Administration fee clause upheld as non-abusive; consumer's cassation appeal dismissed and costs awarded to bank.

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă sub nr. x/2014, iar ulterior, ca urmare a declinării competenţei materiale, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, 5.2, 4.2, 4.4. şi 4.5 din convenţia de credit nr. x din 09.05.2008, să o oblige pe pârâtă la stabilirea, în contractul de credit, a ratei dobânzii şi a marjei băncii în funcţie de indicele de referinţa Libor de la data semnării contractului, la restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă fără titlu legal şi contractual, în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus şi la refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic şi marja fixă de la data încheierii contractului de credit. Totodată, a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi să dispună eliminarea, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, precum şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1 şi următoarele din Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 1217 din 29 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în ceea ce priveşte restituirea ratei dobânzii excedentare încasate după data de 31 martie 2009 (petitul 3), stabilizarea cursului valutar (petitul 6) şi denominarea plăţilor (petitul 7).

S-a respins cererea privind aceste petite ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost precizata. S-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 3026 CHF, în echivalentul în RON la data plăţii. Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind nulitatea clauzelor prevăzute la art. 4.2, 4.4, 4.5, 5.2, 5.1 lit. a) şi c), precum şi nulitatea clauzei de risc valutar. De asemenea, au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea la stabilirea ratei dobânzii (capătul 2), refacerea graficelor de rambursare (petitul 4), restituirea ratei dobânzii excedentare încasate înainte de data de 31 martie2009 şi restituirea comisionului de administrare. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 2500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei vizând comisionul de acordare.

Împotriva sentinţei civile anterior menţionate a declarat apel şi reclamanta A., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii, în tot, a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 1053 din 18 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, au fost respinse apelurile promovate de pârâta B. S.A. şi de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1217/29.02.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 şi a fost respinsă cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

3. Prin decizia civilă nr. 2547 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1053/18.05.2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost casată, în parte, decizia recurată, a fost trimisă cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanta - reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1217/29.02.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Îndrumările instanţei de casare au fost în sensul reluării verificării caracterului negociat al clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii şi, subsecvent acestei verificări, dacă se impune, reluării examenul caracterului abuziv al clauzei prin prisma interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare a creditului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015*.

4. Prin decizia civilă nr. 748 A din 23 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1217/29.02.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

5. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, cu consecinţa reţinerii cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că înstanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cu ocazia examinării clauzei de la art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit nr. x din 9.05.2008, privind comisionul de administrare, constatând că aceasta nu este abuzivă.

S-a învederat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că această clauză nu are caracter abuziv, din perspectiva cerinţei bunei-credinţe, având în vedere că din nicio susţinere a reclamantei nu rezultă că dacă instituţia de credit i-ar fi prezentat în mod transparent serviciile pe care le prestează cu titlu de administrare a creditului, ar fi acceptat perceperea unui comision de aproximativ 200 CHF pe lună.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că simpla cunoaştere a acestuia nu echivalează cu o recunoaştere a acestor servicii sau cu posibilitatea de a prefigura serviciile efectiv prestate cu acest titlu şi nici cu posibilitatea verificării existenţei acestora sau a unei eventuale suprapuneri a comisionului de administrare cu alte costuri ale contractului de credit.

Recurenta a susţinut că scopul perceperii comisioanului de administrare este neclar, iar caracterul echivoc al acestuia contravine dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/1993, motiv pentru care, s-a învederat că, prin inserarea acestei clauze, banca a urmărit, profitând de poziţia contractuală privilegiată, să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul clientului - consumator, astfel încât echilibrul contractul s-a rupt, nefiind îndeplinită condiţia bunei-credinţe.

Instanţa de apel, examinând condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din clauza 5.1 lit. c) din contractul de credit, a făcut o apreciere pur cantitativă, raportând costurile puse în sarcina consumatorului ca urmare a perceperii comisionului de administrare, la valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului.

Totodată, s-a subliniat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a contestat existenţa efectivă a serviciilor prestate de bancă cu titlu de administrare a creditului.

Susţine recurenta-reclamantă, cu privire la caracterul semnificativ al dezechilibrului, că acesta rezultă dintr-un simplu calcul economic, dar şi din examinarea situaţiei juridice a consumatorului. În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, consumatorul plăteşte comisionul de administrare pentru prestarea unor servicii pe care banca nu poate să le probeze şi care, în lipsa probei, nu există. Prin urmare, s-a concluzionat că instanţa de apel a aplicat un raţionament greşit în examinarea condiţiei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în contradicţie cu dispoziţiile art. (1) din Directiva nr. 93/1993 şi contrar iurisprudenţei CJUE în materie.

În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, având în vedere că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Directivei nr. 93/1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi contrar jurisprudenţei CJUE.

La 17 august 2021, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică. A solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În argumentarea recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, prin cererea de recurs, reclamanta a criticat soluţia instanţei de apel cu privire la interpretarea efectuată cu ocazia analizării îndeplinirii condiţiei bunei-credinţe a instituţiei de credit din perspectiva dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi cu privire la existenţa unor activitati de monitorizare din partea intimatei-pârâte.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că scopul perceperii comisioanului de administrare este neclar, iar caracterul echivoc al acestuia contravine dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/1993. Cu privire la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o apreciere pur cantitativă, raportând costurile puse în sarcina consumatorului la valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului. În plus, s-a învederat că, în cauză, consumatorul plăteşte comisionul de administrare pentru prestarea unor servicii pe care banca nu poate să le probeze, iar concluzia recurentei a fost că instanţa de apel a aplicat un raţionament greşit în examinarea condiţiei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în contradicţie cu dispoziţiile art. (1) din Directiva nr. 93/1993 şi contrar iurisprudenţei CJUE în materie.

Înalta Curte reţine că, în speţă, criticile recurentei-reclamante privind comisionul de administrare nu sunt fondate, instanţa de apel efectuând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, se reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate, se reţine că instanţa de apel a reţinut că prevederea contractuală prin care s-a instituit comisionul de administrare are un caracter inteligibil din punct de vedere juridic şi nu conţine termeni echivoci care să reflecte vreo rea-credinţă din partea instituţiei de credit.

Mai mult decât atât, chiar şi în ipoteza constatării faptului că o prevedere contractuală nu a fost redactată clar şi inteligibil, acest aspect nu conduce, în mod automat, la concluzia că respectiva clauză determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia română, în consens cu dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este necesar a se proba că acesta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se în procent cuantumul comisionului datorat, nu se poate considera că reclamanta a fost prejudiciată, acesta fiind informată cu privire la obligaţia ce îi incumbă.

Prin urmare, având în vedere conţinutul clauzei referitoare la comisionul de administrare şi chiar faţă de denumirea comisionului, conform dezlegărilor date prin decizia de casare, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract şi actul adiţional, iar motivele perceperii lui rezultă din lecturarea art. 5.1 lit. c) din condiţiile particulare ale convenţiei.

Prin urmare, în mod corect a argumentat instanţa de apel că, în cuprinsul contractului de credit, au fost menţionate, la art. 5.1 lit. c), procentul lunar al comisionului de administrare, respectiv 0,15%, metoda de calcul care este lunară şi data exigibilităţii - lunar, începând cu scadenţa a 13-a.

Fiind indicat procentul de comision şi metoda de calcul, instanţa de apel a reţinut că această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

Înalta Curte constată că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurentei, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel a analizat acest concept, reţinând că deşi obligaţia plăţii unui comision de administrare nu era, la data încheierii contractului de credit, prevăzută, ca atare, de normele naţionale, nici nu era interzisă perceperea unui astfel de cost. Cu privire la sumele aferente comisionului de administrare, deşi au fost stabilite prin aplicarea unui procent la soldul creditului, instanţa de apel a apreciat că nu sunt disproporţionate în raport cu valoarea împrumutului, iar realizarea, în mod efectiv, de către instituţia de credit, de activităţi pentru monitorizarea derulării contractului de credit, nu a fost contestată de către reclamantă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenta-reclamantă a fost informată atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care aceasta a fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

În acest context, instanţa de apel a constatat că, în speţă, clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c) din contractul de credit cuprinde toate datele necesare pentru determinarea valorii lunare a comisionului de administrare, fiind prevăzută în mod expres baza de calcul a acestui comision, în cuantum de 0,15% lunar aplicat la soldul creditului, reţinându-se că valoarea sumelor achitate în primele 64 de luni, cu titlu de comision de administrare, a fost de 8396 CHF, în timp ce valoarea creditului a fost de 151.300 CHF.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligaţia reclamantei de plata a comisionului de administrare este în deplin acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii actului adiţional nr. x/1.02.2012, acest tip de comision fiind prevăzut şi în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate, context în care soluţia instanţei de apel se impune a fi menţinută sub acest aspect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 748 A din 23 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatei-pârâte B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. la plata sumei de 3526,16 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, către intimata-pârâtă B. S.A., conform înscrisurilor aflate la dosar la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 748 A din 23 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. să achite intimatei-pârâte B. S.A. suma de 3526,16 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.