Bank's appeal upheld: CHF credit contract ruling quashed for exceeding remand limits, case retried; consumer cross-appeal inadmissible.

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 23 martie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la secţiunea 4 "Plăţi" din Condiţiile generale şi la art. 6 din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x din 18 octombrie 2008 încheiată de reclamanţi cu D. S.A., stabilizarea, îngheţarea cursului de schimb valutar pentru efectuarea plăţilor, în temeiul convenţiei de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, la un curs de 2,4481 RON/CHF pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, urmând ca pârâta să le restituie sumele plătite în plus.

Totodată, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 1, pct. 3, lit. f) din Actul adiţional nr. x la convenţia de credit privind "valoarea totală plătibilă de către împrumutat" ca fiind 89.680,16 CHF, sumă calculată în mod eronat, urmând ca adaptarea contractului să se facă în funcţie de eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 5 lit. a), b), c) din contractul de credit, condiţii speciale, cu referire la comisionul de risc, comisionul de analiză, comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de gestiune.

De asemenea, reclamanţii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi următoarele, art. 973 şi următoarele, art. 998, art. 1391 şi următoarele, art. 1541, art. 1744 C. civ., Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, art. 712 alin. (2) C. proc. civ.. art. 169 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, O.G. nr. 21/1992 republicată în 28.03.2007 şi ulterior modificată, Codul consumului adoptat prin Legea nr. 296/2004 şi Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 90/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007, Directiva 2008/48/CE, Legea nr. 284/2004, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016, cauzele CJUE C-26/13 Kasler vs. Ungaria şi C-70/10 Krajsky Sud vs. Presove.

Prin notele scrise depuse la 16 iunie 2017, reclamanţii au completat acţiunea cu un nou capăt de cerere, prin care au solicitat obligarea pârâtei să efectueze conversia în RON a creditului acordat reclamanţilor începând cu data de 6 ianuarie 2009, când cursul CHF era de 2,7110 RON, cu mai mult de 10% din valoarea acestuia de la data semnării convenţiei de credit, fiind expuşi riscului valutar, în timp ce banca, în secţiunea 4 "Plăţi" la punctele 4.2 şi 4.3 a inserat clauza de conversie numai în favoarea sa.

2. Prin sentinţa civilă nr. 210 din 9 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanţi, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din convenţia de credit prevăzute la art. 5 lit. a) privind "comisionul de risc" şi art. 5 lit. c) privind "comisionul de rambursare în avans" din condiţiile speciale, art. 4.2. I parţial din condiţiile generale privind "dreptul, dar nu şi obligaţia" băncii de a converti în Ron creditul acordat, art. 1, pct. 3, lit. f) parţial din Actul adiţional nr. x din 29 octombrie 2010, în măsura în care suma de 89.680,16 CHF conţine comision de risc şi comision de rambursare în avans.

De asemenea, a fost obligată pârâta C. S.A. în calitate de continuator de personalitate juridică a D. S.A., să restituie reclamanţilor sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, respectiv comisionul de risc şi comisionul de rambursare în avans, sume la care se va adăuga dobânda legală începând cu data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective a debitului principal şi să să convertească creditul acordat reclamanţilor din CHF în RON la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% faţă de valoarea acestuia la data semnării convenţiei, cu aplicarea prevederilor Secţiunii 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei.

Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. b) condiţii speciale din convenţie privind "comisionul de analiză a dosarului de credit" şi art. 6 din condiţiile speciale, precum şi cererea privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnării convenţiei.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe au promovat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A.

3. Prin decizia civilă nr. 66/2011 din 11 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor privind "comisionul de acordare" stipulat la art. 5 lit. b) din convenţia de credit şi a comisionului de risc redefinit comision de administrare prin actele adiţionale subsecvente şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, respectiv comisionul de acordare şi comisionul de administrare, sume la care se va adăuga dobânda legală datorată pentru întârzierea în executarea obligaţiilor scadente, dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective a debitului principal.

Totodată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secţiunea 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei la punctele 4.2. I/II; 4.3 I/II, s-a dispus anularea parţială a convenţiei de credit, efectele produse între părţi, anterior datei de 6.01.2009, fiind menţinute. S-a dispus anularea actelor adiţionale subsecvente, respectiv actul adiţional nr. x din 29.10.2010 şi actul adiţional nr. x din 29.10.2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că au fost obligaţi reclamanţii să restituie capitalul împrumutat în moneda CHF, neachitat la 6.01.2009, convertit în RON la cursul din data de 6.01.2009, dată la care CHF s-a apreciat faţă de Ron, raportat la cotaţia de la data încheierii contractului, cu mai mult de 10%, fără ca banca să pună în aplicare clauza de la art. 4.2.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata dobânzii legale remuneratorii calculată asupra capitalului împrumutat în CHF convertit în RON la cursul din data de 6.01.2009, când CHF s-a apreciat faţă de Ron, raportat la cotaţia de la data încheierii contractului, cu mai mult de 10%, dobândă calculată până la data plăţii compensării debitului principal.

Referitor la ratele achitate de reclamanţi după data de 6.01.2009 cu titlu de capital, dobândă, alte costuri, comisioane, inclusiv cele percepute în baza clauzelor abuzive, convertite în RON, la cursul de la data plăţii, instanţa de apel a dispus restituirea de către pârâtă, fiind adiţionate cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data fiecărei plăţi şi până la data restituirii compensării, trebuind deduse din sumele ce trebuie restituite de consumatori.

În rest, au fost păstrate dispoziţiilor primei instanţe, care nu sunt contrare statuărilor instanţei de apel.

De asemenea, instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâtă şi a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 6.764,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din 13 mai 2021, instanţa de apel a respins cererea de lămurire a deciziei civile nr. 66 din 11.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, formulată de apelanţii - reclamanţi.

4. Recursul principal declarat de pârâta C. S.A.

La 24 martie 2021, pârâta C. S.A a formulat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 66/2011 din 11 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat depăşirea limitelor învestirii instanţei, raportat la faptul că reclamanţii nu au solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea convenţiei de credit, ci constatarea caracterului abuziv al clauzelor, pretinzând aplicarea unei soluţii sui generis, de stabilizare care nu are corespondent în Legea nr. 193/2000 şi care trebuia să conducă la respingerea cererii.

Raportat la solicitarea reclamanţilor din acţiune şi încadrarea acesteia în drept, recurenta-pârâtă a precizat că nu poate fi primită modificarea cererii în apel, cu ocazia concluziilor orale şi nici adiţionarea de pretenţii noi, în sensul anulării întregului contract, subliniindu-se în aceste condiţii că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, aceasta fiind pronunţată cu neobservarea conţinutului concret al clauzelor analizate, în ceea ce priveşte caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secţiunea 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei la punctele 4.2.1/II; 4.3 l/II.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a avut în vedere premise care nu se regăsesc în cuprinsul clauzelor analizate de la secţiunea indicată, subliniind că acestea ar avea ca obiect "adaptarea contractului pentru situaţia în care ulterior încheierii acestuia se înregistrează o fluctuaţie de peste 10% a cursului de schimb", adaptare însă pe care o abordează din perspectiva unei obligaţii şi nu a unui drept de conversie la creşterea cursului cu 10%.

În condiţiile în care, pentru pronunţarea hotărârii recurate, instanţa de apel se raportează la premisa asumării de către bancă a unei obligaţii de conversie, obligaţie care nu transpare din clauzele contractuale, în acest context, s-a învederat că motivele reţinute pentru a statua asupra clauzelor înscrise la art. 4.2. şi 4.3. din Condiţiile generale sunt străine de natura cauzei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai subliniat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât în considerente se reţine, pe de-o parte, autonomia clauzei de la art. 4.1. privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului exclus de la controlul caracterului abuziv, făcându-se trimitere la pct. 7, pag. 27 din decizia recurată, pentru ca mai apoi să conchidă în sensul că fără clauzele subsecvente privitoare la conversie de la art. 4.2. şi 4.3. contractul nu ar putea continua, astfel cum a reţinut instanţa de apel la fila x din decizia recurată.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, interpretarea şi aplicarea greşită a Directivei 93/13/CEE, nesocotirea prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864 şi încălcarea dezlegărilor din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-81/19.

Potrivit recurentei, controlul caracterului abuziv al clauzelor contractuale se face ţinând seama de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) şi la art. 5 din Directiva 93/13/CEE, respectiv dacă o astfel de clauză îndeplineşte cerinţele bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această Directivă, şi nu vizează eventuala neinserare a unei clauze de "adaptare" obligatorii la momentul atingerii unui prag.

Recurenta susţine că obligaţia băncii de conversie ar însemna o modificare a condiţiilor contractuale, care nu are niciun suport legal şi o adăugarea la lege, art. 4 din Legea nr. 193/2000 neprevăzând o atare ipoteză.

Clauzele înscrise la art. 4.2. şi 4.3. din Condiţiile generale nu prevăd obligaţii excedentare faţă de principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel că nu sunt de natură a crea în detrimentul împrumutaţilor un dezechilibru semnificativ.

Recurenta-pârâtă învederează că decizia instanţei de apel este în contradicţie inclusiv cu încheierea de sesizare a CJUE şi cu hotărârea pronunţată în cauza C-81/19.

Astfel, cu privire la mecanismul de acordare-rambursare şi clauzele de la art. 4.2 - 4.3 din Condiţiile generale, raportându-se la Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, pronunţată în cauza C-81/19, recurenta-pârâtă a susţinut că o atare clauză, care reflectă o normă supletivă, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE.

Cu privire la concluzia instanţei de apel referitoare la caracterul pretins abuziv al unor clauze subsecvente care prevăd o facilitate şi nu o înrăutăţire a principiului nominalismului, recurenta-pârâtă a susţinut că nu pot fi considerate abuzive şi nici că ar putea fi supuse controlului în sensul reţinut de instanţa de apel.

De asemenea, s-a mai subliniat că excluderea de la control a clauzei care reflectă principiul nominalismului, trebuia să conducă în mod corelativ şi la excluderea de la control a clauzelor subsecvente care prevăd un drept în plus pentru consumator.

În considerarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, a încălcat dispoziţiile art. 1578 şi art. 969 C. civ. din 1864, aplicând greşit dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut cu dobândă.

Recurenta-pârâtă precizează că nicio prevedere legală nu legitimează intervenţia în contract, în sensul modificării vreunei clauze contractuale ca efect al reţinerii pretinsului caracter abuziv, dimpotrivă, prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 interzic o atare intervenţie.

S-a învederat că art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu precizează, pentru ipoteza imposibilităţii continuării contractului, sancţiunea anulării, ci prevede o sancţiune sui generis, încetarea contractului cu efecte pentru viitor, fără a se putea pune în discuţie prestaţiile executate anterior. Prin urmare, dreptul naţional nu menţionează anularea în acest caz, ci încetarea.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, a regimului juridic al nulităţii, a principiului repunerii în situaţia anterioară şi al plăţii nedatorate, inexistenţa unui temei legal şi aplicarea greşită a normelor privind dobânda legală.

Referitor la clauzele privind comisionul de risc şi cel de administrare, recurenta consideră că acestea nu sunt abuzive, instanţa de apel încălcând şi aplicând greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nesocotind art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate de CJUE prin Hotărârea din 3 octombrie 2019 pronunţată în cauza C-621/17, motiv de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte remediul stabilit de instanţa de apel în legătura cu clauzele 4.2.1/11 si 4.3 I/II, respectiv anularea parţială a convenţiei de credit, anularea actelor subsecvente şi a măsurilor stabilite în legătură cu acestea, recurenta pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În final, recurenta-pârâtă a prezentat motivele de recurs cu privire la clauzele înscrise la art. 5 lit. a), b), c) din Condiţiile speciale, respectiv comisionul de risc, comisionul de analiză, comisionul de rambursare anticipată, precum şi cu privire la comisionul de administrare din Actul adiţional nr. x/29.10.2010. În acest sens, s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind invocat motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B.

La 10 septembrie 2021, reclamanţii au formulat, în temeiul art. 491 C. proc. civ., recurs incident, prin care au solicitat casarea în parte a hotărârii instanţei de apel, în sensul constatării nulităţii absolute a convenţiei de credit, fără a păstra efectele produse între părţi anterior datei de 06.01.2009, cum a dispus instanţa de apel şi cu păstrarea celorlate dispoziţii ale deciziei atacate.

Totodată, reclamanţii au solicitat ca restituirea capitalului împrumutat în moneda CHF convertit în RON, să se facă la cursul din 15 octombrie 2008, cu obligarea recurentei-pârâte la restituirea ratelor, altor costuri, comisioane, inclusiv cele percepute în baza clauzelor abuzive, convertite în RON, la cursul de schimb CHF/RON de la data fiecărei plăţi, cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data fiecărei plăţi şi până la data restituirii sau compensării, cu deducerea sumelor ce trebuie restituite de consumatori.

În subsidiar, recurenţii-reclamanţi au solicitat ca instanţa de recurs să modifice parţial considerentele deciziei atacate şi să constate că mecanismul de conversie prevăzut în secţiunea "Plăţi" art. 4.2, 4.3. din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit, respectiv clauzele referitoare la conversie, nu fac parte din obiectul principal al contractului, fiind calificate în jurisprudenţa CJUE ca fiind accesorii, secundare.

În susţinerea recursului, recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa de apel putea să pronunţe o soluţie de constatare a nulităţii absolute totale a convenţiei de credit ca urmare a anulării clauzei abuzive privitoare la mecanismul de conversie a monedei creditului, în măsura în care a reţinut că aceasta face parte din obiectul principal al contractului, clauzele fiind integral abuzive. Menţionează recurenţii-reclamanţi că abuzul şi efectele acestor clauze s-au manifestat la data de 06.01.2009, dată la care cursul de schimb CHF/RON a depăşit pragul de 10%, condiţie pentru a opera mecanismul de conversie prevăzut în secţiunea "Plăţi" 4.2, 4.3.

6. La 10 septembrie 2021, recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care au solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii atacate, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La 11 octombrie 2021, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de reclamanţi, prin care a invocat excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, excepţii ce au fost respinse prin încheierea de şedinţă din 8 martie 2022. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului incident.

La 11 octombrie 2021, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea reclamanţilor, prin care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor acestora, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 4 ianuarie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţiile nulităţii şi a inadmisibilităţii recursului incident, pentru motivele consemnate în cuprinsul acesteia, a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

7. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul recurentei-pârâte C. S.A. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocându-se faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei şi atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Având în vedere efectele pe care le produc motivele de recurs încadrate de către recurenta-pârâtă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate critica referitoare la depăşirea limitelor învestirii şi încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat depăşirea limitelor învestirii instanţei, raportat la faptul că reclamanţii nu au solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea convenţiei de credit, ci constatarea caracterului abuziv al clauzelor, solicitând aplicarea unei soluţii sui generis, de stabilizare, care însă nu are corespondent în Legea nr. 193/2000 şi care trebuia să conducă la respingerea cererii.

Raportat la solicitarea reclamanţilor din acţiune şi încadrarea acesteia în drept, recurenta-pârâtă a precizat că nu poate fi primită modificarea cererii în apel, cu ocazia concluziilor orale şi nici adiţionarea de pretenţii noi, în sensul anulării întregului contract, deoarece în aceste condiţii hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. şi a principiilor procesuale a căror respectare este asigurată prin dispoziţia legală menţionată. Normele de protecţie a consumatorilor nu implică încălcarea prevederilor procedurale şi nici nerespectarea garanţiilor procesuale ale celeilalte părţi.

Pentru a verifica dacă instanţa de apel a respectat limitele efectului devolutiv al apelului sub aspectul cauzei juridice a acţiunii, se impune a observa cauza cererii de chemare în judecată, înţeleasă ca situaţie de fapt constituită din împrejurările de fapt, circumstanţe, principii şi reguli juridice necesare pentru explicarea şi lămurirea obiectului procesului şi care constituie fundamentul pretenţiei supuse judecăţii.

Cu titlu prealabil, se va reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A. şi B. au solicitat constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la secţiunea 4 "Plăţi" din Condiţiile generale şi la art. 6 din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x/18.10.2008, îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului, urmând ca pârâta să le restituie sumele plătite în plus.

Totodată, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzuta la art. 1, pct. 3 lit. f) din Actul adiţional nr. x la convenţia de credit privind "valoarea totală plătibilă de către împrumutat" ca fiind 89.680,16 CHF, urmând ca adaptarea contractului să se facă în funcţie de eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 5 lit. a), b), c) din contractul de credit condiţii speciale, cu referire la comisionul de risc, comisionul de analiză, comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de gestiune.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi următoarele, art. 973 şi următoarele, art. 998, art. 1391 şi următoarele, art. 1541, art. 1744 C. civ., Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, art. 712 alin. (2) C. proc. civ.. art. 169 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, O.G. nr. 21/1992 republicată în 28.03.2007 şi ulterior modificata, Codul consumului adoptat prin Legea nr. 296/2004 şi Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 90/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007, Directiva 2008/48/CE, Legea nr. 284/2004, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016, cauzele CJUE C-26/13 Kasler vs. Ungaria şi C-70/10 Krajsky Sud vs. Presove.

Prin notele scrise depuse la 16 iunie 2017, reclamanţii au completat acţiunea cu un nou capăt de cerere, prin care au solicitat obligarea pârâtei să efectueze conversia în RON a creditului acordat reclamanţilor începând cu data de 6 ianuarie 2009, când cursul CHF era de 2,7110 RON, cu mai mult de 10% din valoarea acestuia de la data semnării convenţiei de credit, fiind expuşi riscului valutar, în timp ce banca, în secţiunea 4 "Plăţi" la punctele 4.2 şi 4.3 a inserat clauza de conversie numai în favoarea sa.

Prima instanţă, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc, comisionul de rambursare în avans, din condiţiile speciale, constatarea caracterului abuziv a art. 4.2. I parţial din condiţiile generale privind "dreptul, dar nu şi obligaţia" băncii de a converti în RON creditul acordat; art. 1 pct. 3 lit. f) parţial din Actul adiţional nr. x/29.10.2010, în măsura în care suma de 89.680,16 CHF conţine comision de risc şi comision de rambursare în avans.

A obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, la care se va adăuga dobânda legală, precum şi să convertească creditul din CHF în RON la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% faţă de valoarea acestuia la data semnării convenţiei, cu aplicarea prevederilor Secţiunii 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei.

A fost respinsă cererea reclamanţilor privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. b) condiţii speciale din convenţie privind "comisionul de analiză a dosarului de credit" şi art. 6 din condiţiile speciale, precum şi cererea privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnării convenţiei.

Împotriva sentinţei civile nr. 210 din 9 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, au formulat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A.

Reclamanţii au solicitat reformarea hotărârii atacate, în sensul admiterii pretenţiilor referitoare la stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la valoarea de la data contractării, pe toată durata contractului, obligărea pârâtei la restituirea sumelor plătite peste această valoare, cu daune-interese cuantificate la nivelul dobânzii legale penalizatoare.

În subsidiar, pentru ipoteza validării statuărilor primei instanţe referitoare la conversia creditului din CHF în RON, reclamanţii, au solicitat reformarea hotărârii atacate în sensul înlăturării dispoziţiilor privitoare la aplicarea prevederilor secţiunii 4 - Plăţi - din condiţiile generale ale convenţiei, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive care reglementează mecanismul conversiei, cu daune-interese cuantificate la nivelul dobînzii legale penalizatoare.

De asemenea, reclamanţii au solicitat reformarea hotărârii, în sensul anulării menţiunii de la art. 3 pct. 1 lit. f) din Actul adiţional nr. x din 21.10.2010, care reglementează costul contractului la nivelul sumei de 89,680,16 CHF.

Pârâta C. S.A., prin apelul formulat, a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 66/2011 din 11 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul constatării caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor privind comisionul de acordare şi a comisionului de risc redefinit comision de administrare. Totodată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secţiunea 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei, la punctele 4.2. I/II; 4.3 I/II.

S-a dispus anularea parţială a convenţiei de credit, efectele produse între părţi, anterior datei de 6.01.2009 fiind menţinute, s-a dispus anularea actelor adiţionale subsecvente şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata dobânzii legale remuneratorii calculată asupra capitalului împrumutat în CHF convertit în RON la cursul din data de 6.01.2009, iar pârâta a fost obligată să restituie ratele achitate de reclamanţi după data de 6.01.2009 cu titlu de capital, dobândă, alte costuri, comisioane, inclusiv cele percepute în baza clauzelor abuzive.

A fost respins apelul pârâtei C. S.A.

Pentru argumentele ce se vor arăta în continuare, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs încadrat de recurenta-pârâtă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, s-au formulat critici cu privire la aplicarea greşită de către instanţa de apel a regulii procedurale instituite prin dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi în apel.

Astfel cum prevede art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ., prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare şi, de asemenea, în apel nu poate fi schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că au fost nesocotite regulile de procedură întrucât instanţa a soluţionat apelul reclamanţilor raportat la chestiuni care nu au fost solicitate, fiind depăşite limitele învestirii, având în vedere că reclamanţii nu au solicitat anularea convenţiei de credit, ci a unor clauze, respectiv stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnării convenţiei.

În considerentele deciziei recurate, analizând clauzele referitoare la conversie, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt abuzive in integrum, iar ca o consecinţă a acestei constatări, fiind în directă conexiune cu obiectul principal al contractului, a reţinut că se impune anularea parţială a convenţiei de credit. Instanţa de apel a constatat că, în cauză, caracterul favorabil pentru consumatori al acestei soluţii s-a conturat pe parcursul procesului, acesta nefiind evident la data depunerii cererii introductive, în anul 2017, când consumatorii încă nu achitaseră o sumă atât de mare încât să depăşească suma acordată de Bancă cu titlu de împrumut.

S-a mai constatat că dreptul naţional nu poate împiedica consumatorii să se prevaleze de nulitatea contractului, în temeiul art. 6 alin. (1) din Directivă.

Cu privire la împrejurarea că reclamanţii nu au solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului, nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererea de apel, aceasta fiind formulată pentru prima dată în concluziile orale preliminare, de la termenul din 17 septembrie 2020, iar instanţa de apel a reţinut că acest fapt nu constituie un impediment pentru a dispune în acest sens şi nu are valenţele unei cereri noi în apel. S-a constatat că nulitatea reprezintă un remediu subsecvent constatării caracterului abuziv al clauzelor analizate, care fac parte din obiectul principal al contractului, în condiţiile în care nu există dispoziţii contractuale sau legale supletive care să le înlocuiască.

Procedând astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată încălcând dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind corectă sub acest aspect critica recurentei-pârâte conform căreia aplicarea normelor privind protecţia consumatorilor nu poate avea drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor procedurale ori nerespectarea garanţiilor procesuale ale celorlalte părţi.

Instanţa de apel, ca instanţă de reformare a sentinţei primei instanţe, era chemată să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele formulate în calea de atac, neputându-se pronunţa asupra altor motive de reformare care nu au fost indicate în conţinutul motivelor de apel, nefiind nici cazul unor motive de ordine publică, invocate din oficiu.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Prevederile art. 479 C. proc. civ. obligă instanţa de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Având în vedere limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În apel, în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu poate proceda la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului, ci numai la explicitarea lui în raport cu cererea formulată în primă instanţă.

O altă critică invocată de pârâta C. S.A. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, aceasta fiind pronunţată cu neobservarea conţinutului concret al clauzelor analizate, în ceea ce priveşte caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secţiunea 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei la punctele 4.2.1/II; 4.3 l/II.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a avut în vedere premise care nu se regăsesc în cuprinsul clauzelor analizate de la secţiunea indicată, subliniind că acestea ar avea ca obiect "adaptarea contractului pentru situaţia în care ulterior încheierii acestuia se înregistrează o fluctuaţie de peste 10% a cursului de schimb", adaptare însă pe care o abordează din perspectiva unei obligaţii şi nu a unui drept de conversie la creşterea cursului cu 10%.

Totodată, s-a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut motive străine de natura cauzei cu ocazia analizării "comisionului de acordare", deşi clauza înscrisă la art. 5 lit. b) din Condiţiile speciale din Convenţia de credit trimite la un "comision de analiză a dosarului de credit" în sumă de 60 CHF.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai subliniat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât în considerente se reţine, pe de-o parte, autonomia clauzei de la art. 4.1. privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului exclus de la controlul caracterului abuziv, făcându-se trimitere la pct. 7, pag. 27 din decizia recurată, pentru ca apoi să conchidă în sensul că fără clauzele subsecvente privitoare la conversie de la art. 4.2. şi 4.3. contractul nu ar putea continua, astfel cum a reţinut instanţa de apel la fila x din decizia recurată.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că este fondat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva invocării motivelor străine de natura cauzei, în rejudecare, instanţa de apel urmând a analiza criticile formulate în apel cu privire la caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secţiunea 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei la punctele 4.2.1/II; 4.3 l/II, precum şi clauza înscrisă la art. 5 lit. b) din Condiţiile speciale din Convenţia de credit care face trimitere la un "comision de analiză a dosarului de credit".

Totodată, în rejudecare, instanţa de apel va clarifica şi aspectul privitor la motivele contradictorii invocate de recurenta-pârâtă, referitoare la considerentul vizând autonomia clauzei de la art. 4.1. privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului exclus de la controlul caracterului abuziv, prin raportare la cele reţinute de instanţa de apel cu privire la continuarea contractului de credit.

Prin urmare, se constată că decizia recurată nu respectă exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., întrucât nu cuprinde analiza tuturor argumentelor pe care se sprijină cererea de apel, prin arătarea motivelor pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară şi precisă, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

În ceea ce priveşte recursul incident, prin care recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat nulitatea întregului contract, Înalta Curte îl va respinge pentru identitate de raţiune, raportat la faptul că, în cauză, nu pot fi depăşite limitele învestirii, întrucât în recurs se verifică legalitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Or, în cauză, recurenţii-reclamanţi, prin recursul promovat, în realitate, formulează cereri noi, ce nu mai pot fi examinate în contextul arătat.

Faţă de efectul produs prin analiza criticilor încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de către recurenta-pârâtă C. S.A. prin cererea de recurs şi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă pârâta C. S.A., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe. Totodată, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B..

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Raportat la soluţia de admitere a recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. nu pot fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 66/2021 din 11 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.