Validity of bank origination and administration fees as non-abusive clauses and prohibition of changing action cause to unforeseen circumstances in appeal

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei Tulcea şi înregistrată sub nr. x/2015, la data de 07 aprilie 2015 reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc şi de adaptare achitat la momentul încheierii contractului, obligarea la restituirea sumelor reţinute abuziv din cont în executarea convenţiei de credit nr. x/11.01.2008, respectiv 6.632 CHF şi 1.287 CHF, eliminarea acestor comisioane din convenţie şi perceperea doar a dobânzii fixe; pentru sumele constatate a fi reţinute ilegal, în baza reciprocităţii în clauze, obligarea pârâtei la plata de dobânzi şi dobânzi penalizatoare în cuantum şi în acelaşi mod de calcul pe care banca le aplică în caz de neplată; revizuirea retroactivă a nivelului dobânzii conform pct. 4.3 din convenţie; obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu mai mult de 10%, cu cheltuieli de judecată.

La data de 31.08.2015, reclamanţii au depus la dosar o cerere adiţională prin care au arătat că înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâtă pe E..

Prin sentinţa civilă nr. 3605 din data de 04 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Tulcea s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Tulcea şi s-a declinat cauza în favoarea Tribunalului Tulcea.

La Tribunalul Tulcea cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 274 din 22 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosar nr. x/2015, s-a dispus respingerea excepţiilor invocate, ca nefondate.

Totodată, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii B., A. şi C., în contradictoriu cu pârâţii S.C. D. S.A., E. şi F., ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au promovat apel reclamanţii B., A. şi C., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 751 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul - litigii cu profesioniştii - promovat de apelanţii reclamanţi B., A. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 274 din 22 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi D. S.A., E. şi F. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 751 din 22 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii B. şi A. şi C. au declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1050 din 16 mai 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanţii C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 751 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a Ii-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a Il-a Civilă sub număr de dosar x/2015

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 545/2019 din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost respins ca nefondat apelul promovat de apelanţii reclamanţi B., A. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 274 din 22 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D. S.A., E. şi F. S.A..

Reclamanţii B. şi A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 545/2019 din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocând motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenţii critică decizia atacată, susţinând, în esenţă, că, faţă de caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel avea obligaţia de a analiza toate capetele de cerere ale acţiunii chiar dacă în motivele de apel nu s-a solicitat analizarea capătului de cerere privitor la conversia monedei de acordare a creditului.

Astfel, solicită ca instanţa de recurs să analizeze şi acest aspect.

In ceea ce priveşte capătul de cerere privitor la comisionul de acordare, solicită a se avea în vedere faptul că acesta reprezintă un cost al contractului de credit impus de majoritatea băncilor şi plătit de consumator. În opinia recurenţilor, acesta contravine prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

In contractul părţilor la capitolul V punctul 5.1., mai arată recurenţii, este prevăzut şi un comision de analiză în afara comisionului de acordare. Inserarea unor astfel de comisioane încalcă dreptul consumatorului la o informare precisă şi corectă, drept reglementat de articolul 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, fiind, totodată, şi o practică de natură comercială incorectă, care are drept scop şi ca efect deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor.

In acest contract de credit nu este prevăzută modalitatea de calcul a acestor comisioane, justificarea muncii depuse de bancă pentru a acoperi pretenţiile financiare ridicate prin perceperea acestor costuri sau de ce acest comision este în procent din suma împrumutată şi nu raportat la volumul de muncă depus sau complexitatea analizării dosarului clientului.

Articolul 15 din Legea nr. 190/1999 prevede că în sarcina împrumutatului vor fi puse doar cheltuieli aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi a altor garanţii, după caz. Aşadar, nu se face nicio menţiune referitoare la încasarea comisionului de acordare.

Recurenţii mai susţin că, în speţă, comisionul de administrare nu are o contraprestaţie efectivă, respectiv băncile au înţeles să adauge aceste comisioane doar pentru a spori în mod ilegal dobânda contractuală.

C.J.U.E. a decis asupra faptului că lipsa unei enumerări exhaustive a serviciilor bancare ce urmează a fi prestate în schimbul unor comisioane percepute de bancă, nu este, ut singuli, de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu conduce automat la concluzia că acea clauză, care prevede perceperea unui astfel de comision bancar, este abuzivă şi lovită de nulitate în sensul Legii 193/2000.

În concluzie, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de împrejurarea că decizia civilă nr. 751 din 22 noiembrie 2017 a fost recurată, calea de atac fiind admisă de instanţa de recurs, iar prezentul recurs vizează în mod cert decizia nr. 751 din 22 noiembrie 2017, deşi o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 22 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2021 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Critica recurenţilor-reclamanţi prin care se susţine că, faţă de caracterul devolutiv al apelului, instanţa de prim control judiciar avea obligaţia de a analiza toate capetele de cerere ale acţiunii, chiar dacă în motivele de apel nu s-a solicitat examinarea petitului privitor la conversia monedei de acordare a creditului este nefondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază faptul că în analiza cererii de apel instanţa era ţinută, potrivit art. 477 şi 478 din C. proc. civ., de limitele efectului devolutiv al apelului, determinate, pe de o parte de ceea ce s-a apelat şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, astfel că analiza instanţei nu se poate extinde, din oficiu, asupra unor aspecte care nu au fost criticate prin cererea de apel sau care nu au constituit temei al cererii de chemare în judecată.

În cauză, însă, deşi instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au formulat critici sub acest aspect, se constată că s-a oferit un răspuns petitului privitor la conversia monedei de acordare a creditului din perspectiva cauzei iniţiale a acţiunii, respectiv prevederile Legii nr. 193/2000, cu referire la încălcarea legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Astfel, aşa cum a constatat instanţa de apel, tribunalul a reţinut că nu se poate converti moneda în care a fost acordat creditul, din CHF în RON, întrucât atât C. civ. din 1864 prin art. 1578, cât şi noul C. civ., prin art. 2164, consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia.

A mai constatat instanţa de apel că, în condiţiile în care clauza de la art. 2.4 din contract traduce în plan contractual principiul consacrat în C. civ. privind obligativitatea restituirii împrumutului în moneda acordată, în mod corect, tribunalul a reţinut că nu poate fi eliminată această obligaţie stabilită în sarcina reclamanţilor şi nu se poate astfel converti moneda creditului.

În plus, se constată că, în apel, reclamanţii au invocat ca motiv al conversiei teoria impreviziunii, schimbând cauza acţiunii privind conversia monedei în care a fost contractat creditului.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Manifestarea de voinţă exprimată în cererea de apel de către reclamanţi, în sensul schimbării cauzei acţiunii prin susţinerile expuse cu privire la teoria impreviziunii, nu poate fi avută în vedere, întrucât excedează cadrului procesual, astfel cum acesta a fost determinat prin cererea de chemare în judecată, după cum impun dispoziţiile legale anterior citate.

Susţinerile privind teoria impreviziunii, formulate direct în apel, sunt contrare interdicţiei instituite de prevederile menţionate, de a se modifica în apel cauza acţiunii invocate în faţa primei instanţe.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti, în mod corect, a reţinut că cererea apelanţilor-reclamanţi referitoare la impreviziune reprezintă o cauză nouă a acţiunii, ce nu a fost invocată şi analizată în primă instanţă, iar, conform prevederilor, art. 478 alin. (3) C. proc. civ. apărările privind teoria impreviziunii nu pot fi analizate.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare sunt nefondate, reţinându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Între părţi, s-a încheiat contractul nr. x/11.01.2008, în cadrul căruia la cap. V art. 5.1 părţile au stipulat care sunt comisioanele şi costurile aferente creditului, şi anume: la lit. b) comision de acordare (1287,60 CHF), reprezentând 2% din valoarea totală a creditului şi la lit. c) comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia română, în consens cu dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

În considerarea acestor reglementări, a reţinut instanţa de apel, în ceea ce priveşte comisionul de acordare şi comisionul de administrare, că atât modul de calcul, cât şi modalitatea de plată - la acordarea creditului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, respectiv - 0,15% lunar din soldul creditului, au fost prevăzute în mod clar în clauzele contractuale, într-un limbaj clar şi care permite oricărui consumator mediu informat să determine, încă de la momentul semnării contractului, în mod neechivoc, cuantumul acestor comisioane şi obligaţia de plată ce îi incumbă. De asemenea, s-a reţinut că, prin raportare la suma totală împrumutată, comisionul de acordare reprezintă, în fapt, un procent de 2% din valoarea totală a creditului, iar comisionul de administrare un procent de 0,15% pe lună din valoarea soldului creditului, procente care nu determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşa cum s-a arătat, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din contractul de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

Prin această hotărâre au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la data de 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

Astfel, în cauză, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit şi comisionul de acordare credit şi a reţinut că aceste clauze au fost exprimate în mod clar atât din punctul de vedere al modalităţii de plată, cât şi sub aspectul modului de calcul al sumei percepute cu acest titlu, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, cuantumul acestor comisioane şi obligaţia de plată ce le incumbă.

Prin urmare, procedând la analiza condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel, a constatat, în mod corect, că simpla inserare a comisionului de acordare în contract nu conferă caracter abuziv respectivei clauze, cuantumul acestuia (1287,60 CHF) şi faptul că se plăteşte o singură dată, la semnarea contractului de credit nefiind în măsură a afecta în mod grav echilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor. În plus, inserarea acestui comision este justificată prin existenţa unei contraprestaţii a băncii, nevoită, la rândul său, a efectua cheltuieli aferente operaţiunilor bancare naţionale şi internaţionale în scopul obţinerii sumelor ce fac obiectul creditării şi punerii acestora la dispoziţia împrumutatului.

Totodată, în ceea ce priveşte comisionul de administrare lunar, instanţa de prim control judiciar a reţinut că procentul de 0,15% ce se aplica la soldul creditului nu determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În concluzie, întrucât s-a constatat caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestor costuri, precum şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în mod legal s-a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea lor.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 545/2019 din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2022.