Rail freight operator wins damages claim as Supreme Court annuls defendant's appeal for restating facts instead of cassation grounds.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la data de 18.09.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A., în contradictoriu cu pârâtul Compania Locală de Termoficare "A." S.A. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 414.487,38 RON cu titlu de dobânzi penalizatoare, calculate de la data de 30.11.2017, până la data de 25.04.2018, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 209/PI/28.02.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea având ca obiect pretenţii formulată de reclamantul Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A., în contradictoriu cu pârâtul Compania Locală de Termoficare "A." S.A.; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 414.487,38 RON cu titlu de dobânzi penalizatoare calculate pentru perioada 30.11.2017 - 25.04.2018; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Locală de Termoficare A. S.A., care a fost respins prin decizia civilă nr. 190/A din 31 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta Compania Locală de Termoficare A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii formulate.

În motivarea recursului s-a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare eronată acţiunii formulate faţă de motivele şi documentele depuse la dosarul cauzei, aplicând în mod greşit normele de drept material, constatându-se în mod eronat că nu s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite.

A învederat faptul că societatea recurentă, desfăşurându-şi activitatea sub autoritatea Consiliului Local al Municipiului Timişoara în calitate de acţionar unic, prestează un serviciu public de interes local aşa cum este definit de Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice, respectiv furnizează energie termică sub formă de încălzire şi apă caldă de consum, obiectul de activitate al acesteia fiind reprezentat de producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea energiei termice către populaţia din Timişoara.

Având în vedere faptul că peste 80% din activitatea recurrentei este prestată către populaţie, serviciul de furnizare a apei calde şi încălzirii are un profund caracter social evidenţiat şi de faptul că tarifele practicate către populaţie sunt subvenţionate.

Astfel, executivul a înţeles să ducă o politică de protecţie socială a populaţiei fixând tarife diferenţiate pentru populaţie, iar această diferenţă dintre preţul de producere şi tariful practicat către populaţie, numită subvenţie, este decontată de către Bugetul local, totodată, Bugetul de stat alocă subvenţie pentru creşterea neprevizionată a preţului la combustibilii utilizaţi pentru producerea energiei termice livrată populaţiei.

Apelanta a solicitat să se reţină că sumele reprezentând subvenţie pentru creşterea neprevizionată a preţului la combustibili utilizaţi pentru producerea energiei termice livrată populaţiei precum cele care reprezintă subvenţie pentru diferenţa de preţ la energia termică livrată populaţiei care sunt suportate de la bugetul de stat, respectiv de la bugetul local, sunt decontate cu foarte mare întârziere (chiar de ani de zile), fapt care a generat mari întârzieri la plata facturilor către furnizorii.

În considerarea necesităţii eficientizării sistemului centralizat de producere şi distribuţie a energiei termice, Guvernul României a adoptat O.G. nr. 36/2006 privind instituirea preţurilor locale de referinţă pentru energia termică furnizată populaţiei prin sisteme centralizate.

În aceste condiţii, pentru fiecare factură primită de la furnizorul de combustibil se calculează ce sumă trebuie să o plătească recurenta, respectiv ce sumă trebuie primită de la Bugetul local şi ce sumă trebuie primită de la Bugetul de stat.

În acelaşi timp, avându-se în vedere preţurile locale de referinţă menţionate, pentru creşterile neprevizionate ale preţurilor la combustibili utilizaţi pentru producerea energiei termice furnizate populaţiei prin sistem centralizat, pe perioada derulării programului Termoficare 2006-2020 căldură şi confort, aprobat prin Hotărârea nr. 462/2006, a fost reglementată acordarea unor compensări operatorilor economici care prestează serviciile de producţie, distribuţie şi furnizare a energiei termice destinate populaţiei.

În concluzie, recurenta a solicitat să se reţină faptul că sumele reprezentând subvenţie pentru creşterea neprevizionată a preţului la combustibili utilizaţi pentru producerea energiei termice livrată populaţiei precum şi cele care reprezintă subvenţie pentru diferenţa de preţ la energia termică livrată populaţiei sunt suportate de la bugetul de stat, respectiv de la bugetul local.

Recurenta-pârâtă a apreciat că pretenţiile reclamantei trebuie respinse, având în vedere şi faptul că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile necesare şi esenţiale ale angajării răspunderii civile contractuale.

În sprijinul afirmaţiei că nu se poate angaja răspunderea contractuală a societăţii apelante, a precizat că stau şi următoarele aspecte: sumele solicitate cuprind şi subvenţii pe care societatea recurentă trebuia să le primească de la buget; subvenţiile reprezintă diferenţa dintre ceea ce plăteşte populaţia şi ceea ce ar trebui să plătească - preţul real; în baza facturilor emise de reclamantă, recurenta a solicitat în termenele legale prin deconturile depuse sumele cu titlu de subvenţii respectând prevederile legii şi care, prin întârzierea cu care au fost decontaţi banii, au generat penalităţi.

Astfel, recurenta a solicitat a se observa că pe lângă faptul că nu se poate reţine nici măcar culpa levisima în sarcina acesteia, nu poate fi vorba de vreo faptă ilicită săvârşită de aceasta. Faptul că lipsa fondurilor pentru subvenţii duce la decontarea cu întârziere generând această situaţie, nu este un aspect imputabil recurentei, în opinia acesteia, neputându-i fi reţinută vreo vină, aflându-se în imposibilitate de a acţiona.

Astfel, în ceea ce priveşte prezumţia de culpă, recurenta a învederat faptul că aceasta a respectat termenele prevăzute de lege pentru întocmirea şi depunerea deconturilor pentru subvenţii; faptul că sumele reprezentând subvenţii au fost achitate cu întârziere nu îi este imputabilă, ci eventual ordinatorului principal de credite; pentru achitarea în termen a facturilor, recurenta a făcut toate demersurile; în relaţiile contractuale şi cele cu terţii dar în legătură cu contractul în cauză prin toate demersurile făcute a dovedit buna credinţă.

În consecinţă, a considerat că nu poate fi acuzată nici de nesinceritate în cuvinte şi nici de infidelitate în angajamente, buna sa credinţă fiind evidentă.

Având în vedere că, în speţă, criteriul obiectiv de apreciere al vinovăţiei debitorului este dat de art. 1480 alin. (1) C. civ. şi în ce o priveşte pe recurentă, menţionează că a depus toate diligentele unui bun proprietar în îndeplinirea obligaţiilor. A solicitat recurenta a se constata că în cauză nu se poate reţine vreo culpă din partea acesteia şi a arătat că se prevalează de prevederile ordonanţei 2/2001, art. 11 care prevăd cazul fortuit ca fiind o cauză exoneratore de vinovăţie.

În ceea ce priveşte fapta ilicită şi legătura cauzală între faptă şi prejudiciu, recurenta a solicitat instanţei să constate că nu a adus atingere nici unui drept subiectiv ocrotit, printr-o acţiune sau inacţiune. Faptul că plăţile s-au făcut cu întârziere nu îi este imputabilă, a apreciat recurenta, considerând că există legătură cauzală între fapta de a nu deconta la timp subvenţiile şi prejudiciu suferit de reclamantă (dacă el există).

De asemenea, a arătat că există anumite împrejurări care înlătură vinovăţia în speţă, fiind interesante doar fapta unui terţ şi cazul fortuit (în răspunderea contractuală cu aceleaşi efecte cu forţa majoră).

Recurenta a apreciat că fapta terţului, de a nu deconta în termene sumele reprezentând subvenţiile constituie o împrejurare care înlătura vinovăţia acesteia.

A învederat instanţei faptul că în această situaţie nu este necesar ca fapta terţului să fie săvârşită cu vinovăţie.

Recurenta a mai solicitat instanţei să observe că întârzierea în plata facturilor este datorată terţului, deci unei cauze străine.

Faţă de cele arătate, a solicitat să se constate că recurenta s-a aflat în imposibilitatea fortuită de a acţiona.

A încercat şi crede că a reuşit să răstoarne prezumţia de culpă, a demonstrat de asemenea lipsa unei fapte ilicite atât anterioare, care să genereze imposibilitatea fortuită de acţiune, cât şi ulterioară încheierii contractului, a dovedit care a fost voinţa reală a apelantei la încheierea contractului şi de asemenea a dovedit că nerespectarea obligaţiei se datorează unei cauze străine respectiv faptei unui terţ.

Astfel, recurenta a solicitat să se observe buna credinţă de care a dat dovadă prin conduita avută în derularea contractului şi să se reţină lipsa vinovăţiei acesteia şi făcând aplicarea principiului de drept civil conform căruia nu există răspundere decât bazată pe vinovăţie şi ţinând cont de principiul conform căruia buna credinţă exclude vinovăţia, să se constate complexitatea cauzei care nu poate fi soluţionată pe această cale a ordonanţei de plată, şi pe cale de consecinţă, să se respingă cererea reclamantei.

Conform calculelor recurentei, aceasta a solicitat să se reţină că în situaţia în care instanţa va considera că trebuie să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere, suma solicitată trebuie diminuată.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În şedinţa publică din 26 ianuarie 2022, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului, reţinând cauza în pronunţare asupra acesteia.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

De altfel, în privinţa recursului dedus judecăţii ne aflăm în faţa unei duplicări a susţinerilor din etapa procesuală anterioară, mărturie fiind similitudinea dintre cererile de recurs şi de apel formulate de aceeaşi parte în cauză. În fapt, s-a formulat un al doilea set de apel, faţă de respingerea celui dintâi. Aceleaşi motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curţii de Apel Timişoara spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului, trecând peste faptul că instanţa de casaţie nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluţionarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea celei de-a treia instanţe a fondului.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Constatând că recurenta-pârâtă S.C. Compania Locală de Termoficare A. S.A. Timişoara nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. COMPANIA LOCALĂ DE TERMOFICARE A. S.A. TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 190/A din 31 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2022.