Enforceability of statutory environmental restoration obligations as contractual encumbrances in mining concession termination

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 174 din 9 aprilie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta U.A.T. MUNICIPIUL TULCEA şi DIRECŢIA DE ÎNTREŢINERE ŞI ADMINISTRARE PATRIMONIU, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., pe care a obligat-o să predea reclamantelor terenul în suprafaţă de 12,92 ha, situat în Municipiul Tulcea, Şoseaua x nr. 1 - cariere Bididia, jud. Tulcea, care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/16.10.2003, liber de orice sarcini, inclusiv cea de refacere a factorilor de mediu afectaţi prin exploatarea minieră, obligaţie prevăzută de art. 37 alin. (2)-(4) şi art. 39 alin. (1) lit. j)-k) din Legea nr. 85/2003.

Prin decizia nr. 297/A din 27 octombrie 2021 Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.A. împotriva sentinţei tribunalului.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta A. S.A., prima cerere fiind transmisă prin poştă, în data de 23 decembrie 2021, iar a doua cerere de recurs a fost transmisă, tot prin poştă, în data de 9 ianuarie 2022.

Având în vedere că la termenul de dezbateri, reprezentantul pârâtei a arătat că societatea nu mai susţine motivele dezvoltate în prima cerere de recurs, sens în care a şi depus la dosar o cerere semnată de reprezentantul legal al persoanei juridice, Înalta Curte va avea în vedere exclusiv motivele detaliate în cuprinsul celui de-al doilea memoriu de recurs, prin care, raportat la pct. 5, 6 şi 8 ale alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., s-a solicitat casarea deciziei nr. 297/A din 27 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În sinteză, pârâta-recurentă a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), că aceasta cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6), că este pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, al contradictorialitâţii şi al rolului activ al judecătorului (art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod), că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe este motivată corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod), că în raport de prevederile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 85/2003 se poate angaja doar răspunderea materială a concesionarilor sau a administratorilor, cererea de obligare la refacerea factorilor de mediu fiind inadmisibilă (art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod) şi că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, atât prin raportare la clauzele contractului de concesiune, cât şi cu privire la obligaţiile extracontractuale şi condiţiile antrenării răspunderii, nefiind întrunită condiţia vinovăţiei/culpei (art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod).

În dezvoltarea primului motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel nu este motivată, în sensul că au fost nesocotite prevederile art. 425 din acelaşi cod, instanţa de apel neprocedând la o analiză efectivă a cauzei şi a criticilor din apel, numeroase critici aduse hotărârii primei instanţe neprimind răspuns.

Considerentele trebuie să cuprindă o analiză riguroasă şi coroborată a probelor prezentate de părţi (art. 264 alin. (1) din C. proc. civ.), de unde se extrag situaţia de fapt şi raporturile juridice dintre părţi, care vor sta la baza dezlegării aspectelor litigioase. Considerentele temeinic elaborate constituie o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorilor, a calităţii actului de justiţie şi oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaşte conţinutul motivelor care au determinat pronunţarea unei anumite hotărâri judecătoreşti.

Motivarea corespunzătoare a hotărârii înseamnă, în acelaşi timp, garanţia că instanţa nu a judecat arbitrar şi, din acest punct de vedere, constituie o parte componentă a dreptului la un proces echitabil. Totodată, motivarea trebuie să fie una accesibilă, având în vedere că destinatarii hotărârii sunt în primul rând părţile, iar stilul judiciar folosit trebuie să fie unul clar, concis, într-o succesiune logică, normală a ideilor şi argumentelor.

Recurenta afirmă că maniera extrem de succintă în care se exprimă considerentele soluţiei instanţei de apel face decizia criticabilă din perspectiva legalităţii, de vreme ce nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care explică şi justifică dispozitivul şi nu arată, la situaţia concretă supusă judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Mai mult, în timp ce acţiunea introductivă este întemeiată pe instituţia răspunderii civile contractuale, referinţele instanţei sunt circumscrise răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează nu doar cu depăşirea principiului disponibilităţii, dar şi cu soluţionarea unor aspecte pentru care judecătorul nu a fost sesizat. Omisiunea instanţei de a verifica atât apărările şi criticile societăţii pârâte, cât şi referirile instanţei la un cu totul alt temei juridic al acţiunii, echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei şi, în esenţă, nesoluţionarea acesteia într-un procedeu real şi efectiv, acela de confruntare a afirmaţiilor părţilor cu actele cauzei, de stabilire a unei situaţii de fapt ca rezultat al unei aprecieri ataşate naturii litigiului şi circumstanţelor acestuia. Or, în condiţiile în care cauza nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din CEDO, concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor concludente şi răspunsul său la apărările şi argumentele principale ale părţilor, hotărârea pronunţată este nelegală.

Totodată, recurenta susţine existenţa unor motive contradictorii, în sensul că deşi reclamantele-intimate au înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, în considerentele deciziei atacate se face referire la îndeplinirea obligaţiei de predare a terenului liber de orice sarcini, aceasta însemnând inclusiv sarcina prevăzută de art. 37 alin. (2)-(5) din Legea nr. 85/2003 şi art. 10 alin. (4), art. 39 alin. (1) lit. i), j) şi k) din O.U.G. nr. 195/2005 (act normativ care nu conţine asemenea dispoziţii), precum şi la natura acestei obligaţii, expres prevăzute de lege (art. 37 şi 39 din Legea nr. 85/2003), care este o obligaţie propter rem, legea prevăzând obligaţia primară a titularului licenţei de exploatare de a reface factorii de mediu, acesta răspunzând delictual faţă de orice persoană prejudiciată (art. 37 alin. (5) din Legea nr. 85/2003). De asemenea, art. 18 din contractul de concesiune, indicat de instanţa de apel, reglementează obligaţia concedentului de a preda concesionarului terenul, liber de orice sarcini, la începerea contractului şi nu invers.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă - recurenta a reiterat faptul că acţiunea introductivă a fost una în răspundere civilă contractuală, context în care instanţa era obligată să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată în raport de condiţiile acestei forme de răspundere civilă.

Cu toate acestea, atât argumentele primei instanţe, cât şi cele ale instanţei de apel se amestecă pe diferite planuri, combinând elemente din răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală, ceea ce face ca motivarea să fie contradictorie şi să nu tranşeze în mod clar dacă este vorba de o acţiune în răspundere civilă contractuală sau una delictuală.

Instanţa putea califica acţiunea dintr-una în răspundere civilă contractuală într-una în răspundere civilă delictuală, dar o astfel de calificare trebuia pusă în discuţia părţilor, ceea ce nu s-a întâmplat. Chiar instanţa de apel reţine că reclamantele au arătat prin întâmpinare că obligaţia de refacere a factorilor de mediu este una legală, extracontractuală, aceasta nerezultând din contractul de concesiune.

Pe lângă faptul că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au combinat cele două forme ale răspunderii civile (contractuală şi delictuală), acestea şi-au fundamentat soluţia pe dispoziţii normative care se exclud reciproc.

Astfel, art. 37 alin. (3) din Legea nr. 85/2003 prevede o formă de răspundere materială şi nu o obligaţie de a face, art. 37 alin. (5) prevede o formă de răspundere civilă delictuală, de răspundere pentru prejudiciile cauzate terţilor prin activitatea de exploatare minieră (ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă), iar art. 39 alin. (1) lit. k) din aceeaşi lege prevede obligaţia titularului licenţei de a executa şi finaliza lucrările de refacere a mediului în perimetrele afectate de activităţile miniere. Or, aceste temeiuri juridice nu se pot corobora întrucât prevăd obligaţii şi remedii distincte, la care se poate apela în mod alternativ, soluţia instanţei trebuind să îşi regăsească corespondentul într-un text de lege corect identificat.

Referitor la al treilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe este motivată corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ., reiterând argumentele dezvoltate în susţinerea motivului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi text, făcând referire atât la jurisprudenţa instanţei supreme, cât şi la cea a Curţii de la Strasbourg.

Tot în legătură cu acest motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat şi aplicarea greşită a normelor care reglementează prescripţia extinctivă, însă la termenul de dezbateri a învederat instanţei că nu mai înţelege să susţină respectiva critică.

Aceleaşi argumente pe care recurenta le-a invocat în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., au fost reiterate şi în sprijinul motivului de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi text.

Astfel, a susţinut că pentru a putea fi formulată o acţiune în justiţie, cererea trebuie să îşi găsească corespondentul într-un temei de drept. Deşi izvorul dreptului urmărit a fi valorificat de intimatele-reclamante rezidă în dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 85/2003, după cum este indicat în cuprinsul acţiunii, potrivit acestui text normativ se poate angaja doar răspunderea patrimonială a concesionarului (ceea ce nu s-a solicitat) şi nu valorificarea unei obligaţii de a face, respectiv refacerea factorilor de mediu, acţiunea fiind, prin urmare, inadmisibilă.

Nu în ultimul rând, în legătură cu acelaşi motiv de casare - pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. -, recurenta s-a raportat şi la clauzele contractului de concesiune, precum şi la obligaţiile extracontractuale şi condiţiile antrenării răspunderii sale civile, susţinând că nu este întrunită cerinţa vinovăţiei/culpei, prima critică vizând interpretarea greşită a art. 18 din contractul de concesiune, la care a făcut deja referire.

Din cauza acestei confuzii, noţiunea de predare a terenului liber de orice sarcini nu poate îngloba obligaţia de refacere a factorilor de mediu, aceasta nefiind o sarcină care să greveze dreptul de proprietate, ci o obligaţie legală, punerea egalităţii între o sarcină ce poate greva un bun imobil şi o obligaţie legală fiind eronată.

Pe de altă parte, recurenta susţine că o infrastructură de agrement nu poate fi compatibilă cu un perimetru de exploatare decât în măsura în care, în realitate, nu se impun măsuri de refacere a cadrului natural (prin eliminare de deşeuri), aspect ce rezultă din aceea că Primăria Municipiului Tulcea intenţioneză să amenajeze un parc geologic şi de agrement chiar pe amplasamentul carierei, context în care societăţii pârâte nu îi incumbă obligaţia de respectare a planului de conformitate impus de Garda Naţională de Mediu.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâta a transmis notificări în atenţia A.N.R.M., A.P.M. Tulcea şi Primăriei Tulcea - D.I.A.P. pentru finalizarea închiderii carierei, autorităţile având obligaţia de a emite documentele necesare implementării programului de conformare. Cu toate acestea, fie au emis răspunsuri cu întârziere, fie au revenit la un interval semnificativ de timp cu solicitarea de completări la memoriul tehnic şi alte documentaţii pe care nu le-au cerut anterior, astfel că nu se poate reţine o culpă în sarcina recurentei, ca şi condiţie a răspunderii civile.

Prin întâmpinare, intimatele-reclamante U.A.T. MUNICIPIUL TULCEA şi DIRECŢIA DE ÎNTREŢINERE ŞI ADMINISTRARE PATRIMONIU TULCEA au solicitat respingerea recursului societăţii pârâte ca nefondat, pe de o parte, pentru că din simpla lecturare a considerentelor hotărârii atacate se poate observa că instanţa de apel a reţinut şi analizat aspectele esenţiale invocate prin cererea de apel şi prin concluziile dezvoltate în faţa instanţei, decizia necuprinzând motive contradictorii.

Pe de altă parte, nu a fost încălcate principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi cel al rolului activ, pentru că instanţele de fond nu au judecat şi/sau acordat altceva decât li s-a cerut, părţile au avut posibilitatea de a formula apărări şi de a administra probe în funcţie de cadrul procesual creat în faţa ambelor instanţe şi pentru că, în raport de cadrul procesual stabilit de reclamante, instanţele de fond nu aveau motiv să recalifice acţiunea.

Referitor la greşita aplicare a normelor de drept material, cu trimitere la prevederile contractului de concesiune, la stabilirea culpei contractuale şi la dispoziţiile Legii nr. 85/2003, s-a susţinut în apărare că chiar dacă sarcina ar fi una legală, de natură extracontractuală, instanţele de fond au apreciat corect că pârâta este ţinută să o îndeplineacă, prin raportare la dispoziţiile art. 1272 alin. (1) din C. civ.

În concluzie, instanţele de fond au apreciat în mod corect că societatea recurentă, în calitate de deţinător al licenţei de exploatare, are obligaţia legală, prevăzută de art. 37 alin. (2)-(4) şi art. 39 alin. (1) lit. j) şi k) din Legea nr. 85/2003, de a reface toţi factorii de mediu afectaţi de activităţile miniere, în conformitate cu planul de refacere a mediului, aprobat de autoritatea competentă, şi chiar dacă neîndeplinirea acestor obligaţii are sancţiuni specifice (date în sfera de competenţă a autorităţilor de protecţie a mediului), din punct de vedere contractual îndeplinirea lor condiţionează însăşi executarea obligaţiilor din contract, în speţă obligaţia de predare a bunului concesionat liber de orice sarcini.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esenţă, recurenta critică hotărârea instanţei de apel susţinând că aceasta nu este (adecvat) motivată şi cuprinde motive contradictorii (caz de casare reglementat de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), că instanţa de apel a încălcat principiile disponibilităţii, al contradictorialitâţii şi al rolului activ al judecătorului (caz de casare reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din cod), că cererea intimatelor-reclamante pentru obligarea la refacerea factorilor de mediu este inadmisibilă (caz de casare reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din cod, deşi partea a indicat pct. 8, întrucât în discuţie sunt norme de drept procesual, iar nu de drept material) şi că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, atât prin raportare la clauzele contractului de concesiune, cât şi cu privire la obligaţiile extracontractuale şi condiţiile antrenării răspunderii civile (caz de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din cod).

Criticile recurentei nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a niciunei norme de drept material şi nici nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil, inclusiv sub aspectul obligaţiei de motivare a hotărârii pronunţate.

Într-adevăr, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune ca hotărârea să cuprindă, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Ca atare, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, se observă faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a deciziei pronunţate, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie univocă, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul.

Nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi, deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragr. 29 din cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragr. 61 din cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragr. 29 din cauza Boldea/României şi paragr. 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezentul dosar.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Articolul 6 din Convenţie include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv: pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006); pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei indicate, noţiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României - 28.04.2005).

Raportat la considerentele teoretice mai sus arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele recurentei-pârâte în susţinerea acestui motiv de recurs vizează "maniera extrem de succintă în care se prezintă considerentele" şi înlăturarea cu uşurinţă a criticii din apel referitoare la nemotivarea hotărârii primei instanţe, precum şi o pretinsă contraditorialitate în cuprinsul motivării, ceea ce nu este cazul. Din contră, se constată atât argumentarea soluţiei de respingere a apelului pârâtei ca nefondat, cât şi examinarea tuturor criticilor esenţiale aduse sentinţei atacate, ceea ce denotă fără putinţă de tăgadă că judecătorii din apel au "ascultat" cu adevărat nemulţumirile societăţii pârâte. Împrejurarea că partea nu este mulţumită de soluţia primei instanţe de control judiciar, precum şi de raţionamentul judecătorilor din apel nu poate reprezenta un motiv pentru casarea deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura această critică ca nefondată, reţinând că motivarea unei hotărâri judecătoreşti se realizează prin silogisme logico-juridice, de natură a explica hotărârea luată, care nu presupune în mod necesar un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci doar la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze sau să determine soluţia adoptată în cauză.

Nici contradictorialiatea afirmată de recurentă nu se susţine, prima instanţă de control judiciar explicând în mod coerent, clar şi concis, în ceea ce priveşte natura obligaţiei reţinute în sarcina societăţii concesionare, că aceasta este expres prevăzută de lege (art. 37 şi 39 din Legea nr. 85/2013) şi este o obligaţie propter rem (care urmăreşte imobilul), legea prevăzând obligaţia primară a titularului licenţei de exploatare de a reface factorii de mediu, dar şi că respectiva obligaţie a fost stabilită şi în contractul de concesiune, fiind astfel atât o obligaţie legală, cât şi una contractuală.

Eventualele erori materiale care privesc anul apariţiei Legii nr. 85/2003 sau una dintre trimiterile la actul normativ care cuprinde (în art. 39) obligaţia de executare şi finalizare a lucrărilor de refacere a mediului în perimetrele afectate de activităţile miniere, nu pot susţine cazul de casare referitor la existenţa unor motive contradictorii, asemenea erori fiind supuse procedurii reglementate de art. 442 şi următ. din C. proc. civ.. De altfel, în alte paragrafe din considerente instanţa de apel a consemnat corect că este vorba despre Legea minelor din anul 2003 şi că art. 39, la care se face trimitere, priveşte acest act normativ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiile disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului, reglementate de art. 9 alin. (1) şi (2), art. 14 şi art. 22 alin. (4) din acelaşi cod.

Critica nu este întemeiată pentru că instanţele de fond au soluţionat pricina în limitele cu care au fost învestite, conţinutul procesului, în ceea ce priveşte obiectul, fiind cel fixat de reclamantele-intimate, principiul disponibilităţii în procesul civil lăsând la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată tocmai pentru că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. De asemenea, toate aspectele litigioase au fost dezbătute în contradictoriu cu părţile litigante, pârâtei-recurente fiindu-i respectat dreptul de a combate susţinerile părţilor potrivnice, contradictorialitatea constând tocmai în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului. Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, nicidecum acestuia neputându-i-se reproşa o anumită inacţiune, sub aspectul calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în acele situaţii în care o asemenea recalificare nu se impune.

Astfel, contrar celor susţinute de recurentă, din modul de formulare al petitului cererii de chemare în judecată (pentru care nu s-a făcut vreo precizare de acţiune în faţa primei instanţe) rezultă fără echivoc ce pretenţii aveau cele două reclamante faţă de pârâtă, acestea conturând, de fapt, obiectul acţiunii şi, totodată, limitele învestirii instanţei, respectiv: obligarea pârâtei A. S.A. la "predarea suprafeţei de 12,92 ha (rămasă nepredată) situată în Mun. Tulcea, Şos. x - Cariera BIDIDIA, judeţ Tulcea, liberă de orice sarcini, înţelegând prin aceasta inclusiv sarcina legală prevăzută la art. 37 alin. (2)-(5) din Legea nr. 85/2003 şi de art. 10 alin. (4) coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. i), j) şi k) din O.U.G. nr. 195/2005, referitoare la obligaţia de refacere a tuturor factorilor de mediu afectaţi de activităţile miniere, în conformitate cu planul de refacere a mediului aprobat de instituţia competentă".

De asemenea, în susţinerea pretenţiilor formulate reclamantele au invocat atât prevederile contractului de concesiune nr. x/16.10.2003, cât şi dispoziţiile art. 37 alin. (2)-(5) din Legea nr. 85/2003, respectiv cele ale art. 10 alin. (4), coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. i), j) şi k) din O.U.G. nr. 195/2005, iar denumirea dată cererii nu poate susţine acest motiv de casare, art. 152 din C. proc. civ. statuând rituos că "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".

Aşadar, nu se pune problema, cum greşit a înţeles recurenta, ca instanţele de fond să fi încălcat cele trei principii fundamentale care guvernează procesul civil, la care se face referire în memoriul de recurs, hotărârea judecătorească fiind pronunţată în deplin acord cu limitele învestirii instanţei, aflându-ne în prezenţa atât a unei obligaţii asumate contractual (art. 16.1 din contractul de concesiune), cât şi a unei obligaţii prevăzute prin lege, de tipul propter rem, întrucât reprezintă o îndatorire care revine deţinătorului unui bun determinat pentru raţiuni precum protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate, protejarea mediului înconjurător etc., în speţă legiuitorul stabilind expres obligaţia titularului licenţei de exploatare de a reface factorii de mediu (art. 37, coroborat cu art. 39 din Legea nr. 85/2003).

Titularul licenţei/permisului are, printre altele, obligaţia ca în cazul încetării concesionării prin oricare dintre modurile prevăzute la art. 31 (între care se regăseşte şi ipoteza renunţării de către titularul licenţei), să procedeze la predarea către autoritatea competentă a perimetrului instituit, în condiţiile prevăzute la art. 37 alin. (2) şi (5), precum şi să execute şi să finalizeze lucrările de refacere a mediului în perimetrele afectate de activităţile miniere, obligaţie neîndeplinită de către societatea pârâtă, în ceea ce priveşte suprafaţa de 12,92 ha, pentru care reclamantele au demarat litigiul.

Cum recurenta nu a făcut dovada că şi-ar fi îndeplinit această obligaţie şi pentru imobilul mai sus indicat, în mod corect a fost admisă cererea de chemare în judecată, iar apelul declarat împotriva soluţiei tribunalului respins de către prima instanţă de control judiciar, inadmisibilitatea invocată de recurentă neputând fi primită, cu atât mai mult cu cât această apărare a fost formulată cu referire la neurmarea de către reclamante a demersului judiciar indicat de art. 37 alin. (5) din Legea nr. 85/2003 - acţiune în răspundere civilă delictuală -, respectiv a celui prevăzut de alin. (3) al aceluiaşi text normativ - angajarea răspunderii materiale şi financiare a concesionarului până la refacerea tuturor factorilor de mediu afectaţi de activităţile miniere, în conformitate cu planul de refacere a mediului aprobat de autoritatea competentă.

Or, tocmai pentru că reclamantul are deplina libertate de a fixa cadrul procesual şi limitele cererii de chemare în judecată, conform art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., instanţa fiind ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, societatea pârâtă nu se poate apăra prin aceea că nu i-a fost solicitată angajarea răspunderii civile patrimoniale ("materiale şi financiare"), reclamantele-intimate urmărind doar obligarea fostului concesionar să-şi îndeplinească integral obligaţia de refacere a factorilor de mediu.

Pentru argumentele dezvoltate mai sus, nici critica recurentei referitoare la pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, atât prin raportare la clauzele contractului de concesiune, cât şi cu privire la obligaţiile extracontractuale şi condiţiile antrenării răspunderii civile (pe motiv că ar lipsi cerinţa vinovăţiei/culpei) nu poate fi primită, fiind neîntemeiată. De altfel, vinovăţia recurentei-pârâtei, în calitate de fost concesionar şi fost titular al licenţei de exploatare, este pe deplin dovedită câtă vreme este ştiut faptul că, în materie contractuală, dovada vinovăţiei este realizată prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor asumate convenţional. Or, în speţă, deşi prin art. 16.1 din contract (ale cărui prevederi au fost invocate prin cererea introductivă de instanţă, aşa cum s-a arătat deja) se stipulează expres că, la termenul de încetare a concesiunii, concesionarul are obligaţia de a preda bunul ce a făcut obiectul contractului gratuit şi liber de orice sarcini, fiind considerat "bun de retur" terenul în suprafaţă de 138.913 mp, recurenta nu a probat îndeplinirea acestei obligaţii pentru imobilul în litigiu.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 297/A din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, recurenta-pârâtă va fi obligată la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă DIRECŢIA DE ÎNTREŢINERE ŞI ADMINISTRARE PATRIMONIU TULCEA, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 297/A din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.A. să plătească intimatei-reclamante DIRECŢIA DE ÎNTREŢINERE ŞI ADMINISTRARE PATRIMONIU Tulcea suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.