Territorial jurisdiction for disciplinary dismissal challenges: validity of suing at the former workplace under exclusive labor conflict rules

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 25 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Societatea "B." S.R.L. Bucureşti, contestaţie împotriva deciziei de concediere pentru abateri disciplinare nr. x/19.04.2021, emisă de pârâtă, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: în principal, anularea deciziei de concediere contestate, ca nelegală şi netemeinică; obligarea intimatei la repunerea în situaţia anterioară, respectiv, reintegrarea sa efectivă pe funcţia şi postul ocupate la momentul concedierii şi obligarea intimatei la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte sporuri de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, despăgubiri calculate de la data concedierii până la data reintegrării efective; în subsidiar, a solicitat înlocuirea măsurii desfacerii contractului individual de muncă cu o altă măsură, mai uşoară; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1). Prin sentinţa civilă nr. 5823 din 07 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, în cauza privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. Bucureşti, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, prevederile art. 269 din Codul muncii, art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. şi ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, a dialogului social, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă şi că, în speţă, la data introducerii acţiunii, reclamantul nu mai avea locul de muncă în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, după cum rezultă din dosarul cauzei şi susţinerile reclamantului, şi nu a dovedit că are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, în considerarea, totodată, şi a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, faţă de caracterul exclusiv al competenţei teritoriale în această materie.

2.2). La data de 18 noiembrie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar prin sentinţa nr. 114/2022 din 26 ianuarie 2022, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor art. 1, lit. p), pct. (iii) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, sunt considerate conflicte individuale de muncă şi cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora.

Prin dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 s-a stabilit competenţa materială a tribunalului în soluţionarea conflictelor individuale de muncă, iar competenţa teritorială a fost satbilită prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, a reţinut Tribunalul Dolj, competenţa teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă este, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, o competenţă aşternativă, reclamantul având alegerea între instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă.

În speţă, s-a reţinut, reclamantul, deşi are domiciliul situat în judeţul Dolj, a ales să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă (potrivit dispoziţiilor art. 1, lit. p), pct. (iii) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) la instanţa de la locul său de muncă (Tribunalul Bucureşti), iar nu cea în circumscripţia se află domiciliul său, iar faptul că reclamantul a fost concediat, a considerat instanţa că nu echivalează cu pierderea dreptului de a sesiza instanţa de la locul său de muncă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Dolj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre ele este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competenţă.

Conflictul negativ de competenţă cu a cărui soluţionare este învestită Înalta Curte nu a fost generat de raportarea la norme de competenţă diferite, întrucât ambele instanţe care s-au dezînvestit reciproc au considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 din Codul muncii şi cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, ci a fost determinat de aplicarea acestor dispoziţii legale în speţă, în ceea ce priveşte noţiunea şi determinarea locului de muncă, în măsura în care reclamantul era concediat.

Aşadar, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care completează art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, au instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă exclusivă, respectiv, instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Astfel, reclamantul persoană fizică are un drept de opţiune între instanţa competentă teritorial de la domiciliul său sau de la reşedinţa sa, şi cea competentă teritorial de la locul de muncă sau asimilat acestuia - opţiune pe care reclamantul din prezenta cauză şi-a exprimat-o, prin sesizarea Tribunalului Bucureşti, instanţa de la fostul său loc de muncă, de unde a fost concediat prin decizia contestată în prezenta.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, prin tribunalul de la locul de muncă al reclamantului, sau asimilat acestui loc de muncă, se înţelege tribunalul pe raza căruia se află angajatorul pârât chemat în judecată, respectiv, în speţă, angajatorul care a emis decizia de concediere, căci, altfel, dacă s-ar considera că, faţă de dispunerea concedierii, reclamantul nu ar mai avea locul de muncă în raza teritorială a acelui tribunal, s-ar înfrânge textul şi conţinutul unei norme de competenţă, care dispune şi în favoarea instanţei de la locul de muncă al reclamantului, în caz contrar, nemaiputându-se raporta niciodată la un atare loc de muncă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a pricinii revine Tribunalului Bucureşti, care este şi instanţa sesizată de reclamant.

Temeiul legal al soluţiei

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011, Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.