Exclusion of foreign-currency repayment clause from consumer protection review under monetary nominalism and variable interest rate transparency requirements

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 septembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi E..:

1. să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.4 privitor la nivelul dobânzii şi a art. 5.1 privitor la comisioane şi costuri aferente creditului din contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x/15.02.2008;

2. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu acest titlu, respectiv, a dobânzii percepute abuziv în baza clauzei de la art. 4.4 din Contract, a comisionului de acordare a creditului şi a comisionului de administrare perceput lunar, precum şi a dobânzii legale aferente acestora şi a oricăror sume pe care instanţa le va constata ca fiind încasate abuziv;

3. să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, cu obligarea pârâtelor la recalcularea ratelor achitate de la momentul încheierii contractului şi până la încetarea acestuia, în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,2643 RON/CHF şi restituirea sumelor achitate în plus rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit, sume la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte, în temeiul impreviziunii;

4. să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele cererii introductive au fost invocate ca temeiuri de drept prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G.. 21/1992, art. 75,76 din Codul Consumului, Norma BNR nr. 17/2003, jurisprudenţa CJUE C-26/13 în cauza Arpad Kasler, Directiva 2014/17/UE, Legea nr. 363/2007.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2015, pârâta D. S.A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentinţa civilă nr. 11666/2015 din 10 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâta D. S.A. şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C. în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la 17 decembrie 2015, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 9 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că, în ceea ce priveşte petitul 3 al acţiunii, în cuprinsul acestuia se face referire în mod expres la teoria impreviziunii. Totodată, raportat la precizările formulate la termenul din 9 martie 2016 cu privire la întemeierea în drept a acestui capăt de cerere exclusiv pe teoria impreviziunii, respectiv, pe dreptul comun, instanţa a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 care se referă expres la acţiuni privind protecţia consumatorului, astfel încât, a stabilit o taxă judiciară de timbru pentru petitul 3 al acţiunii, în cuantum de 9.781,97 RON, raportat la valoarea obiectului acestuia, astfel cum a fost indicată de reclamanţi şi a pus în sarcina acestora obligaţia achitării acestei taxe de timbru, sub sancţiunea anulării cererii în ceea ce priveşte petitul respectiv.

Prin încheierea din 13 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a anulat, ca netimbrat, al treilea petit al acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1006/2016 din 20 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalului Specializat Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi E..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de facilitate credit şi acordare garanţie nr. x/15.02.2008: la art. 4.4, exclusiv în ceea ce priveşte menţiunea "va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel"; la art. 5.1 lit. b) referitor la comisionul de acordare credit; la art. 5.1 lit. c) referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâtele la restituirea în favoarea reclamanţilor a sumelor achitate de către aceştia cu titlu de comision de acordare, respectiv cu titlu de comision de administrare credit, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor supuse restituirii, de la data încasării acestora până la data plăţii efective.

A respins restul pretenţiilor reclamanţilor, ca nefondate şi a obligat pârâtele la plata în favoarea reclamantului C. a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B. şi C., solicitând admiterea apelului şi modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii în integralitate a acţiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe au formulat apel şi pârâtele D. S.A. şi E., prin mandatar D. S.A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi sub aspectul solicitării de anulare a clauzelor contractuale 5.1 lit. b) şi 5.1 lit. c) din Contractul de credit; cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 731/2017 din 17 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de cameră de consiliu din 30 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâtele D. S.A. şi E.., prin mandatar D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1006/2016 din 20 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la: art. 4.4, art. 9.1 şi art. 9.1.3 din contractul de credit nr. x/15.02.2008; au fost obligate pârâtele să procedeze la recalcularea dobânzii aferente creditului contractat de reclamanţi în funcţie de procentul de 2,7 % pe an, pe toată durata derulării contractului; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor sumele achitate în plus constând în diferenţa dintre dobânda de 2,7% pe an, valabilă pe toată durata derulării contractului şi cea efectiv percepută în baza prevederilor art. 4.4 din contract; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor dobânda legală calculată asupra sumelor reprezentând diferenţe de dobândă achitate în plus, calculată de la data încasării şi până la data restituirii efective a debitului principal reprezentând dobândă achitată în plus; a fost stabilizat cursul de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2,2643 RON/1 CHF; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 617.697,35 RON, ce reprezintă diferenţa de curs ca urmare a stabilizării cursului de schimb la cel de la data acordării creditului; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor dobânda legală calculată asupra sumei reprezentând diferenţe de curs valutar achitate în plus, în sumă de 17.028,21 RON, calculată de la data încasării sumelor de către pârâte şi până la data de 2.09.2015 (data introducerii acţiunii), dobânda legală fiind datorată de către pârâte şi în continuare, până la plata integrală a debitului principal reprezentând diferenţe de curs valutar achitate în plus. S-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 17 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, la 10 aprilie 2018, pârâtele D. S.A. şi E.. au declarat, în termen legal, recurs, solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de apel formulate de pârâte; respingerea apelului formulat de reclamanţii A., B. şi C., cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În motivare, recurentele-pârâte au expus situaţia de fapt relevantă şi evoluţia procesuală a cauzei, formulând, totodată, şi aprecieri asupra caracterului admisibil al recursului.

Sub aspectul nelegalităţii deciziei recurate, recurentele-pârâte au susţinut incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarele prezentului demers judiciar au susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel şi-a întemeiat decizia în ceea ce priveşte stabilizarea cursului de schimb valutar, la valoarea acestuia de la data încheierii contractului, pe teoria impreviziunii, cu încălcarea prevederilor art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile art. 1.271 din C. civ. privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a C. civ.."

În acest sens, au redat anumite considerente de la paginile 55-56 din decizia recurată, apreciate ca fiind relevante.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentele au susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a trecut peste faptul că apelanţii-reclamanţi nu au timbrat capătul de cerere întemeiat pe teoria impreviziunii, deşi aveau această obligaţie legală, potrivit O.U.G nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru, pronunţând decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 470 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 197 din acelaşi cod.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentele-pârâte au susţinut şi faptul că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Enumerând cele trei condiţii a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract de credit încheiat cu consumatorii, autoarele recursului au arătat că niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită în cauză în ceea ce priveşte clauzele cuprinse în contractul de credit privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare.

Astfel, sub aspectul caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contestate, au arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat faptul că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentele susţin că respectivele clauze contestate îndeplinesc aceste cerinţe deoarece sunt formulate clar şi inteligibil din punct de vedere gramatical; pentru înţelegerea acestora, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat nu are nevoie de cunoştinţe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înţelege consecinţele economice ale acestor clauze asupra obligaţiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut.

Aşadar, consideră că şi-au îndeplinit în totalitate obligaţia impusă de lege cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, sens în care solicită a se constata că, în virtutea legislaţiei aplicabile (naţionale şi comunitare), clauzele referitoare la comisioane, atâta timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului. Prin urmare, în opinia recurentelor, se impune admiterea prezentului recurs.

Cu referire la interpretarea condiţiei impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privitor la negociere, recurentele-pârâte susţin că instanţa de apel a reţinut în mod eronat caracterul nenegociat al Contractului de credit.

Contrar acestei concluzii, recurentele afirmă că, în speţă, din partea reclamanţilor nu a existat nicio contraofertă sau vreo obiecţie cu privire la vreuna din prevederile contractuale, aceştia fiind de acord cu varianta propusă de Bancă, care nu are obligaţia de a iniţia negocierea în locul consumatorului. Au mai arătat că obligaţia băncii priveşte informarea consumatorului asupra caracteristicilor generale ale produsului de creditare, iar, în cauză, intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada negocierii sau a încercării de negociere a contractului de împrumut.

Cu referire la caracterul pre-formulat al clauzelor, recurentele menţionează că respectivul contract de credit a fost încheiată în considerarea acordului de voinţe al părţilor cu privire la condiţiile produsului bancar contractat, iar faptul că, în general, contractele de credit conţin şi clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că, indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare, atâta timp cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract.

Mai arată că, la fel de eronată este şi afirmaţia potrivit căreia, în astfel de situaţii, consumatorul nu poate influenţa clauzele respective. În acest sens, precizează că utilizarea unui model de contract pre-formulat este o măsură obligatorie pentru instituţiile de credit, impusă de Banca Naţională a României, modelele de contracte făcând parte din procedurile de creditare, utilizarea contractelor de adeziune în sine, nefiind o măsură ilicită. Prin urmare, existenţa unui contract pre-formulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv al clauzelor acestuia.

Aşadar, recurentele susţin că, înainte de semnarea contractului de credit, au furnizat consumatorilor o ofertă de credit prin care le-au fost prezentate toate costurile acestuia, inclusiv cele contestate prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, consideră că, în măsura în care intimaţii-reclamanţi constatau că preţul acestui contract (reflectat în moneda în care este acordat, tipul de dobândă, comisioanele percepute de Bancă) nu este convenabil, erau liberi să solicite modificarea şi să discute cu banca această posibilitate sau să refuze încheierea contractului în condiţiile propuse şi să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci.

Aşa fiind, în opinia recurentelor, clauzele contestate nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse de către Bancă, întrucât, anterior încheierii Contractelor de Credit, intimaţii au primit o ofertă, tocmai în vederea analizării şi formulării unor eventuale obiecţiuni şi/sau propuneri de modificare a unora dintre clauze. Cu toate acestea, intimaţii-reclamanţi nu au solicitat niciodată în faza precontractuală nici lămuriri şi, cu atât mai puţin, negocierea clauzelor pe care le contestă în prezenta cauză.

Prin urmare, solicită instanţei să constate faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al contractului de credit.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, recurentele arată că, atâta vreme cât clauzele sunt exprimate în mod clar şi intelegibil, condiţie îndeplinită în cauză, preţul contractului, reflectat în tipul de dobândă şi comisioane, nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive.

În ceea ce priveşte dezechilibrul contractual, recurentele susţin că legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor (de exemplu: profitul obţinut de un comerciant/profesionist este un lucru firesc, dat fiind că scopul oricărui comerciant/profesionist este profitul).

Mai arată că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante, situaţie neîndeplinită în cauză.

Totodată, recurentele subliniază că intimaţii consumatori au fost cei care au avut iniţiativa încheierii contractului de credit, aspect demonstrat prin Cererea de credit formulată şi depusă la dosarul cauzei. Prin urmare, consideră că nu se poate susţine faptul că Banca a determinat în vreun fel intimaţii să încheie prezentul contract de credit, acesta fiind încheiat în urma manifestării de voinţă decisive a intimaţilor în acest sens.

În plus, susţin că intimaţii nu au făcut dovada unor practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007 pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864.

În continuare, autoarele prezentului demers judiciar arată de ce consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al comisionului de acordare a creditului.

Astfel, sub aspectul modalităţii de redactare a clauzei referitoare la comisionul de acordare, recurentele arată că aceasta este neechivocă, fiind menţionată expres suma datorată cu acest titlu, respectiv 5.130 CHF, fiind totodată exprimată şi ca procent din valoarea totală a creditului, adică 2%, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare şi din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate. Se mai arată că utilitatea comisionului derivă din simpla analiză textuală a clauzei, semnificaţia termenului "acordare" fiind lipsită de orice echivoc, justificând perceperea acestuia.

Aşadar, recurentele învederează că respectivul comision reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului şi este acordat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit. În plus, clauza referitoare la comisionul de acordare este clară (exprimată atât numeric numeric, cât şi procentual) şi, în consecinţă, intimaţii-reclamanţi au cunoscut obligaţia lor de a achita acest comision la data semnării contractului de credit.

Mai arată că acest comision corespunde activităţilor pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate.

Având în vedere că nu există niciun argument din care să rezulte caracterul abuziv al clauzei în discuţie, în opinia recurentelor, solicitarea restituirii acestuia este neîntemeiată.

În continuare, autoarele prezentului demers judiciar arată de ce consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al comisionului de administrare a creditului.

În susţinerea criticii, recurentele arată că, după momentul semnării contractului de credit, Banca trebuie să monitorizeze creditul şi să urmărească riscurile ce vin din piaţă, deci din afară relaţiei contractuale cu împrumutatul, care îi pot afecta acestuia capacitatea de rambursare.

Se mai arată că prevederea contestată este redactată într-un procent matematic, respectiv "0,15% din soldul total al creditului", începând cu scadenţa a 7-a, valoare ce putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului. Prin urmare, consumatorul avea reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract. Totodată, caracterul transparent al acestui comision rezultă din menţionarea expresă a cuantumului lunar, în graficul de rambursare.

Se mai arată că, din însăşi denumirea comisionului, rezultă scopul pentru care a fost perceput, clauza fiind redactată într-un limbaj uşor accesibil chiar şi unui neprofesionist.

Totodată, recurentele afirmă că perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea operaţiunilor de supraveghere lunară a situaţiei împrumutatului, sens în care recurentele evocă, cu titlu exemplificativ, tipurile de activităţi principale prestate de bancă în contul/justificarea comisionului de administrare.

Prin urmare, fiind o contraprestaţie pentru punerea la dispoziţie a creditului, comisionul nu poate fi calificat, în raport de raţiunea sa economică, ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Nu în ultimul rând, recurentele arată că acest tip de comision este prevăzut în mod expres de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori - act normativ care vine în sprijinul consumatorilor - ceea ce, în opinia recurentelor, arată fără niciun fel de echivoc faptul că leguitorul nu a apreciat comisionul de administrare ca fiind unul abuziv ori ilicit.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate invocat, recurentele-pârâte susţin că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, întrucât posibilitatea revizuirii dobânzii îşi are fundamentul în convenţia părţilor şi se circumscrie unor limite obiective - indicele LIBOR.

Detaliind, recurentele arată că, prin Convenţia de creditare, părţile au stipulat, prin agrearea clauzei 4.4, dreptul creditorului "să revizuiască nivelul dobânzii după primul an de la prima utilizare a Creditului, în funcţie de indicele de referinţa LIBOR 6M + 4% p.a. (...)"

Recurentele susţin că, în cauză, Banca a aplicat algoritmul de variaţie a ratei dobânzii conform Contractului de credit încheiat în baza consimţământului adecvat informat şi liber exprimat al intimaţilor-reclamanţi.

Se mai arată că respectiva clauză nu oferă Băncii un drept potestativ, astfel cum au susţinut reclamanţii, ci modificarea dobânzii are loc ca urmare a acordului de voinţe manifestat de părţi la încheierea contractului, prin care acestea au stabilit că, pentru primul an, dobânda va fi fixă, iar începând cu cel de-al doilea an, aceasta va fi variabilă, urmând ca modificarea dobânzii să se facă în raport de un indice obiectiv, respectiv LIBOR 6M + 4 % p.a., aspect care, în accepţiunea recurentelor, demonstrează încă o dată faptul că nivelul dobânzii nu este discreţionar şi nici potestativ, ci unul agreat de părţi prin convenţia lor.

Astfel, în opinia autoarelor prezentului demers judiciar, clauza este abuzivă în întregul ei sau nu, întrucât nu poate fi reţinut un caracter abuziv doar pentru situaţia în care indicele LIBOR 6M ar creşte şi un caracter non abuziv pentru situaţia în care indicele LIBOR 6M ar scădea.

Aşadar, în opinia recurentelor, nu este vorba de un drept discreţionar al Băncii de a modifica nivelul dobânzii, aceasta manifestând acelaşi comportament economic şi în situaţia creşterii cotaţiei indicelui LIBOR 6M, cât şi în situaţia scăderii nivelului indicelui de referinţă.

În plus, arată că Banca nu poate previziona fluctuaţiile pieţei financiare. Prin urmare, modificarea preţului în funcţie de modificare unei rate de pe piaţa financiară, pe care furnizorul nu o poate controla, nu este o clauză abuzivă.

Recurentele au conchis prin a arăta că, în speţă, toate modificările de dobândă au fost făcute în conformitate cu contractul de credit, în funcţie de indicele independent LIBOR 6M, şi nicidecum în mod discreţionar, aşa cum susţin reclamanţii.

În continuare, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate invocat, recurentele susţin că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul admiterii cererii privind constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar şi stabilizarea cursului de schimb valutar, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Detaliind, recurentele susţin că respectivele clauze contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C. civ. 1864, potrivit căreia, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate. Totodată, potrivit art. 1578 C. civ. 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract. În materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract.

Cât priveşte riscul valutar, se arată că acesta este definit în art. 3 alin. (1) lit. l) din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind acea componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.

Dat fiind principiul nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, la această sumă, urmând a fi adăugate, potrivit convenţiei părţilor, sumele care reprezintă costuri asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Se mai arată că acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractelor de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate.

De asemenea, se arată că ambele părţi îşi asumă riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin la momentul restituirii decât la momentul acordării, regula fiind o aplicaţie a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate.

S-a mai învederat faptul că Banca nu putea cunoaşte evoluţia ulterioară a situaţiei economice şi politice a României şi a Europei şi nici impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existenţa unor fluctuaţii ale cursului de schimb valutar care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaţilor, astfel că nu avea cum să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumutat în parte.

Astfel, prin solicitarea rambursării creditelor acordate în monedă străină, în aceeaşi monedă, banca îşi acoperă riscul valutar în contractele de împrumut interbancare semnate cu alte bănci pentru a obţine fonduri în vederea creditării.

Contrar celor susţinute de intimaţi, recurentele afirmă că Banca nu avea şi nu le putea acorda acestora mai multe informaţii decât cele cunoscute deja de piaţă şi, implicit, de împrumutaţi, astfel încât aceasta nu putea previziona cursul CHF/LEU decât în raport de factori previzibili. Prin urmare, consideră că, în lipsa unui dezechilibru contractual real indicat şi probat de către intimaţii-reclamanţi, toate clauzele privind restituirea creditului în CHF au fost stipulate în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Au mai arătat că, în cauze similare, instanţele de judecată au stabilit că există un echilibru total între părţile contractului (împrumutat şi împrumutător), Banca însăşi fiind expusă riscului valutar în eventualitatea în care valuta din contract se apreciază în perioada dintre încheierea contractului şi scadenţa acestuia. Astfel, pe o piaţă liberă, valuta poate fie să se deprecieze, fie să se aprecieze, astfel încât riscul valutar este suportat deopotrivă de ambele părţi contractante.

Cât priveşte obligaţia de informare privind riscul valutar, recurentele au susţinut că aceasta nu era reglementată în mod expres de legislaţia aplicabilă, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, astfel încât, în accepţiunea acestora, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Detaliind, autoarele prezentului demers judiciar au susţinut că, în contradicţie cu susţinerile împrumutaţilor şi, totodată, cu cele reţinute de instanţa de apel, la momentul acordării creditului, Banca nu avea nicio obligaţie legală de a informa consumatorul cu privire la consecinţele posibile ale suportării sarcinilor pecuniare generate de variaţiile cursului de schimb între moneda realizării veniturilor şi moneda creditului.

În acest sens, au arătat că obligaţia de informare/avertizare/consiliere cu privire la riscul valutar şi chiar cele privind evidenţierea riscului valutar în analiza gradului de îndatorare au fost introduse recent în legislaţia bancară prin Regulamentul B.N.R. nr. 12/2012 privind unele condiţii de creditare şi prin Regulamentul B.N.R. nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice în considerarea efectelor imprevizibile ale crizei financiare produse în România începând cu ianuarie 2009.

Apreciază că, în cauză, aceste prevederi nu pot fi luate în considerare, în primul rând, pentru că nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului şi, prin urmare, nu reprezentau obligaţii ale Băncii la acea dată, iar în al doilea rând, pentru că la acea dată nu existau raţiuni sociale care să le justifice (faţă de momentul 2007 - 2008, nu au mai existat variaţii atât de mari într-o perioadă atât de scurtă ale cursurilor valutare, care să facă necesară o astfel de informare/avertizare a consumatorilor).

În raport de prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, recurentele susţin că şi-au respectat în totalitate obligaţiile, oferindu-le consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise privind caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite (moneda creditului, durata împrumutului şi costurile acestuia reflectate în tipul de dobândă şi comisioane) încă din faza precontractuală, prin Oferta de Credit valabilă 30 de zile.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, recurentele arată că, în mod profund eronat, instanţa de apel se întemeiază pe un act normativ care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, împrejurare ce contravine principiului neretroactivităţii legii civile.

Mai arată că, în acţiunea lor, reclamanţii au susţinut o pretinsă nesocotire a obligaţiei de informare în sarcina instituţiei de credit, afirmând că Banca nu i-ar fi informat asupra posibilelor variaţii în timp ale CHF. Cu privire la acest aspect, recurentele au arătat că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., obligaţia de informare are nişte limite reprezentate de condiţiile unei bune funcţionări a pieţei, evocând, în acest sens, cauza C-264/02, în care s-a statuat că, din punct de vedere al cantităţii şi al conţinutului, informaţiile furnizate nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieţei.

În altă ordine de idei, recurentele învederează că însăşi Curtea Constituţionala a României, prin decizia nr. 62/2017, recunoaşte aplicabilitatea principiului nominalismului monetar în acţiunile întemeiate pe Legea 193/2000.

Cu referire la implicaţiile hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 asupra prezentei cauze, recurentele arată că Hotărârea Andriciuc nu elimină jurisprudenţa anterioară a C.J.U.E. în materia dezechilibrului semnificativ, ci doar precizează anumite elemente suplimentare pentru situaţia creditelor în valută străină. Hotărârea Andriciuc mai impune instanţelor naţionale să verifice cu privire la creditele în franci elveţieni, dacă a fost creat un dezechilibru semnficativ, prin raportare la împrejurările de care Banca putea avea cunoştinţă la momentul încheierii Contractului şi care puteau avea o influenţă asupra executării obligaţiilor. În acest sens, arată că, faţă de informaţiile existente la acel moment, recurentele nu aveau posibilitatea să anticipeze viitoarea apreciere a francului elveţian faţă de leu. În susţinerea afirmaţiei de mai sus, recurentele-pârâte invocă şi un studiu de caz realizat de trei profesori din cadrul Academiei de Studii Economice cu privire la creditele acordate în franci elveţieni, în care aceştia au precizat că, în general, cursul de schimb este o variabilă necunoscută atât pentru debitori, cât şi pentru creditori, care nu au cum să prevadă modificările cursului de schimb valutar, deoarece acesta nu depinde de o singură variabilă, ci de o multitudine de factori a căror evoluţie nu poate fi anticipată de băncile private.

În considerarea motivelor prezentate anterior, recurentele solicită admiterea recursului formulat în cauză.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ulterior, la 10 mai 2018, recurentele-pârâte au formulat cerere de suspendare a executării deciziei recurate, iar, prin încheierea de cameră de consiliu din 14 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte a admis cererea şi a dispus suspendarea executării silite a deciziei nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, până la soluţionarea recursului.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi la 15 iunie 2018.

La 16 iulie 2018, intimaţii-reclamanţi A., B. şi C., prin avocat, au formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în raport cu Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2018, formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei. Totodată, au solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 RON, reprezentând onorariu avocaţial, conform înscrisului doveditor depus odată cu întâmpinarea.

La 30 iulie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-pârâte, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport fiind reţinută inadmisibilitatea căii de atac exercitate în cauză.

Ulterior, prin încheierea din 26 septembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 17 octombrie 2018, recurentele-pârâte, prin avocat, au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului formulat şi, pe cale de consecinţă, fixarea unui termen pentru judecarea acestuia.

Prin încheierea completului de filtru din 5 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului pe care l-a admis în principiu, stabilind termen de judecată la 21 mai 2019, în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 13 mai 2019, intimaţii-reclamanţi, prin avocat, au solicitat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea cauzei C-81/19 şi a cauzei C-269/19.

La 20 mai 2019, recurentele-pârâte, prin avocat, au solicitat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi E.., prin mandatar D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 7 septembrie 2020, recurentele-pârâte, prin avocat, au solicitat repunerea pe rol a cauzei, motivat de faptul că nu mai subzistă motivul care a determinat suspendarea judecăţii recursului, întrucât cele două cauze în considerarea cărora s-a dispus suspendarea au fost soluţionate.

Prin rezoluţia din 8 septembrie 2020, în cauză, s-a fixat termen la 24 noiembrie 2020, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei şi a cererii de recurs, cu citarea părţilor.

La 12 noiembrie 2020, intimaţii-reclamanţi, prin avocat, au solicitat menţinerea măsurii suspendării până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată încă pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea completului de filtru din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte a respins cererea de repunere pe rol formulată de recurentele-pârâte şi a dispus menţinerea măsurii suspendării judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluţia din 9 februarie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 18 mai 2021, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei şi pentru continuarea judecăţii recursului.

La 18 mai 2021, intimaţii-reclamanţi au formulat o cerere de suspendare a judecăţii până la soluţionarea de către C.J.U.E. a cauzelor C-364/19 şi C-87/21. Separat, intimaţii-reclamanţi au depus, la aceeaşi dată, un alt înscris prin care şi-au exprimat poziţia procesuală faţă de soluţia pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-269/19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Printr-un prim set de critici, recurentele-pârâte au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a trecut peste faptul că apelanţii-reclamanţi nu au timbrat cel de al treilea capăt de cerere întemeiat pe teoria impreviziunii, deşi aveau această obligaţie legală şi că, în aceste condiţii, instanţa de apel şi-a întemeiat decizia în ceea ce priveşte stabilizarea cursului de schimb valutar la valoarea acestuia de la data încheierii contractului, pe teoria impreviziunii.

Analizând critica formulată, Înalta Curte reţine că, prin cel de al treilea capăt de cerere, intimaţii-reclamanţi au solicitat ca, în temeiul teoriei impreviziunii, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din cuprinsul Contractului de facilitate de credit şi de Garanţie nr. x/15.02.2008, cu consecinţa obligării pârâtei la recalcularea ratelor achitate de la momentul încheierii contractului şi până la încetarea acestuia, în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului şi să restituie sumele achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit.

Este adevărat că, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 13.04.2016, instanţa/Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia nelegalei timbrări a petitului 3 al acţiunii, invocată din oficiu, cu consecinţa anulării ca nelegal timbrat a acestuia, însă, la acelaşi termen de judecată, reprezentantul convenţional al reclamanţilor a învederat instanţei că aceasta are obligaţia examinării din oficiu a clauzei abuzive, referindu-se în acest sens la clauzele care privesc cursul valutar, prin care consumatorul suportă toate riscurile diferenţei de curs valutar, respectiv la clauzele prevăzute la art. 9.1 şi 9.1.3 din contract. De asemenea, au învederat că Directiva nr. 93/13 a C.E.E. justifică obligaţia instanţei de a analiza caracterul abuziv al clauzei.

Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a reafirmat faptul că instanţa naţională este obligată să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale (F.). Astfel, Tribunalul a subliniat că instanţa naţională este obligată, în temeiul jurisprudenţei Curţii, să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al tuturor clauzelor contractuale care intră în domeniul de aplicare al directivei, chiar şi în absenţa unei cereri exprese în acest sens, de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest scop.

Altfel spus, Tribunalul a reţinut că obligaţia impusă instanţei naţionale îi conferă acesteia următoarele competenţe corelative: de a analiza ex officio un contract, de a analiza toate clauzele acelui contract, de a analiza inclusiv în absenţa unei cereri exprese în acest sens, de a analiza de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest scop.

Înalta Curte reţine că, deşi Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia nelegalei timbrări a petitului 3 al acţiunii, invocată din oficiu, cu consecinţa anulării ca nelegal timbrat, această împrejurare nu a împiedicat instanţa să procedeze la analiza acelui capăt de cerere din perspectiva caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Având în vedere că Tribunalul a analizat clauza de risc valutar din perspectiva potenţialului caracter abuziv, operaţiune pentru care reclamanţii nu datorau taxă de timbru, critica referitoare la împrejurarea că în apel, instanţa a trecut peste faptul că apelanţii-reclamanţi nu au timbrat capătul de cerere întemeiat pe teoria impreviziunii nu se susţine.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, analizând clauza de risc valutar, instanţa de apel a apreciat că principiul nominalismului, aşa cum este reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1865, nu poate avea în vedere valutele cotate, menţionate în lista cursurilor de schimb ale pieţei valutare, comunicată de Banca Naţională a României, astfel încât, în opinia instanţei de apel, în interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1865, trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

Totodată, Înalta Curte reţine că, la pagina 50 din decizia recurată, instanţa de apel a conchis în sensul că respectiva clauză (de risc valutar) contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă. Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că o astfel de clauză poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

De asemenea, instanţa de apel a mai arătat că, în contextul dat, clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiţii. A mai arătat că impreviziunea este o problemă de ordin economic şi financiar, fiind legată de fluctuaţiile preţurilor care generează un dezechilibru între prestaţii, în cazul acesta fiind vorba de o leziune a posteriori ce intervine după încheierea actului juridic. Totodată, instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că una din premisele impreviziunii o constituie existenţa unui contract valabil încheiat, iar atunci când cauza dezechilibrului dintre prestaţiile părţilor este de altă natură, problema impreviziunii nu se poate evoca.

În încheiere, instanţa de apel a conchis în sensul că factorul cu valoare premisă al impreviziunii îl reprezintă un contract cu clauze valide, însă, imposibilitatea prevederii fluctuaţiei majore a cursului derivă din caracterul deficitar al informării şi natura abuzivă a clauzelor instituite în ceea ce-l priveşte pe consumator. Totodată, referindu-se la considerentele pe care se fundamentează decizia Curţii Constituţionale a României nr. 62/7.02.2017, instanţa de apel a opinat în sensul că acestea pot fi raportate numai la ipotezele în care contractul de creditare respectă în întregime toate prescripţiile legale impuse de legislaţia specială, instanţa considerând că dezlegările ce derivă din actul jurisdicţional în discuţie nu se impun cu caracter obligatoriu instanţei învestite cu litigiul pendinte care are autonomie şi prerogative plenare în privinţa tranşării raportului juridic litigios.

În dezacord cu cele statuate de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru intimaţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

În plus, în prezenta speţă, nu se poate pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Instanţa de apel a mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar în domeniul contractual, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Cu toate acestea, instanţa de apel afirmă că, în realitate, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind o clauză de indexare, prin care împrumutaţii sunt ţinuţi să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă, astfel încât, în opinia sa, clauza privind riscul valutar poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Este adevărat că o clauză de indexare ar fi fost prin sine însăşi o formă de derogare de la principiul nominalismului, însă, Înalta Curte nu poate valida raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia clauza pe care a contestat-o este în realitate o clauză de indexare, întrucât, prin natura sa, o clauză de indexare este acea clauză contractuală ce prevede corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale, prin raportare la evoluţia unor indici aleşi consensual, or, aşa cum reiese din contractul în cauză, un astfel de indice/etalon (cum ar fi putut fi, de pildă, cursul de schimb valutar de la data contractării creditului) nu există.

Totodată, susţinând încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, instanţa de apel se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, or, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

De asemenea, din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. H. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu toate că recurentele-pârâte nu au formulat critici explicite sub aspectul excluderii clauzei de risc valutar din domeniul de analiză al clauzelor abuzive, Înalta Curte urmează a reţine că, sub acest aspect, decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În continuare, referindu-se la clauzele privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, recurentele-pârâte au arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat faptul că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

Cu toate acestea, recurentele consideră că şi-au îndeplinit în totalitate obligaţia impusă de lege cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, sens în care solicită a se constata că, în virtutea legislaţiei aplicabile (naţionale şi comunitare), clauzele referitoare la comisioane, atât timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la analiză caracterul abuziv.

Instanţa reţine că în mod corect au reţinut instanţele devolutive că acele clauze referitoare la comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului şi, prin urmare nu sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (ce transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE).

Astfel, printr-o jurisprudenţă constantă, CJUE a statuat că se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" doar acele clauze care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractului, cum sunt cele relative la comisioane, nu pot fi subsumate noţiunii menţionate (Hotărârea Andriciuc, suscitată pct. 35 şi 36).

Cât priveşte celelalte critici, relative la dezechilibru sau buna credinţă, constată că sunt aspecte de temeinicie, nu de nelegalitate. Examinarea existenţei unui dezechilibru semnificativ sau a respectării cerinţelor de bună-credinţă se realizează prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele acestui contract, criterii ce nu pot fi examinate decât de instanţele devolutive (a se vedea Hotărârea din 16 ianuarie 2014 Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi 23).

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentelor-pârâte nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci simple afirmaţii, care, în lipsa indicării unui text de lege pretins a fi fost încălcat sau aplicat necorespunzător sau a unei jurisprudenţe relevante C.J.U.E., nu sunt susceptibile de a fi analizate din perspectiva unor motive de nelegalitate. În caz contrar, ar însemna ca instanţa de recurs să se substituie autoarelor căii de atac a recursului, completând deductiv argumentele pe care acestea ar fi trebuit să le prezinte.

În altă ordine de idei, recurentele-pârâte solicită instanţei de recurs să constate faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al contractului de credit. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât negocierea este o chestiune de fapt, care presupune analiza situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, or, aceste aspecte excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Cât priveşte caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, Înalta Curte reţine că, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 15.02.2008): "(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Aşadar, "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, se cuvine amintit că, în cauza Bogdan Matei şi I. împotriva J. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare, recurentele-pârâte aveau dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 4.4 din contractul de credit, care permit creditorului să revizuiască nivelul dobânzii curente ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un motiv neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

În consecinţă, prin clauza 4.4 referitoare la dobândă ("creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii curente după primul an de la utilizarea integrală a creditului……") a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

În concluzie, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa, în parte, decizia atacată numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/15.02.2008 în ceea ce priveşte lipsa motivului de modificare a ratei dobânzii, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte. În acest sens, instanţa va avea în vedere cauza Bogdan Matei şi I. împotriva J. S.A. - C143/13.

Cât priveşte efectul restitutoriu ca urmare a înlăturării din contract a clauzei de dobândă variabilă, instanţa, în rejudecare, va trebui să analizeze dacă poate fi abilitată să modifice ea însăşi conţinutul acestor clauze (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutierrez Naranjo, C-154/15, pct. 61) sau dacă o convenţie de împrumut poate continua să existe, în atare situaţie. Aşadar, în aplicarea tuturor consecinţelor care decurg, potrivit dreptului naţional, din constatarea caracterului abuziv al clauzei de dobândă variabilă, urmează a avea în vedere jurisprudenţa relevantă a CJUE în interpretarea art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13.

Cât priveşte clauzele contractuale 9.1. şi 9.1.3 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/15.02.2008, instanţa va analiza clauzele mai sus arătate din perspectiva hotărârii C.J.U.E. pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva H. S.A., în care Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, ….., clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi E.., prin mandatar D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează, în parte, cauza urmând a fi trimisă, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi E.., prin mandatar D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.