Contractual late-payment penalties exceeding principal debt: inapplicability of repealed 2002 Law No. 462/2002 cap and rejection of execution court jurisdiction under Art. 628(4) CPC

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 525.594 RON reprezentând daune interese moratorii, stabilite sub forma penalităţilor de întârziere, corespunzător perioadei 29 noiembrie 2015 - 28 noiembrie 2018, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1%/zi, calculate în continuare, după data de 28 noiembrie 2018 şi până la data achitării efective a debitului în cuantum de 479.995 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat art. 35-39 din Codul comercial, art. 969-970 din C. civ., art. 1.066 şi urm. din C. civ. raportate la cele ale art. 192 şi urm. şi art. 430 şi urm. din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1145 din 3 mai 2019 pronunţată de Triburalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 525.594 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, calculate asupra debitului în sumă de 479.995 RON, pentru perioada 29.11.20,15 -28.11.2018, precum şi la plata penalităţilor de întârziere calculate începând cu data de 29.11.2018 şi până la plata integrală a debitului principal, precum şi suma de 8.860,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin aceeaşi sentinţă, prealabil soluţionării fondului, tribunalul a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată, constatând că reclamanta nu deţine un titlu executoriu prin care să se fi acordat penalităţi de întârziere, fără să se fi stabilit cuantumul acestora, astfel că nu ne regăsim în ipoteza art. 628 alin. (2) din C. proc. civ. şi nu ar putea solicita în mod direct executorului judecătoresc să calculeze penalităţile. Titlul executoriu priveşte doar debitul principal şi reclamanta a formulat acţiunea, tocmai pentru a obţine un titlu în privinţa accesoriilor, având dreptul de a alege între mijloacele procesuale puse la dispoziţie de legiuitor.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 590 din 23 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat, apelul formulat de apelanta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B..

Împotriva acestei decizii, pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia.

In argumentarea recursului, arată că o primă critică de nelegalitate vizează aprecierea instanţei conform căreia art. 628 alin. (4) C. proc. civ. nu este incident în speţă, aspect ce a dus la respingerea excepţiei lipsei de interes.

În raport cu prevederile art. 32, art. 33, art. 35, art. 628 alin. (4) C. proc. civ., pe care le enunţă, solicită instanţei de recurs să constate că litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, finalizat prin decizia civilă nr. 1864/03.10.2018 se află deja în faza executării silite, fiind deschis încă de la 21.11.2018 pe rolul BEJA C. dosarul execuţional nr. x/2018, astfel încât reclamanta se află deja în posesia unui titlu executoriu şi are la îndemână posibilitatea de a se adresa instanţei de executare, în conformitate cu art. 628 alin. (4) C. proc. civ., ca aceasta din urmă să stabilească dobânzi, penalităţi, încheierea pronunţată fiind titlu executoriu.

Prin urmare, reiterează considerentele vizând faptul că "reclamanta nu are un interes actual pentru a obţine un nou titlu executoriu în condiţiile în care deja are unul şi posibilitatea de a obţine încă unul pentru care nu mai este necesară încuviinţarea executării silite".

Astfel, consideră ca instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

O altă critică este cea referitoare la cuantumul penalităţilor calculate peste valoarea debitului restant, respectiv neaplicarea prevederilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 462/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Solicită ca instanţa de recurs să aibă în vedere prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 462/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, text de lege în vigoare la data naşterii raporturilor juridice între părţi, respectiv 15.06.2009.

Aceasta întrucât, în cuprinsul convenţiei încheiate, părţile nu au consimţit ca totalul penalităţilor de întârziere să poată depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Lipsa unei astfel de prevederi cu caracter de excepţie, în contextul prevederilor legale în vigoare la acel moment, nu poate semnifica decât intenţia clară a părţilor de a nu permite ca penalităţile să poată depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Obligaţiile contractuale şi mai ales excepţiile de la o anumită regulă trebuie prevăzute în mod clar şi neechivoc, deoarece potrivit art. 983 C. civ.:

"când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă".

Solicită a se avea vedere şi art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia -convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, art. 970 C. civ. potrivit căruia - convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă; art. 1073 C. civ. potrivit căruia - creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar are dreptul la dezdăunare; art. 983 C. civ. - când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă; art. 102 din capitolul VII - secţiunea 1 a Legii nr. 7/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia:

"contractul este supus legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. Solicită, de asemenea instanţei, să facă aplicarea prevederilor cuprinse în Legea nr. 462/2002.

Conchizând, apreciază că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv neaplicarea la speţa de faţă a prevederilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 462/2002 privind unele masuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât susţinerile recurentei nu pot fi încadrate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. A solicitat în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat, în esenţă, argumentele expuse în cuprinsul cererii de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia; totodată, a admis în principiu recursul şi a acordat termen la 26 ianuarie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că o primă critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează aprecierea instanţei de apel conform căreia art. 628 alin. (4) C. proc. civ. nu este incident în speţă, aspect ce a dus la respingerea excepţiei lipsei de interes.

Această critică nu este fondată.

Astfel, dispoziţiile art. 628 alin. (4) C. proc. civ. prevăd că: "Dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalităţi sau alte sume, însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din C. civ. sau altor dispoziţii legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanţa de executare la cererea creditorului, prin incheiere dată cu citarea părţilor".

În speţă, se reţine că nu a fost contestat de niciuna dintre părţile litigiului faptul că intimata A. S.R.L. deţine un titlu executoriu pentru debitul principal, respectiv decizia civilă nr. 1864/03.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Potrivit considerentelor acestei decizii, debitul principal a fost solicitat în temeiul contractului de închiriere nr. x/15.06.2009 şi a protocolului încheiat la data de 19.04.2010, în baza art. 7.17 din acest contract.

Totodată, protocolul a fost încheiat pentru a se stabili nivelul tarifelor pentru serviciile prestate de reclamantă chiriaşilor Satului Francez şi, conform art. 5.2 din acest protocol, în cazul în care plata/plăţile nu se realizează la scadenţă, pârâta va datora o penalitate de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.

Aşa cum au reţinut ambele instanţe devolutive, temeiul pretenţiilor ce fac obiectul judecăţii pendinte îl constituie protocolul încheiat de părţi la data de 19.04.2010.

Aşadar, acesta a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1 octombrie 2011).

În cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., pentru actul juridic legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încherii acestuia, statuând astfel "Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

În aceste condiţii, corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţia prevăzută la art. 628 alin. (4) C. proc. civ. reprezintă o normă de trimitere, care are drept suport exclusiv norma la care face trimitere, neputându-se considera că, din punctul de vedere al legii substanţiale, s-ar aplica şi dispoziţiile art. 1535 prevăzute în Noul C. civ., deşi litigiul este supus C. civ. de la 1864.

Referitor la ipoteza prevăzută de art. 628 alin. (4) C. proc. civ. ce vizează situaţia în care daunele interese moratorii s-ar datora creditorului în temeiul unor dispoziţii legale speciale, aşa cum s-a constatat, apelanta nu a indicat care sunt acele dispoziţii speciale pentru ca instanţa de apel să poată trece la analiză, astfel încât, în limitele învestirii, în mod corect a fost respins acest motiv de apel.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic a statuat instanţa de apel că soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes este corectă, în condiţiile în care ipoteza de la art. 628 alin. (4) C. proc. civ. (invocată în întâmpinarea depusă la prima instanţă) nu este incidentă în speţă.

O altă critică evidenţiată în susţinerea aceluiaşi motiv de nelegalitate este cea referitoare la cuantumul penalităţilor calculate peste valoarea debitului restant, respectiv neaplicarea prevederilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 462/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Nici această critică nu este fondată.

Astfel, ambele instanţe devolutive au reţinut că actul juridic care constituie izvorul pretenţiilor îl constituie protocolul încheiat de părţi la data de 19.04.2010, iar din punct de vedere temporal, legea aplicabilă este legea în vigoare la data încheierii actului.

În acest sens, s-au avut în vedere considerentele deciziei civile nr. 1864/03.10.2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în cadrul căreia s-a stabilit cu putere de lucru judecat că "protocolul are natura unui acord contractual adiţional", astfel că acesta este supus legii în vigoare la momentul încheierii sale, iar nu legii în vigoare la momentul încheierii contractului de închiriere nr. x/15.06.2009.

Potrivit art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată; autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Totodată, conform art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel, urmează a se avea în vedere că în noul C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată ca efect al hotărârii judecătoreşti şi se prezintă, potrivit art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în două aspecte:un aspect negativ, care presupune tripla identitate de părţi, de obiect şi de cauză a celor două cereri şi care instituie un fine de neprimire, şi un aspect pozitiv, care presupune că existenţa unei hotărâri poate fi invocată în cadrul altui proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când este adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior.

Efectul pozitiv al lucrului judecat a deciziei civile nr. 1864/03.10.2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016 se impune în litigiul pendinte, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Cum legea aplicabilă actului juridic este legea în vigoare la data încheierii acestuia şi cum la data încheierii protocolului de către părţi, 19.04.2010, Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale nu mai era în vigoare, instanţa de prim control judiciar, în acord cu tribunalul, corect a reţinut că acest act normativ, abrogat la data de 03.07.2009 prin Legea nr. 246/2009, nu este aplicabil protocolului.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta ADMINISTRAŢIA LACURI PARCURI ŞI B. împotriva deciziei civile nr. 590 din 23 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2022.