Lease termination and refund of prepaid rent: cassation dismissed, appellate judgment upholding tenant's restitution claim

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 15 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună restituirea sumei de 301.447,55 RON, reprezentând contravaloarea chiriei plătite anticipat pentru perioada 01.09.2017 -30.06.2019, conform contractului de închiriere, restituirea sumei de 51.340,80 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei de bună execuţie a contractului, constituită conform prevederilor actului adiţional nr. x din data de 10 august 2011 la contractul de închiriere nr. x din 15 noiembrie 2004.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale aferente celor două sume, dobândă calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, instituirea unui sechestru asigurător pentru suma totală de 352.788,35 RON asupra imobilului proprietatea pârâtei situat în Bucureşti, B-dul x nr. 22, bl. S2B.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1341 C. civ. (2009) şi art. 952 raportat la art. 959 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 11697/2018 din 26 octombrie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 9 ianuarie 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1768/2019 din 18 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare in judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 101 A din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1768 din 18 iunie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.; s-a schimbat sentinţa apelată, în sensul că s-a admis cererea, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 301.447,55 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019, a sumei de 51.340,80 RON, reprezentând garanţie de bună execuţie, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data de 15 mai 2018 (data introducerii acţiunii) până la momentul plăţii efective a debitului principal; de asemenea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 7.132,88 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primei faze procesuale şi la plata sumei de 4.640,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Sub aspectul reţinerii situaţiei de fapt, prin prisma probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a constatat că între intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. - în calitate de locator - şi apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. (fostă S.C. C.) - în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/15.11.2004 având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă prin închirierea spaţiului, cu destinaţie birouri, pentru defăşurarea activităţii cu specific bancar, în suprafaţă de 138 mp, situat în Bucureşti, b-dul x nr. 26 bl. S2A, proprietatea locatorului. Durata iniţială a contractului a fost de 5 ani începând cu data de 1 noiembrie 2004, valoarea chiriei fiind cea cuprinsă în Capitolul al IV-lea din contract.

Prin actele adiţionale nr. 1-12 a fost modificat contractul de închiriere nr. x din 15 noiembrie 2004, în esenţă, sub aspectul cuantumului chiriei şi al perioadei contractuale, aceasta din urmă fiind prelungită în mod succesiv, ultima prelungire fiind cea cuprinsă în actul adiţional nr. x din 06.04.2012 când perioada contractuală a fost extinsă până la data de 31 octombrie 2021.

Totodată, Curtea a reţinut că prin actul adiţional nr. x din 10 august 2011 părţile au inserat o prevedere nouă aferentă Capitolului IV din contractul de închiriere nr. x/15.11.2004, prevedere potrivit căreia, în termen de 5 zile de la semnarea actului adiţional de către ambele părţi contractante, reclamanta va plăti în contul pârâtei, cu titlu de garanţie de bună execuţie a contractului, o sumă echivalentă cu cuantumul chiriei pe trei luni care se va restitui în termen de 10 zile lucrătoare de la data încetării contractului, dacă nu s-au ridicat până la acea dată pretenţii asupra acesteia, garanţia de bună execuţie în cuantum de 51.340,80 RON fiind plătită de societatea reclamantă pârâtei la data de 18 august 2011, astfel cum rezultă din ordinul de plată nr. x/18.08.2011 şi din extrasul de cont, aflate la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Prin actul adiţional nr. x/09.07.2014 părţile au prevăzut că, în cazul în care contractul încetează indiferent de motiv anterior datei de 30 iunie 2019, pârâta se obligă să restituie sumele încasate în avans, proporţional cu perioada rămasă până la finalul lunii iunie 2019.

Astfel cum rezultă din ordinele de plată, din extrasele de cont şi din facturile aflate la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta a plătit pârâtei chiria aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019.

Prin notificarea nr. x/24.07.2017, societatea reclamantă a denunţat unilateral contractul de închiriere nr. x/15.11.2004 începând cu data de 31 august 2017, notificarea fiind primită de către pârâtă la data de 26 iulie 2017 astfel cum rezultă din confirmarea de primire aflată la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Sub aspectul normelor de drept material care guvernează raportul juridic dintre părţi, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus prevederilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa (alin. (1), iar modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, în privinţa elementelor care nu fac obiectul modificării fiind aplicabile dispoziţiile alin. (1) (alin. (2).

Faţă de aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că, în cauză, contractul de închiriere nr. x/15.11.2004 este guvernat de dispoziţiile C. civ. de la 1864 (în vigoare la data încheierii contractului), iar modificările aduse acestuia prin actele adiţionale sunt supuse C. civ. în vigoare la data încheierii fiecărui act adiţional.

Curtea a apreciat că este fondată susţinerea apelantei-reclamante, potrivit căreia se impunea admiterea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de 301.447,55 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a constatat că, începând cu data de 31 august 2017, contractul de închiriere nr. x/15.11.2005 a încetat prin denunţare unilaterală cu respectarea dispoziţiilor art. VIII liniuţa a treia din contract, potrivit cărora încetarea contractului poate surveni la solicitarea reclamantei cu un preaviz de 30 de zile, dar nu mai devreme de 24 de luni de la încheierea contractului.

Este întemeiat motivul de apel invocat de apelanta-reclamantă cu privire la momentul de la care curge termenul de 24 luni prevăzut de art. VIII liniuţa a treia din contractul iniţial, faţă de aceste prevederi contractuale termenul de 24 luni curgând de la data încheierii contractului şi anume de la data de 15 noiembrie 2004.

Instanţa de apel a constatat că art. VIII liniuţa a treia face vorbire, în mod expres, de data încheierii contractului, iar nu de data ultimei modificări a contractului.

Aşadar, dacă s-ar accepta teza potrivit căreia termenul de 24 luni curge de la ultima modificare a contractului ar echivala cu modificarea voinţei părţilor clar exprimată prin contractul încheiat.

Mai mult, Curtea a constatat că actul adiţional nr. x/09.05.2017, la care s-a raportat prima instanţă în calcularea termenului de 24 luni, a vizat schimbarea denumirii locatarului şi anume S.C. A. S.A., precum şi îndreptarea unor erori materiale cu privire la adresa spaţiului închiriat, nu şi alte elemente definitorii care să justifice aprecierea datei de 9 mai 2017 ca moment de început al curgerii termenului de 24 luni.

Totodată, instanţa de apel a arătat că şi dacă s-ar aprecia că se impune calcularea termenului de 24 luni de la ultimul act adiţional prin care s-a prelungit perioada contractuală, termenul de 24 de luni era oricum împlinit la momentul denunţării unilaterale a contractului, dat fiind faptul că ultima prelungire a perioadei contractuale a intervenit prin actul adiţional nr. x/06.04.2012.

Având în vedere că începând cu data de 31 august 2017 contractul de închiriere încheiat între părţi a încetat, Curtea a constatat că devin incidente dispoziţiile contractuale cuprinse în actul adiţional nr. x/09.07.2014, conform cărora, în cazul în care contractul încetează, indiferent de motiv, anterior datei de 30 iunie 2019, societatea pârâtă se obligă să restituie sumele încasate în avans, proporţional cu perioada rămasă până la finalul lunii iunie 2019.

Întrucât apelanta-reclamantă a plătit intimatei-pârâte chiria aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019, Curtea a considerat că este întemeiat primul capăt de cerere formulat de către apelantă.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că nu prezintă relevanţă momentul la care reclamanta a predat efectiv imobilul pârâtei sau atitudinea contractuală a acesteia cu privire la această predare, avându-se în vedere că, potrivit voinţei părţilor, obligaţia asumată de pârâtă, respectiv aceea de restituire a chiriei încasate în avans în cazul încetării contractului, nu este condiţionată de predarea imobilului de către reclamantă.

S-a arătat că părţile au înţeles să prevadă ele însele, în mod expres, care sunt efectele încetării contractului indiferent de motiv, astfel încât, contrar celor reţinute de prima instanţă, dispoziţiile art. 1276 din C. civ. (2009) nu îşi găsesc aplicarea, acestea fiind norme supletive de la care părţile pot deroga.

Mai mult, Curtea a constatat că, în ipoteza în care intimata-pârâtă apreciază că a suferit un prejudiciu legat de modul şi de momentul la care apelanta-reclamantă a înţeles să îi predea imobilul, aceasta are la îndemână remedii juridice pentru acoperirea eventualului prejudiciu, aceste aspecte nefiind de natură a înlătura obligaţia intimatei-pârâte de executare a obligaţiei de restituire a chiriei achitate în avans pentru considerentele deja reţinute.

Referitor la soluţia pronunţată de către prima instanţă în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de 51.340,80 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie, Curtea a constatat, în acord cu criticile formulate de către apelanta-reclamantă, că intimata-pârâtă s-a obligat prin actul adiţional nr. x/10.08.2011 să restituie această garanţie dacă până la data încetării contractului intimata-pârâtă nu a ridicat pretenţii asupra garanţiei.

Or, Curtea a constatat că intimata-pârâtă nu a făcut dovada faptului că a emis asemenea pretenţii asupra garanţiei în termenul prevăzut în actul adiţional, deşi sarcina probei îi incumba potrivit dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ.

De asemenea, a constatat că menţiunea intimatei-pârâte cuprinsă în notificarea nr. x/21.08.2017, în sensul că "restituirea sumelor reprezentând chiria, inclusiv garanţia, au rolul de a acoperi eventualele daune provocate de către locatar" are caracter generic şi nu echivalează cu ridicarea de pretenţii în sensul celor convenite de către părţi prin actul adiţional nr. x/10.08.2011, ridicarea de pretenţii presupunând o solicitare expresă a intimatei-pârâte de a acoperi eventualele daunele, iar nu o simplă indicare generală a scopului garanţiei.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea a apreciat ca fiind nefondată apărarea intimatei-pârâte, în sensul că nu îi incumbă obligaţia de restituire a garanţiei de bună execuţie faţă de costurile presupuse de readucerea imobilului în starea anterioară, în cauză fiind întrunite condiţiile prevăzute chiar de către părţi cu privire la restituirea garanţiei.

Referitor la cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la plata dobânzii legale, Curtea a arătat că nu poate reţine susţinerea apelantei în sensul că prima instanţă nu a analizat această cerere având în vedere caracterul accesoriu al acesteia faţă de capetele de cerere ce au ca obiect obligarea intimatei la restituirea chiriei plătite în avans şi a garanţiei de bună execuţie.

Întrucât prima instanţă a reţinut netemeinicia capetelor de cerere principale, nu se mai impunea o analiză distinctă a capătului de cerere accesoriu care nu presupunea examinarea niciunui element distinct de analiza capetelor de cerere principale.

În ceea ce priveşte temeinicia acestui capăt de cerere, în condiţiile în care obligaţiile intimatei-pârâte de a plăti apelantei-reclamante suma de 301.447,55 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019 şi suma de 51.340,80 RON, reprezentând garanţie de bună execuţie sunt obligaţii certe, lichide şi exigibile, acestea constând într-o sumă de bani, Curtea a constatat că intimata-pârâtă datorează apelantei-reclamante şi dobânda legală aferentă acestor sume începând cu data de 15 mai 2018 (data introducerii acţiunii) până la plata efectivă a debitului principal.

Referitor la susţinerea apelantei-reclamante, în sensul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere având ca obiect instituirea unui sechestru asigurător, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, se poate cere completarea hotărârii, iar, conform art. 445 din acelaşi cod, completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului, ci numai în condiţiile art. 444 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că susţinerile formulate de apelanta-reclamantă sub acest aspect nu pot fi analizate cu ocazia soluţionării căii de atac a apelului.

La data de 19 iunie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 101 A din 25 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curţii de Apel Bucureşti.

S-a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a constatat că, începând cu data de 31 august 2017, contractul de închiriere nr. x din 15 noiembrie 2004 a încetat prin denunţarea unilaterală cu respectarea dispoziţiilor art. VIII liniuţa a treia din contract, potrivit cărora încetarea contractului poate surveni la solicitarea apelantei cu un preaviz de 30 de zile, dar nu mai devreme de 24 de luni de la încheierea contractului.

În concret, recurenta a susţinut faptul că instanţa de apel a constatat greşit că de la data de 15 noiembrie 2004 curge termenul de 24 de luni şi că actul adiţional nr. x din 9 mai 2017 la care s-a raportat instanţa de fond în calcularea termenului de 24 de luni a vizat schimbarea denumirii locatorului şi îndreptarea unor erori, astfel încât nu se justifică aprecierea datei de 9 mai 2017 ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de 24 de luni.

Consideră că raportarea instanţei de apel la data de 15 noiembrie 2004 ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de 24 de luni nu este în acord cu voinţa reală a părţilor.

În opinia recurentei, momentul încheierii contractului şi asumării drepturilor şi obligaţiilor dintre părţi, aşa cum sunt prevăzute în contract, modificate şi completate ulterior, trebuia să fie raportat la data semnării actului adiţional nr. x, respectiv 9 mai 2017.

S-a arătat că încheierea actului adiţional nr. x nu a fost gândită ca o simplă formalitate cu privire la denumirea unei părţi sau la îndreptarea unei erori, ci reprezintă voinţa părţilor inclusiv cu privire la momentul actual (9 mai 2017) al prevederilor contractuale în ansamblu.

În acest sens, recurenta a relevat următoarele aspecte:

- conform certificatului de înregistrare seria x nr. x eliberat la data de 2 mai 2017 de către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, A. S.A. este înregistrată sub nr. x/06.07.2016, data la care dobândeşte personalitate juridică, potrivit art. 1189 alin. (3) din C. civ., iar conform art. 205 alin. (1) C. civ., capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii operează de la data înregistrării.

- în cuprinsul actului adiţional, penultimul alineat, se precizează că:

"prevederile prezentului act adiţional fac parte integrantă din contract. Celelalte prevederi ale contractului, care nu au fost modificate de prezentul act adiţional sau care nu sunt în contradicţie cu prezentul act adiţional rămân valabile şi neschimbate". Prevederile din Capitolul al VIII-lea din contract nu sunt în contradicţie cu actul adiţional.

- C. era înregistrată în Registrul Comerţului Sibiu sub nr. x/1999, iar A. S.A. este înregistrată în Registrul Comerţului Bucureşti sub nr. x/2016.

Or, indiferent de transformările avute cu privire la absorbţie, denumire, sediu social, act constitutiv, organe de conducere, este evident că momentul încheierii contractului nu poate fi decât data de 9 mai 2017, când s-a semnat actul adiţional nr. x, în conformitate cu prevederile art. 1186 din C. civ., acesta fiind momentul la care S.C. A. S.A. a acceptat.

Fiind vorba despre un contract de locaţiune, cu termen până în anul 2021, părţile au înţeles practic să reînnoiască în tot obligaţiile asumate.

Concluzia instanţei de apel, în sensul că dispoziţiile art. VIII liniuţa a treia din contract, potrivit cărora încetarea contractului poate surveni la solicitarea apelantei cu un preaviz de 30 de zile, dar nu mai devreme de 24 de luni de la încheierea contractului, nu mai au aplicabilitate din moment ce termenul s-ar fi împlinit la 15 noiembrie 2006, echivalează, în opinia recurentei-pârâte, cu o denaturare a voinţei părţilor la momentul încheierii contractului şi privează locatorul de un drept pe care a înţeles că îl dobândeşte şi fără de care nu ar fi semnat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării sau a insuficientei timbrării a cererii de recurs, excepţia tardivităţii declarării căii extraordinare de atac şi excepţia nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, însă nu a făcut, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 18 martie 2021 s-au respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului invocate de către intimata-reclamantă S.C. A. S.A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 13 mai 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate invocat de către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta susţinând faptul că raportarea instanţei de apel la data de 15 noiembrie 2004 ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de 24 de luni nu este în acord cu voinţa reală a părţilor.

Astfel, recurenta a menţionat că momentul încheierii contractului şi asumării drepturilor şi obligaţiilor dintre părţi, modificate şi completate ulterior, trebuia să fie raportat la data de 9 mai 2017, când părţile au semnat actul adiţional nr. 12.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei-pârâte faptul că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greşite ori a încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulţumire a recurentei legată de soluţia atacată, de modul în care instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză susţine faptul că instanţa de apel ar fi nesocotit voinţa reală a părţilor, în încercarea de a demonstra că momentul încheierii contractului este cel la care părţile au semnat actul adiţional nr. x/09.05.2017.

Înalta Curte constată că această critică a recurentei-pârâte, deşi grefată formal pe încălcarea unor dispoziţii normative, este una de netemeinicie, iar nu de legalitate, autoarea căii de atac exprimându-şi nemulţumirea cu privire la situaţia de fapt reţinută pe baza interpretării date de instanţa de apel probatoriului administrat în cauză.

Curtea de Apel Bucureşti a schimbat sentinţa primei instanţe, reţinând, cu justeţe, că momentul de la care curge termenul de 24 luni prevăzut de art. VIII liniuţa a treia din contractul părţilor este data încheierii acestuia, respectiv 15 noiembrie 2004.

Recurenta încearcă să creeze o confuzie între data încheierii contractului şi data prelungirii acestuia, ignorând, în mod deliberat, împrejurarea că la 15 noiembrie 2004 părţile au încheiat contractul de închiriere nr. x, pe o perioadă de 5 ani, termen care se putea prelungi prin acordul expres al părţilor contractante la expirarea perioadei iniţiale.

Aşadar, este lipsită de fundament susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că termenul de 24 de luni trebuie să fie calculat de la data semnării actului adiţional nr. x (09.05.2017) pe motiv că aceasta ar fi "data încheierii contractului", atâta timp cât însăşi societatea recurentă a agreat că termenul de 24 de luni care ar permite locatarului să rezilieze contractul curge de la 15 noiembrie 2004.

Stabilirea situaţiei de fapt, prin aplicarea clauzelor contractuale, excedează controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, iar criticile recurentei nu se referă în esenţă la încălcări ale legii substanţiale.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă hotărârii instanţei de apel sunt nefondate şi că soluţia pronunţată este corectă, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 101 A din 25 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2021.