Company's damages claim against former director for mismanagement quashed for lack of proven prejudice; director's cross-appeal time-barred

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine şi constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 26 iulie 2016, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să îl oblige pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1.735.772,30 RON cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii prin exercitarea defectuoasă şi/sau prin neexercitarea atribuţiilor aferente funcţiei de administrator, la plata dobânzii legale calculată pe perioada cuprinsă între data introducerii cererii de chemare în judecată şi data plăţii efective a despăgubirilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 1441 alin. (1) şi (4) şi art. 155 din Legea nr. 31/1990, dispoziţiile art. 209 alin. (3) C. civ., art. 28 şi art. 30 din actul constitutiv al societăţii, dispoziţiile Legii nr. 50/1991 şi ale Legii nr. 10/1995.

La 19 mai 2017, pârâtul a formulat cerere reconvenţională şi a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor C., în nume propriu şi în calitate de administrator al S.C. A. S.A., D. şi E..

Prin cererea reconvenţională, pârâtul a solicitat obligarea S.C. A. S.A. şi a pârâţilor introduşi în cauză, în baza art. 253 alin. (4) C. civ., în solidar, la plata daunelor morale cuantificate la egalul sumelor pretinse de către reclamantă de la pârât, pentru încălcarea art. 72 alin. (1) şi (2) C. civ., referitoare la dreptul la demnitate şi onoare.

În subsidiar, conform art. 1.446 C. civ. a solicitat ca pârâta 1 să fie obligată la 60 %, pârâtul 2 la 10 %, pârâta 3 la 20 %, iar pârâta 4 la 10% din totalul sumei pe care instanţa i-o va acorda.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 72, art. 1.373 şi art. 1.357 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1061/PI din 12 decembrie 2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională. A compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta şi pârâtul B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 643/A din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a Civilă a respins apelurile.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta şi în dispozitivul deciziei civile nr. 643/A din 19 septembrie 2019, prin inserarea "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Curtea de Apel Timişoara" în loc de menţiunea "Definitivă", cum din eroare s-a trecut.

Împotriva acestei decizii, reclamanta şi pârâtul B. au declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei curţii de apel spre o nouă judecată.

Recursul reclamantei

Recurenta S.C. A. S.A. a susţinut că decizia instanţei de apel este nemotivată în ceea ce priveşte apelul propriu şi că motivarea hotărârii constă într-o compilaţie între susţinerile intimatului şi argumentele sentinţei apelate.

S-a arătat că instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie a motivelor de apel, ci doar s-a rezumat la o preluare ad litteram a apărărilor fostului administrator cu privire la pretinsa examinare de către prima instanţă a tuturor cauzelor de antrenare a răspunderii pârâtului şi presupusul caracter licit şi neprejudiciabil al faptelor comise în timpul mandatului avut la S.C. A. S.A., precum şi la o reproducere întocmai a considerentelor sentinţei cu privire la modalitatea de interpretare a art. 1441 şi a art. 1442 din Legea nr. 31/1990, prin raportare la circumstanţele cauzei.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că exigenţa unei motivări corespunzătoare din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. impunea instanţei de apel să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept care au condus, în opinia sa, nu a intimatului la respingerea apelului reclamantei.

În continuare, a invocat jurisprudenţa C.E.D.O. şi a instanţei supreme, susţinând că a fost încălcat principiul egalităţii de arme, dreptul de acces efectiv la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, având în vedere lipsa totală a motivării deciziei.

Astfel, a susţinut, instanţa de apel a pronunţat o decizie ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi a nesocotit, totodată, norma procedurală prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ipoteză ce se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că instanţa de apel nu a răspuns criticilor ce vizau omisiunea tribunalului de a examina majoritatea acţiunilor imputate fostului administrator şi nici nu a motivat aprecierile sale sub aspectul nedovedirii prejudiciului.

Or, în opinia recurentei, instanţa trebuia să analizeze, prin raportare la criteriul bunului administrator şi la fiecare dintre faptele imputate, dacă pârâtul şi-a executat sau nu obligaţiile aferente funcţiei deţinute, în special obligaţia de diligenţă prevăzută de art. 1441 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta-reclamantă a mai relevat faptul că instanţa de apel trebuia să procedeze la o nouă judecată a fondului, în condiţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către tribunal, însă s-a rezumat să preia, fără referire la motivele de apel şi la probele de la dosar, aserţiunea generală a primei instanţe în sensul că dovada prejudiciului nu ar fi fost făcută.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel nu a răspuns motivelor de apel referitoare la încălcarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) teza I şi ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi la incidenţa art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în contextul în care lipseşte motivarea cu privire la pretenţiile ce vizau repararea prejudiciilor aflate într-o legătură de cauzalitate directă cu faptele ilicite neanalizate, situaţie asimilată necercetării fondului în fazele procesuale anterioare, recurenta solicită casarea în parte atât a deciziei recurate, cât şi a sentinţei tribunalului, iar în baza art. 497, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea cauzei pentru soluţionarea cererii principale primei instanţe.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 1441 din Legea nr. 31/1990, ale art. 555, art. 1.168 şi art. 2.148 C. civ., ale art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 50/1991, ale art. 73 lit. d), art. 1442 din Legea nr. 31/1990, precum şi a celor ale art. 1.518 alin. (2), art. 1.325 şi art. 1.204 C. civ.

Recursul pârâtului

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a dezvoltat următoarele critici:

A susţinut că în mod greşit a fost respinsă cererea reconvenţională, reţinându-se că susţinerile exprimate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu sunt de natură a aduce prejudicii imaginii şi demnităţii pârâtului, demersul reclamantei reprezentând doar exercitarea dreptului de a formula o cerere în justiţie, iar afirmaţiile cuprinse în rapoartele de expertiză reprezintă păreri şi opinii cu caracter tehnic.

Pornind de la această motivare, recurentul a apreciat că se poate conchide că instanţele au aplicat greşit normele legale incidente, deoarece motivele care au stat la baza cererii reconvenţionale vizau denaturarea stării de fapt prin pretinderea unor fapte nereale sau inexistente ca fiind reale, lezarea demnităţii şi a onoarei personale prin modalitatea concretă prin care pârâţii au înţeles să îi pună la îndoială buna-credinţă în actele de administrare ale societăţii, să îi ştirbească renumele şi să îi aducă acuzaţii complet neîntemeiate.

Recurentul-pârât a redat conţinutul art. 252 C. civ. şi a susţinut că, prin întregul comportament al pârâţilor şi prin metodele utilizate în susţinerea acţiunii, i-au fost lezate interesele personale, personalitatea, onoarea şi demnitatea, integritatea fizică şi mai ales pe cea psihică.

În continuare, a prezentat aspecte referitoare la activitatea noului administrator al societăţii desemnat, C., după intrarea sa în incapacitate de muncă din motive medicale.

Astfel, a arătat că prin decizia A.G.A. din 18 ianuarie 2016 s-a dispus efectuarea demersurilor privind identificarea unor prejudicii aduse societăţii din culpa fostului administrator, iar pârâtul C. a procedat la imputarea unor prejudicii inexistente, atribuindu-i cheltuieli pentru acte de administrare necesare şi utile.

Mai mult, acesta i-a indus în eroare pe acţionarii societăţii privind activitatea derulată de către recurent în timpul mandatului său, lăsând să se înţeleagă că aceasta ar fi fost prejudiciabilă pentru societate, astfel că a permis introducerea acţiunii în instanţă, deşi putea şi trebuia să observe că probele conţin inexactităţi, acuzaţii neîntemeiate şi o stare de fapt trunchiată şi denigratoare.

Toate aceste aspecte, dublate de momentul depunerii acţiunii, imediat după ce recurentul şi-a solicitat în instanţă drepturile cuvenite, ce fac obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Timişoara, în care a fost suspendată judecata până la soluţionarea prezentului litigiu, întăresc, în opinia recurentului-pârât, concluzia scopului imoral al acţiunii reclamantei, respectiv acela de a îl împiedica să îşi valorifice drepturile rezultate din remunerarea muncii prestate la societate şi pe cele decurgând din drepturile intelectuale de autor, rezultând din utilizarea brevetelor de invenţie care-i aparţin de către societăţile din grupul din care face parte şi S.C. A. S.A.

A mai susţinut că izvorul atragerii răspunderii personale pare a fi raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de către pârâta D., care conţine afirmaţii lipsite de profesionalism şi aprecieri de încadrare juridică a recurentului, depăşind formularea unei opinii corecte şi fundamentate, iar reprezentanţii reclamantei le reiau şi le exprimă ca atare atât în cercul de cunoscuţi ai recurentului, cât şi în motivarea acţiunii.

Recurentul a mai relevat faptul că există serioase dubii şi cu privire la realitatea ţinerii şi adoptării şedinţei A.G.A. din luna ianuarie 2016.

Intimaţii S.C. A. S.A., C., D. şi E. au formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care au invocat următoarele:

a) Excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 185 C. proc. civ., motivată de nerespectarea termenului de recurs de 30 de zile reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., deoarece din documentele vizualizate pe baza parolei de acces la dosarul electronic al instanţei de apel reiese că decizia recurată i-ar fi fost comunicată recurentului la 31 octombrie 2019, iar memoriul de recurs a fost depus la 9 decembrie 2019, deci ulterior împlinirii termenului legal de 30 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

Prin urmare, solicită constatarea tardivităţii recursului şi admiterea excepţiei nulităţii, în baza art. 185 alin. (1), coroborat cu art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

b) Excepţia nulităţii recursului, având în vedere că recurentul a preluat ad litteram motivele de apel, fiind incidente prevederile art. 489 alin. (1), corelat cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

c) Excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimaţii susţinând că lipsesc motivele de nelegalitate care să poată fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de ari. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în condiţiile în care argumentele recurentului vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

d) Pe fondul recursului, au solicitat respingerea căii de atac, deoarece instanţa de apel în mod corect a constatat inexistenţa vreunei fapte ilicite care să fi fost săvârşită de pârâţii introduşi în cauză prin cererea reconvenţională, precum şi lipsa vreunei atingeri care să fi fost adusă drepturilor nepatrimoniale ale fostului administrator prin întocmirea celor două rapoarte de expertiză şi prin promovarea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât B. a formulat întâmpinare Ia recursul reclamantei, solicitând respingerea căii extraordinare de atac, deoarece nu poate fi reţinută incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta S.C. A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului B., solicitând înlăturarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, care a fost comunicat părţilor litigante. Doar recurentul-pârât a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

Prin decizia nr. 591 din 10 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca tardiv recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 643/A din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin aceeaşi decizie a disjuns judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei pronunţate în apel.

Urmare a disjungerii s-a format dosarul nr. x/2021, în care la termenul din 10 martie 2021 recursul declarat de către recurenta-reclamantă a fost admis în principiu de către completul de filtru, acordându-se termen de judecată în şedinţă publică, în condiţii de citare a părţilor.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, recursul declarat de către recurenta-reclamantă este apreciat ca nefondat şi urmează să fie respins în considerarea argumentelor care succed:

Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine în esenţă că instanţa de apel nu a prezentat argumentele proprii în fundamentarea soluţiei adoptate, astfel că decizia pronunţată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În alţi termeni, plecând de la ideea lipsei unei motivări care să răspundă cerinţelor legale şi care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil, recurenta-reclamantă invocă nesocotirea normei de procedură instituită de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

În acest context, instanţa supremă va grupa cele două critici şi le va răspunde prin considerente comune, care au aptitudinea de a verifica raţionamentul propus de autoarea căii de atac în întregul lui.

Criticile sunt nefondate.

Un prim aspect dedus judecăţii în cadrul acestei critici vizează faptul că decizia atacată reia considerentele din sentinţa pronunţată de tribunal sau afirmaţiile părţii adverse şi nu se întemeiază pe argumente proprii.

Examinarea considerentelor decizorii ale deciziei recurate relevă, însă, faptul că instanţa de apel, confirmând raţionamentul şi evaluarea dată de prima instanţă probelor administrate în cauză, se raportează la aspectele reţinute de tribunal, legat de care face propriile aprecieri întemeiate în fapt şi în drept, subliniind, exempli gratia, că administratorul a fost îndreptăţit să considere că a acţionat în interesul societăţii, că deciziile sale au fost confirmate de către acţionari şi că, în acest context, câtă vreme aspectele se referă la toate acţiunile pretins prejudiciabile, apare ca nefondată susţinerea reclamantei despre lipsa de analiză a fiecărei fapte imputate şi despre lipsa de motivare a soluţiei de respingere a pretenţiilor.

Tot exemplificativ, instanţa supremă constată şi că instanţa de apel a reţinut cu caracter de generalitate, fără a distinge între diferitele fapte imputate, lipsa dovezii prejudiciului, în cazul prejudiciului viitor fiind necesar a se proba că acesta se va produce cu certitudine şi că este susceptibil de evaluare. Or, o atare motivare este în strânsă şi strictă concordanţă cu tipul de acţiune dedusă judecăţii de faţă, în cadrul căreia, pentru antrenarea răspunderii administratorului faţă de societate, elementul central care trebuie dovedit este prejudiciul, care determină existenţa şi întinderea obligaţiei de dezdăunare.

În concluzie, subliniind inter alia şi considerentele în care instanţa de apel a apreciat asupra obligaţiilor legale care le incumbă administratorilor societăţilor comerciale, care circumstanţiază obligaţia de a acţiona cu maximă diligenţă, prudenţă şi ca un bun administrator, instanţa supremă constată că nu poate reţine ca întemeiată afirmaţia referitoare la lipsa argumentelor proprii ale instanţei de control judiciar, decizia fiind, din această perspectivă, la adăpost de critică.

Mai mult, Înalta Curte reţine şi că împrejurarea că instanţa de prim control judiciar a confirmat raţionamentul expus de instanţa de fond sau poziţia exprimată de una dintre părţi nu este de natură să vulnerabilizeze hotărârea pe care aceasta a pronunţat-o, în condiţiile în care această confirmare are la bază argumentele instanţei şi probatoriul administrat.

Subsumat aceleiaşi critici a arătat recurenta-reclamantă că prin intermediul căii de atac a apelului a supus atenţiei instanţei de prim control judiciar o serie de fapte generatoare de prejudicii, dar asupra acestora instanţa nu s-a pronunţat, după cum nu a argumentat de ce a negat forţa probantă a unei probe încuviinţate, anume expertiza contabilă extrajudiciară confirmată de auditorul financiar şi înregistrată în contabilitatea societăţii.

Înalta Curte constată că aspectele indicate de către recurenta-reclamantă ca nefiind analizate în apel sunt prezentate în cererea de chemare în judecată şi că, şi neevaluate individual, au fost apreciate din perspectiva percepţiei administratorului asupra consecinţelor lor asupra patrimoniului societăţii, din perspectiva obligaţiilor legale ale administratorului, dar şi din cea a acţionarilor societăţii, aceştia din urmă confirmând acţiunile întreprinse de pârât.

În plus, instanţa supremă constată că eventuala omisiune de cercetare a tuturor faptelor imputate recurentului-pârât nu are, per se, aptitudinea de a contura concluzia nemotivării deciziei atacate, în condiţiile în care s-a conchis asupra lipsei dovezii unui prejudiciu adus societăţii reclamante, prezent sau viitor, lipsa relevanţei unei probe cum este expertiza extrajudiciară, chiar încuviinţată ori valoarea atribuită altor elemente de probatoriu reprezentând un element de temeinicie a hotărârii, nu de legalitate, astfel că nu poate forma obiect al analizei în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Recurenta-reclamantă raportează acest motiv de recurs în primul rând la încălcarea dispoziţiilor art. 1441 din Legea nr. 31/1990, coroborate cu dispoziţiile art. 555, art. 1.168 şi art. 2.148 C. civ., dar şi ale art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 50/1991, invocând împrejurarea că lucrările de demolare întreprinse la construcţiile unui terţ şi deţinute în baza unui contract nenumit au avut un caracter ilicit, nesocotit de instanţa de apel.

Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât aspectele invocate nu constituie prin ele însele încălcări ale legii, ci elemente ataşate situaţiei de fapt, asupra cărora instanţa de apel a făcut aprecieri din perspectiva efectelor asupra pretinsului prejudiciu asupra patrimoniului societăţii, fiind de domeniul evidenţei că nu s-a dovedit că terţul păgubit prin demolare s-a îndreptat împotriva societăţii pentru recuperarea pagubei, aşadar, şi în prezenţa unor acţiuni ilicite, societatea reclamantă nu a avut a repara o pagubă produsă de administratorul ei.

Sub acelaşi aspect, se cuvine subliniat şi faptul că recurenta-reclamantă a invocat raportul de inspecţie fiscală din 24 aprilie 2019, depus la termenul din 20 mai 2019 o dată cu notele scrise, însă instanţa supremă constată că nu a precizat şi nici nu a dovedit dacă a contestat actul de inspecţie şi nici dacă a fost în mod definitiv obligată la plata de TVA şi a şi făcut această plată aferentă lucrărilor pretins ilicite, pentru a se putea îndrepta pentru repararea pagubei împotriva fostului administrator. În plus, trebuie remarcat şi faptul că nemulţumirea părţii este legată de lipsa de evaluare a unui element de probă, deci de un element de temeinicie, nu de un caz de aplicare a legii, scăpând controlului de legalitate în recurs.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs s-a susţinut că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 73 lit. d) şi ale art. 1442 din Legea nr. 31/1990, ca şi dispoziţiile art. 1.518 alin. (2), art. 1.325 şi ale art. 1.204 C. civ.. În concret, recurenta-reclamantă a criticat raţionamentul la capătul căruia instanţa de apel a apreciat că prelungirea mandatului de administrator al recurentului-pârât prin hotărâre A.G.A. valorează confirmare a acţiunilor acestuia.

Numai că acest aspect nu poate forma obiect al controlului în calea de atac a recursului, întrucât ţine de aprecierea probatoriului şi a situaţiei de fapt, textele legale pretins încălcate neinstituind în sarcina instanţei interdicţia de a conchide în sensul în care a făcut-o în cauză şi neinstituind nici obligaţia instanţei de a trage o anumită concluzie în situaţii similare, instanţa de apel făcând aplicarea unei prezumţii de ratificare a mandatului plecând de la particularităţile speţei, fără ca acest lucru să poată fi cenzurat în recurs.

În consecinţă, apreciind că în cauză nu pot fi reţinute motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 643/A/19.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.