recurentul solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că intimata-pârâtă nu a respectat obligaţia de informare a clienţilor, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu autorul prezentului demers judiciar, acesta neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care urma a se expune în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului.

Astfel, solicită a se consta că, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit a creditele destinate persoanelor fizice şi Directiva nr. 2008/48/CE, intimata-pârâtă a nesocotit obligaţia de informare a sa, în calitate de consumator, asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate, de a îi explica riscurile implicate de un credit în moneda CHF, respectiv, de a îi furniza informaţii legate de oportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurentul face trimitere atât la hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-186/16 - Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii, cât şi la cauza C-26/13, Kasler şi Kasleme Rabai referitoare la Directiva 93/13 CEE.

În finalul memoriului de recurs, autorul conchide în sensul că, respectiva clauză de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către recurent, nu a fost negociată direct cu acesta, clauzele contractului având un caracter prestabilit şi impus, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lui, motiv pentru care, apreciază că, pentru asigurarea proporţionalităţii prestaţiilor asumate de părţi, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării contractului, respectiv, calcularea şi plata ratelor de rambursare la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 453 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva nr. 2008/48/CE, jurisprudenţa Curţii Europene şi pe toate prevederile legale menţionate în cuprinsul memoriului de recurs.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. în data de 20 ianuarie 2020.

La 17 februarie 2020, în termenul legal de 30 de zile, intimata-pârâtă a transmis prin serviciile de curierat, întâmpinare (conform înscrisurilor aflate la dosar recurs), prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând anularea căii de atac formulate, iar, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant în data de 24 februarie 2020.

La 04 martie 2020, recurentul-reclamant a depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susţinerilor intimatei-pârâte şi admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a reţinut admisibilitatea recursului formulat.

Prin încheierea din 06 octombrie 2020, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, părţile nu şi-au exercitat dreptul de a formula punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea din 2 februarie 2021, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare; a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 18 mai 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În esenţă, motivul de casare invocat de recurentul-reclamant prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în art. 8 din contract şi contestată de reclamant, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, se reţine că, faţă de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuţie (30 aprilie 2008), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reţine că recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând, astfel, peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susţinând, totodată, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurentul-reclamant se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori; or, pentru considerentele mai sus-arătate, criticile formulate de acesta nu pot fi primite, întrucât, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din însăşi hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţele devolutive au stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentul-reclamant de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

În plus, în prezenta speţă, nu se poate pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurentul-reclamant a mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Cu toate acestea, printr-o altă susţinere, recurentul afirmă că, în realitate, clauza pe care a contestat-o nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind o clauză de indexare, prin care recurentul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă, astfel încât, în opinia sa, clauza privind riscul valutar poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Este adevărat că o clauză de indexare ar fi fost prin sine însăşi o formă de derogare de la principiul nominalismului, însă, Înalta Curte nu poate reţine susţinerea recurentului potrivit căreia clauza pe care a contestat-o este în realitate o clauză de indexare, întrucât, prin natura sa, o clauză de indexare este acea clauză contractuală ce prevede corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale, prin raportare la evoluţia unor indici aleşi consensual, or, aşa cum reiese din contractul în cauză, un astfel de indice/etalon (cum ar fi putut fi, de pildă, cursul de schimb valutar de la data contractării creditului) nu există.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Cât priveşte aplicarea teoriei impreviziunii, Înalta Curte reţine că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/07.02.2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, instanţa de contencios constituţional a statuat în cuprinsul considerentului 38 faptul că:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (par. 96 şi 98 din Decizie), cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" şi un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul iniţial.

Prin urmare, nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii, cu atât mai mult cu cât, în considerarea dispoziţiilor art. 6 din actualul C. civ., prevederile art. 1271 C. civ. (2009) nu sunt aplicabile raportului juridic încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin invocarea teoriei impreviziunii, recurentul se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

De altfel, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurentul-reclamant nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1863 A din 12 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1863 A din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.